The Final Countdown

(Agatha Christie, “And Then There Were None”/ “10 negri mititei”)

            Most probably everyone has read this one. So I’ll gather my ideas in a nutshell, anyhow I only want to make a point. I hate how movie titles are translated into Romanian, they so specifically describe the action, that you do not even need to watch the trailer to understand what the movie is all about. This is the reason why I chose to write this piece in English. A year or two ago I've read Agatha Christie’s exquisite and notorious “And Then There Were None” which was doltishly translated by “Zece negri mititei”. Could it be more obvious than this?! I mean who can say he/ she has never heard the said poem? And there it goes all the mystery of the book. Consider the following:

Ten Little Indian Boys Went Out To Dine
One Choked His Little Self And Then There Were Nine.

Nine Little Indian Boys Sat Up Very Late
One Overslept Himself And Then There Were Eight

Eight Little Indian Boys Traveling In Devon
One Said He'd Stay There And Then There Were Seven

Seven Little Indian Boys Chopping Up Sticks
One Chopped Himself In Halves And Then There Were Six

Six Little Indian Boys Playing With A Hive
A Bubblebee Stung One And Then There Were Five

Five Little Indian Boys Going In For Law
One Got In Chancery And Then There Were Four

Four Little Indian Boys Going Out To Sea
A Red Herring Swallowed One And Then There Were Three

Three Little Indian Boys Walking In The Zoo
A Big Bear Hugged One And Then There Were Two

Two Little Indian Boys Sitting In The Sun
One Got Frizzled Up And Then There Were One

One Little Indian Boy Left All Alone
He Went And Hanged Himself And Then There Were None

            Even though the story closely follows the line drawn by the poem, its originality is indisputable. We know they will all die. And we know how this will happen. Yet, we know nothing! Apparently, each forthcoming move was easily predictable by the poem each of the ten victims had in their rooms, yet everything seemed amazingly new and unsuspected after it had happened. Each verse of the poem is in fact a metaphor for each death, and not the situation per se, as one may assume. Each new death provided me with consistent tracks upon who the murderer was, yet several pages later each of the tracks turned out to be nothing else but red herrings. Intriguing as it may sound, the murderer seemed to be better and better hidden after each new performance. I got quite mad when, by mistake, I opened the book almost to its end and I stumbled upon a letter signed by one of the characters. Thus it became obvious who the murderer was! I went on reading with about all my appetite gone, just to find out a few pages later that the said character was also murdered by the mysterious killer!

            The novel turned out to be a complicated web, each character having his/ her share part in. They were all murderers (cold blood killers/ killers by accident/ moral killers – poteităo, potato, killer is the word!) a “divine” presence decided to punish for all their deeds in the most bloodcurdling manner – by isolating them and turning each one against the others. As far as I have noticed, the pattern Agatha Christie follows in structuring and then developing a detective story is smooth and clear: a number of (more or less) remote people – usually around 10 – are gathered under a certain reason in a random place. A transportation device always plays an important part in each story. They are then isolated (and here steps in the transportation device, which is usually wrecked) and strange things start happening. From this point on, all the characters seem to be guilty, yet somehow they all seem to be innocent and the reader finds himself constantly hunting the wrong hare.

            I would never call in question Agatha Christie’s originality, her know-how and personal manner, her thrilling style and tenacious spirit, her vivid descriptions and fulminatory recording or her unmistakable hand, but maybe just a little the common sense of her expectations. Even though I totally loved her novels, I couldn’t get at the end that feeling I need and expect from a detective story – “of course, it was so obvious, how come it didn’t occur to me earlier?!” and this because her endings are not that much about logic and deduction, but about things having a preset order and all arranging in the places the author had set for them. Most of the times, the deep, atrocious thinking of a criminal mind is purely coincidence. It is hard to piece out the clues because most of them are deceitful and you can hardly rely on the characters’ emotions to give them away because they are portrayed in the colours of confidence from their very birth. You are given very little space to read off or through. You just have to read and at the end understand that there is no problem with your reading deduction, you simply couldn’t predict the denouement, no matter how much reading between lines you’ve practiced. It’s just the way things are with Agatha Christie’s detective stories – they are awesome but they make you feel completely lousy as a side detective.

            This aspect made me wonder upon how I do justice to the value of a book. Does it have to imply a valuable topic (valuable here reads subjectively, of course), a valuable author or does it simply have to make me feel valuable in the journey I undertake once I strike into the reading?! Maybe I have learned to search for the value in the journey per se, and not in its destination and this somehow manages to pull me back some steps from disappointment when the ending of a book does not match its overall wits.

            How do YOU play your justice cards when coming to the value of a reading?

[Later EDIT: I have to own up a mistake. I have written this piece some weeks ago but didn’t publish it. The point that triggered it was the not so inspired translation of the novel’s title in Romanian. I did some research now, and I found out that originally Agatha Christie herself entitled her masterpiece “Ten Little Niggers”, but the editor changed it into “And Then There Were None” because of the racial allusion it connoted. Thus, my point has lost its point... Nevertheless, the things said and the opinions shared totally qualify, this is why I decided it would be most fairly to me not to change the content of the article and most fairly to you to explain myself.]

Prima dată

(Lisa See, „Fetele din Shanghai”)

            Muream de dor să simt mirosul unei cărți și să îi mângâi rândurile! Nu o să spun că în ultimele două luni nu am mai avut timp de nimic, apăi să citesc – așa ceva nu există – ci doar că m-am dedat altor acțiuni, plăcute și ele, de a-mi petrece timpul (mai mult sau mai puțin) liber. Urma, deci, să pun multă presiune pe umerii cărții ce îmi va cădea în mâini. Fiindcă îmi era dor... Iar dorul vine cu așteptări, speranțe și scenarii prealabile. Ei bine, nici unul dintre acestea nu a fost pe măsura romanului Lisei See pe care l-am primit cadou de la prietena mea Laura, „Fetele din Shanghai”.

            Mi se întâmplă uneori să cred că nu prea mai am ce să mai cataloghez drept prima dată. Primul sărut a trecut, prima iubire, prima zi de școală, prima zi la lucru, prima decepție, prima prietenie, primele bătături făcute de pantofii cei noi, prima căzătură de pe role, prima masă gătită de mine, prima casă care să fie acasă, primul post pe blog, prima beție, prima dragoste născută din priviri, primul pahar cu apă plată (după ce și prin vene ajunsese să îmi curgă cocktail de Cola și energizant), primul articol apărut într-o revistă, prima zi când m-am ars la soare, primul castron spart, prima strângere de mână... toate, toate și-au pierdut calitatea de prima dată. Cartea Lisei See m-a bucurat cu atât mai mult cu cât mi-a furnizat noi astfel de posibile situații. A fost prima dată când mi-aș fi dorit ca noțiunile mele de istorie să nu fie atât de precare; prima dată când un roman scris pe fondul unor evenimente istorice însemnate nu mi-a creat senzație de somn și plictis, ci dorință de a citi mai mult despre acele lupte pentru viață și putere. Asta, și părere de rău. Părere de rău pentru uriașele lacune în domeniu care, sunt sigură, mi-au răpit cel puțin jumătate din substraturile acestei cărți. A fost pentru prima dată când șocul lecturii a fost atât de puternic încât am avut nevoie de serii de pauze pentru a putea continua. Literal. De pauze și de curaj pentru a putea ține piept unor descrieri covârșitoare. A fost pentru prima dată când un roman așa de stufos nu a slăbit hățurile nici măcar pentru o singură pagină.

            În speranța că puținul dedus e corect (dată fiind profunda-mi ignoranță), contextul istoric pe care autoarea a așternut povestea fetelor din Shanghai a fost furnizat de cel De-al Doilea Război Chino-Japonez/ Războiul de Rezistență Împotriva Japoniei (1937-1945), urmat apoi de Războiul Civil din China și, în final, de Revoluția Chineză condusă de Mao Tsetung/ Zedong (1949), care a ajuns la putere în același an. Toate aceste evenimente care se desfășoară pe decursul a 20 de ani (1937-1957) sunt cele care scriu și încadrează strict destinul celor două surori din Shanghai. Autoarea vrea parcă să sugereze că nimic din trecutul lor până la izbucnirea războiului nu pare să fii contat, la fel cum nicio importanță nu mai este atribuită vieții lor după instaurarea păcii. Viața lui May și a lui Pearl este viața Chinei, Japoniei și Americii din perioada conflictelor armate și nimic mai mult.

            Deși personajul narator al cărții este Pearl, o frumoasă chinezoaică din Shanghai, cred că se poate lesne observa din primele pagini de lectură că stilul de scriere și descriere nu este cel al unui autor chinez. Perespectiva auctorială a romanului este cât se poate de interesantă – Lisa See, scriitoare americană, de origine chineză, care trăiește în Paris scrie despre viața unor americani în acte, de origine chineză, care provin din Parisul Asiei (astfel se face referire la Shanghai în repetate rânduri). Vă puteți imagina, cred, bogăția de cultură, istorie, viață socială și tipologii în care abundă acest roman. Aspectele celor 3 țări atât de diferite din toate punctele de vedere se întrepătrund constant, dând naștere, practic, unui conglomerat pe care se scrie noua viață a chinezilor aruncați de japonezi la ușa și mila americanilor. Poate apectul cel mai demn de luat în seamă este acela al adaptării. Fetele din Shanghai, se împotrivesc, luptă, caută soluții, se înverșunează, dar sfârșesc prin a se adapta. Cel puțin Pearl, eroina romanului. Adaptarea e singura soluție viabilă contextului istoric aferent, singura care le poate lăsa speranța, în schimbul abdicării de la tot ceea ce însuma noțiunea de viață și patrie pentru ele. Și de aici, din această renunțare, au prins viață noi și noi cazuri de prima dată care s-au pus cap la cap și au țesut o nouă existență, într-o nouă țară și în sânul unei noi familii și culturi.

            E uimitor cât de firesc se succed evenimentele de viață și de moarte în acest roman! Cât de năprasnic se năruie totul și cât de natural speranța ia locul pierderilor, iar spiritualul ajută la recrerea materialului. Pagină după pagină, nenorocirile sunt mai aprige, speranța devine mai crâncenă, iar pasărea Phoenix care se naște din dezastre și cruzimi e mai semeață și mai dârză. Niciodată proverbul „Ce nu te omoară te face mai puternic” nu am întâlnit să fii fost undeva mai lămurit exemplificat. Intervalele de timp ale acțiunii sunt construite și ele în aceeași direcție – perioadele de tragism crud sunt dilatate și analizate cu scrupulozitatea și precizia celui mai pedant naturalist, fiecare secundă pare o eternitate când te găsește buimac între bucăți de corpuri cu sângele colcăind și intrând în putrefacție sau când te pune să asiști neputincios la violurile repetate îndurate de o femeie al cărui corp e o sfâșietoare rană deschisă și care își ține fata de strâns de mână, violată și ea, la rândul ei. Pe de altă parte, perioadele de refacere, de înzdrăvenire, de naștere și înflorire a speranței sunt condensate, contrase, ca și când ar fi cel puțin firesc ca acestea să urmeze celor dintâi și nu e nevoie de explicații suplimentare. În prima situație, momentele câștigă pagini, în a doua anii scriu rânduri, uneori doar pumni de cuvinte.

            Jocul cu timpul e puțin zdruncinat către final, acesta fiind de fapt singurul aspect al cărții care mi-a displăcut ușor. Asemeni unui serial de duzină, spre sfârșit s-au aglomerat o serie de întâmplări care mai de care mai deosebite, și care s-au succedat cu o repeziciune imposibil de asimilat, probabil pentru a spori efectul. Nu cred ca un asemenea roman să fii avut nevoie de un atare artificiu. Ba din contră. Și deși finalul în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, nu am dat acestui aspect prea mare importanță. Când am început să citesc romanul, îi spusesem Laurei că nu destinația contează, ci călătoria în sine. A fost prima dată când am făcut remarca aceasta și habar nu aveam câtă dreptate urma să am! V-am oferit informații dispersate și lacunare, știu, în speranța că nu vă voi da prea mult, ci doar suficient. Nu v-am spus mai nimic despre cele două surori și nici nu o să o fac, pentru că relația lor cu lumea, cu ele însele și una față de cealaltă este diferită de orice mi-am imaginat sau au sugerat recenziile de pe spatele romanului. E o relație care testează limitele; cred că e cel mai bine spus astfel, iar mai mult sper să descoperiți voi înșivă. Vă recomand cu mult drag o carte de excepție, care m-a impresionat covârșitor, nu există o altă lectură pe care să o am la activ cu care să pot face comparație sub niciun aspect. A fost din nenumărate puncte de vedere o carte de prima dată.

 [Obiectele din pozele inserate în acest post sunt achiziții proprii din călătoria mea în China]

Cealaltă parte

(Margaret Mitchell, „Pe aripile vântului”)

           

            O carte specială. Sentimente speciale. O parte, o altă parte, nu știu dacă cealaltă parte, dar specială. Cuvintele nu pot face față. Poate de asta nu vorbești... Nu o să vorbesc nici eu mult acum. Oricum nu am timp. Fac tot ce pot ca să nu am. Și mă descurc bine! Timpul naște gânduri. Gândurile nasc întrebări. Dar întrebările nu mai nasc răspunsuri... Deci moarte timpului. Schimbările sunt bune. Chiar dacă sunt rele, sunt schimbări. Și asta e bine. Nu ne plafonăm. Sentimentele sunt parșive, o dată ce te înhață, greu îți mai dau pace. E bine să le schimbăm uneori. Dacă le simțim lipsa știm măcar că au fost reale și tot ieșim în câștig. E o carte specială, spuneam. Acum cu atât mai mult, fiindcă mi-e dor, mi-e groaznic de dor. Mi-e un dor special.

   

            O iubire specială. Povești de iubire, până la urmă, există (aparent) la tot pasul. Și fiecare e cea mai extraordinară, mai intensă, mai reală și mai apriorică dintre toate. Pentru că este a ta. Sau a lui, sau a ei. Prea rar este însă a lor, sau a noastră. „Poveste” e atunci când ești sigur că ai cu cine să o împarți. Dacă nu, ești doar un alt fraier care vorbește singur în fața unei perechi închipuite. „Pe aripile vântului” e cumva monologul lui de iubire, urmat mai apoi de cel al ei. Subiectele celor două tirade sunt relativ comune, interesele la fel, sentimentele, dorințele, personalitățile, visele, pasiunile, asemenea și totuși cele două monologuri nu reușesc să se căpătuiască într-un dialog, ci cel mult într-un solilocviu. De ce? De teamă. E partea ei, cu rele și cu bune, care mai ostoiesc din relele și bunele lui, dar în același timp le completează lacunele. E partea lui, vulcanică și pasională care îi fură ei simțirile și îi lasă numai atât cât să îi dea senzația că e la putere. Sunt două părți străine în lume, stigmatizate de vocea lumii bune, arătate cu degetul și renegate, dar sunt două părți care se caută, se detestă, se sfidează, se iubesc, se umilesc, se înlănțuie și se alungă, se apropie nesperat de mult până își realizează menirea. Și atunci... atunci se despart pentru totdeauna. De ce? Am spus deja. De teamă...

            O fată specială prin însăși natura ei. Scarlett e copila răsfățată și irezistibilă nevoie mare, adorată și detestată cu aceeași fervoare de cei din jur. Ea duce viața reconfortantă și superficială a tinerelor de viță nobilă cărora nimic nu le este străin, dar care joacă rolul mironosițelor ce trebuiesc inițiate de feciorii potenți financiar și fizic. E doar o perspectivă de scrutin, vorba e că toate posibilitățile le stau la picioare pentru a fi disecate. Lumea ei se schimbă radical în momentul în care izbucnește războiul și viețile tuturor se transformă în niște viziuni înfricoșătoare ce par cu neputință de a fi aievea. Evoluția războiului merge în paralel cu evoluția lui Scarlet ca OM. Contrar așteptărilor, fata de moșier nu dă bir cu fugiții în fața ororilor războiului ci devine pe zi ce trece mai puternică și mai acerbă în fața asupritorilor care fac victime peste victime și renunță cu o ușurință incomensurabilă la tot ce o făcuse fericită până atunci, pentru a se alătura plevei în lupta ei pentru viață. Acum să nu vă gândiți că din Regina de Roșu s-a transformat în Maica Tereza și că toate calitățile ei puse în umbră de bunăstarea și lipsa de griji premergătoare războiului au țâșnit la suprafață cu nemiluita. Nu, interesele ei au stat la cald tot acest timp, doar că au fost voalate de nevoia primitivă de supraviețuire. Că până la urmă, pe lumea cealaltă ce să mai facă cu ele?!

            Orice poveste specială are trecutul ei. Războiul a limitat simțitor sfera de selecție a fetei și astfel a început să analizeze ce are nevoie cu adevărat pentru a face demersuri în acel sens în loc să se mai frământe haotic între posibilitățile și așa destul de meschine. Aceste lipsuri cu care nu fusese obișnuită au reușit însă să o amăgească, astfel că Scarlet a început vânătoarea de avere, de stabilitate materială, de recâștigare a mult iubitei poziții sociale, pe scurt vânătoarea de bărbați proști și slabi, pradă ușoară în mâinile ei versate și care, cu puțin noroc, mai și mureau relativ repede după căsătorie. Scarlett nu a căutat niciun moment iubire, stabilitate emoțională sau măcar o relație în orice sens al noțiunii. Scarlet era un tot pentru ea însăși, dar niște accesorii nu strică niciodată, așa că a apelat la orice mijloace pentru a și le procura. Nicio clipă nu și-a pus problema că ea ar putea fi doar o parte, și că undeva, acolo, ar putea exista cealaltă parte ca să o întregească. Nu părea să aibă nevoie de așa ceva, Scarlett era puternică, iar încrederea în propria persoană părea să fie suficientă sieși. Și chiar era astfel, nimic din acțiunile și gândurile ei nu păreau să trădeze altceva decât vigoare, confiență și dominație. Dar apoi l-a întâlnit pe el și a început să se teamă de teamă. Nu îi era teamă de fluturi de noapte, de șerpi și șopârle, de înălțime sau de parcuri de distracție, de singurătate sau întuneric, dar de ceva îi era teamă. Îi era teamă de sentimente reale, de faptul că nu mai putea controla totul, teamă că se deda pe nesimțite cu fiecare respirație unor trăiri noi indiferent cât de mult se împotrivea. Îi era o teamă specială...

            O carte specială. Sentimente speciale. Un dor special. O parte specială și o cealaltă parte la fel de specială. Nevoia unei prime întâlniri speciale face cumva parte din datele nescrise ale problemei. Și așa a fost. S-au dominat și s-au cucerit reciproc de la prima privire, iar asta a dat fiecăruia un anumit drept la desfidere asupra celuilalt, un fel de „nu am nevoie de tine” tradus prin „mi-e teamă de așa multă nevoie”. Jocul de-a șoarecele și pisica dintre Rhett Buttler și Scarlett O’Hara a fost savuros și senzual cu fiecare pagină parcursă, însă mereu se alinia nefiresc. Rând după rând, scris sau nescris, s-au persiflat unul pe celălalt, noțiunea de relație și pe cei din jur. Acestora le-a urmat teama de a se autopersifla într-o relație banală, în care normalitatea și normitatea să ia la un moment dat locul pasiunii, a ironiilor, a zâmbetelor insidioase și a tăcerilor atât de ambigue cu care se răsfățau unul pe celălalt. Și uite așa, dintr-o zeflemea în alta, au persiflat în neștire sentimentele dintre ei până ce iubirea s-a săturat și a plecat pe aripile vântului fără să se uite înapoi. Când iubirea moare, ei îi urmează regretele, amintirile, dar inevitabil consolarea și acceptarea își vor face loc în suflet și vor ocupa locul trăirilor apuse. Când iubirea rămâne vie, crud de vie, dar e furată iremediabil de aripile vântului, atunci... atunci nu știu ce, dar e trist... Și nu, nu sunt deloc de acord cu aceea că o poveste de iubire e cu atât mai intensă și mai frumoasă cu cât e mai tragică. Viața e prea scurtă ca să lăsăm sentimentele și oamenii dragi să ne scape printre degete doar de dragul spectacolului oferit de tragism. Cui folosesc martirii sentimentali?! Nu e nimic special în tragism!

            O iubire specială dar care a pierdut în fața temerilor, speciale și ele, dar inutile, nefondate, nemiloase. Doi oameni speciali care s-au căutat fără măcar să aibă habar, iar când s-au găsit nu s-au recunoscut. O întâlnire specială care deși i-a înlănțuit pe vecie, le-a lăsat totuși libertatea alegerii. Un dor special, care i-a măcinat probabil mult timp după ce ușa a fost închisă. Un dor care a luat locul unor sentimente dogoritoare, dar chinuitoare, pasionale dar nimicitoare, izvorâte din suflet, nu și din rațiune. O parte specială, poate cealaltă parte, sau poate doar o simplă altă parte. Eu cred că cealaltă parte, dar ei nu mai pot afla asta. De teamă, de întrebări, de lucruri nespuse, de bănuieli, de prea multă nebunie și pasiune. O carte specială cu fiecare fibră de celuloză și fiecare strop de tuș. Cei care au citit-o deja, sunt sigură că mă îndreptățesc. Cei care nu au făcut-o încă, poate vor găsi cândva răgazul. Cei care poate o fac acum, ei bine, ei trebuie să fie speciali...

Despre alte romane preferate:

● Bibliotecă mare, pricepere literară mică (Tadeusz Dolega Mostowicz, „Vraciul. Profesorul Wilczur”)

● Eu când vreau să urlu, urlu (John Fowles, „Colecționarul”)

● Un ziarist cu foc (Guy de Maupassant, „Bel-Ami”)

● Muzica tăcerii (Yasunari Kawabata, „Vechiul oraș imperial”)

● Cu gluma la psihiatru (Milan Kundera, „Gluma”)

[P.S. Pe principiul „nu am citit cartea, dar am văzut filmul”, vă recomand cu căldură și ecranizarea clasică a acestui roman, cu Vivien Leigh în rolul lui Scarlett și cu Clark Gable în rolul lui Rhett, una dintre cele mai bune transpuneri în film din câte am văzut. Desigur, valoarea lecturii este incomparabilă. O săptămână agreabilă tuturor!]

            

Eu când vreau să urlu, urlu!

(John Fowles, „Colecționarul”)

            Vă gândiți, poate, că nimic nu poate fi mai rău decât să fii privat de libertate, înghesuit într-un colț de niște ființe diabolice care să îți astupe gura cu pumnul și să nu te lase să strigi după ajutor. Și te zbați cu sălbăticie să scapi din mâinile lor ca să zbieri cât te țin plămânii. Nu te aștepți neapărat să scapi, la o adică plămânii tăi de fumător nu pot duce prea departe vestea, dar ai nevoie de libertatea pe care ți-o dă putința de a urla cu toată ființa ta. Dar nu poți face asta. Și ajungi să crezi că mai rău nu îți poate fi. Imaginează-ți atunci că ești prizonier într-o spațioasă colivie de aur, că ți se pune la dispoziție clipă de clipă șansa de a zbiera pe toate tonurile pe care le cunoști. Că asupritorul așteaptă umil mai la dreapta ta să termini repertoriul, pentru a-ți oferi o masă bogată, plină de delicatese și gata să îți îndeplinească orice dorință nebunească ce îți trece prin minte, cu orice preț, doar să îți fie plac și să îți smulgă un zâmbet, chiar și un alt urlet măcar. Pentru că dacă vrei să urli, ești liber să o faci! Orice dorință, spuneam, mai puțin una – aceea de a-ți reda libertatea, sau mă rog, libertate în măsura în care un om poate fi liber în lume și nu un canar într-o colivie. Acel fel de libertate, zic. Conștiința lipsei ei, însă, te face să realizezi că marea scofală nu era să urli până îți sfârâiau plămânii și îți clocotea ficații care oricum nu mai aveu colesterol pentru atâta efort, ci să te auto-educi să înveți să urli în tine, la adăpost de realitatea pe care o induce zgomotul vocii. Să urli în tine, iată deci adevărata închisoare a spiritului.

poză super-veche și funny, dar numai bună pentru cele descrise mai sus :P  

            Paznicul închisorii de spirite e un funcționar amărât, introvertit, cel mai probabil urât cu fulgi și pene, n-am dedus de undeva să fie prea cult sau răsărit, nesociabil, deși fan al locurilor care prisosesc în oameni și evenimente, frustrat de originea sa și nu numai, tembeluț, sociopat, dar cuminte și cu treaba lui (cea cam fără minte). Pe parcurs mai vedem că e un obsedat pervers, lipsit de rațiune și simț al aparteneței la lumea reală. Funcționărașul are pretenții de colecționar de ființe vesel colorate, vidate de spirit. Îi plac fluturii. Dar nu cum îmi plac mie sau ție, mari și colorați, zburând din floare în floare pe un câmp însorit și sub un soare dogoritor de vară. Nu, lui îi plac inerți, cu aripile frumos colorate găurite de ace de gămălie și aliniați în cutii în sertar. Colecția asta îi ține loc de mamă și de tată (orfan fiind, deși irelevant), de prieteni (care nu îi caută tovărășia și pe care nici el nu îi dorește), de viață socială (la care se uită ca la televizor), însă nu și de iubită. Pentru asta are nevoie de piesa supremă a colecției sale, „fluturele” Miranda, studentă la Arte Frumoase, pentru care are o obsesie bolnavă.

            Făcând uz de o plasă a lașității, o prinde și pe Miranda, astfel colecția lui e întregită, iar bucuria și extazul lui nu mai ating margini și se transformă într-o serie de reverberații prin care vrea să îi pună lumea la picioarele fetei speriate, smulsă din universul ei liniștit și banal, lumea deci, iar nu libertatea. De la un punct al romanului, el pare chiar să nu mai înțeleagă nevoia fetei de libertate, pentru că el îi oferă tot ceea ce crede el că ar putea avea nevoie pentru a fi pe deplin mulțumită și fericită, începând cu numeroase lucruri materiale (pe care acum și le permite în neștire, datorită unui imens câștig la loto) și sfârșind cu dragostea lui nelimitată. Și el chiar o iubește, în nebunia lui de colecționar dezaxat, chiar o iubește!

            Nu vreau să intru în amănunte în primul rând pentru că este o carte extraordinară care merită să vă încânte ea singură, și nu prin intermediul meu și în al doilea rând pentru că iarăși mă aflu în fața ingratei situații din Bibliotecă mare, pricepere literară mică, deci decât să dau cu șlapii aiurea în castroane, mai bine tac. Am primit „Colecționarul” lui John Fowles cadou de ziua mea, acum 3-5 ani de la niște vechi prieteni și m-a cucerit într-un fel neașteptat. De foarte multe ori, se întâmplă ca nu acțiunea sau personajele bine conturate să fie cele care să mă instige la lectură, ci modul în care este structurată narațiunea, precum și perspectivele naratoriale (vezi și aici).

     

            Exact asta m-a dezarmat la scrierea lui Fowles; să exemplific. Romanul are trei părți. Prima este scrisă din perspectiva colecționarului, care vorbește despre viața lui, raportând însă totul la frumoasa fată de care este îndrăgostit și pe care o urmărește fără a avea curajul să i se adreseze. Tot din perspectiva lui sunt descrise primele 7 zile de detenție ale Mirandei în casa lui (pe care o cumpărase cu acest scop precis). A doua parte este jurnalul pe care îl ține Miranda pe ascuns zi de zi, în care relatează tot ce simte, ce i se întâmplă și ce încearcă să facă pentru a scăpa din acel coșmar (e cea mai stufoasă și mai savuroasă parte a romanului, în care personajul feminin învață să urle cu toată disperarea înlăuntrul ei). A treia parte e perspectiva colecționarului asupra celor scrise de fată în jurnal, urmată de un soi de concluzie a cărții, gândită ca și când miezul acestei povești nici nu ar fi existat, iar colecționarul de suflete și spirite poate visa în continuare la atrocitățile sale, fără a-i fi teamă, însă, cuiva că vreodată acesta le va pune cu adevărat în aplicare.

            Romanul te face automat judecător. Ți se oferă contextul crimei, care pe de-o parte îl acuză pe colecționar, pe de alta îi îndulcește posibila pedeapsă, fiindcă prelegerea e ținută din perspectiva lui. Apoi auzi exact aceeași poveste, mai întâi din vorbele Mirandei, apoi din cele ale răpitorului și te trezești pus în fața a două istorii radical diferite, deși fiecare spune de fapt același lucru. Fiecare dintre cei doi pledează nevinovat și aduce argumente. Adevărul fiecăruia este pentru el însuși adevărul suprem. Povestea te dezarmează și începe să îți pară rău că te-ai băgat în asta, mai bine rămâneai pe margine, însă odată ce ai purces la lectura acestei cărți îți pierzi dreptul de a asista ca simplu spectator la evenimente, iar când situația începe să devină incomodă, să te ridici și să pleci. Nu. Dacă ai intrat în horă, joci până la capăt, indiferent de consecințe, mai ales că e greu să iei o decizie care să îți permită să te retragi. E clar că niciunul dintre cei doi nu minte. Amândoi sunt sinceri în fața conștiinței lor căreia i se destăinuie. Amândoi au intenții bune și nobile în ceea ce îi privește și nu pricep ce are celălalt împotriva lui. E povestea unei realități relative care înlănțuie destine și care îl prinde în zalele sale și pe cititor, după care se sudează bine la loc, așteptând următorul fluture care să cadă în plasă; următoarea piesă la colecție, poate, sau următorul cititor.      

          „Colecționarul” lui Fowles e o împletitură diabolească de conștiințe, care nu au nimic de împărțit, dar care ajung să împartă aceeași colivie. Unul de voie, altul de nevoie. Și amândoi pot țipa cât vor. Și nu de puține ori o fac! Și pot alerga, lovi și scuipa. Pot fi infami și atroce de răzbunători. Se pot bate în elucubrații când lucide, când haotic de nebunești. Dar, pe măsură ce își pierd din însuflețire, încep să învețe că țipatul la lume nu ajută, fiindcă lumea nu mai e acolo și nici nu va găsi vreodată drumul spre ei. E ca o poveste morbidă, pe care pe de-o parte ți-e cumva teamă să o citești, dar pe de alta vrei să avansezi cât mai repede în lectură pentru a vedea ce se mai întâmplă, sperând în același timp că nu vei ajunge niciodată la finele ei. Vă invit cu mare drag, așadar, să citiți una dintre cele mai dragi cărți mie, iar dacă ați făcut-o deja, să ne spuneți cum vi s-a părut. Iar dacă tot am vorbit de fluturi, mai găsiți și aici despre ei și, dacă vă place, o continuare aici. O zi încântătoate și plină de libertate!


Cu postul acesta particip la concursul de pe BookMag. Click aici!

Un ziarist cu foc!

(Guy de Maupassant, „Bel-Ami”)

            Mi-era dor de o carte pe care să o devorez cu totul chiar înainte să realizez că am început să o degust. Trebuia să fie ceva alert și incitant, amărui dar și cu nițică dulceață, intrigant și cu puțin amor boem, electric de antrenant și în aceeași măsură de relaxant. A, da, și nu trebuia să fie de pe lista mea (pentru cei care nu știu, eu am o listă mentală, adică îmi pun post-it-uri fluorescente cu ce vreau să citesc în mod neapărat într-un oarecare viitor și le lipesc fix pe creieraș ca nu cumva să uit). Problema e că s-au adunat așa de multe că am ajuns să mă plictisesc de ele încă înainte să le citesc. Așa că aceasta trebuia să fie nouă, nebănuit de nouă și... potrivită! Am ales-o după principiul „n-am auzit de ea, dar o am în bibliotecă și am mai citit ceva mișto de autorul ăsta deci e bună”.

            Bel-Ami e de fapt Sexy-Ami sau Hot-Ami sau (mă scuzați) Fuck-Ami (rog pe cineva cunoscător să îmi furnizeze traducerile pentru limba franceză), pentru că nu ne parvine de nicăieri informația cum că ar fi arătos, ci doar fustangiu, depravat și parșiv. De la un coate goale care trebuie să aleagă zilnic între prânz și cină (de mic dejun nici nu se pune problema!) în lipsă de bani și care fantazează despre relații amoroase cu cocote ieftine în colțuri murdare, ajunge idolul femeilor din clasa de sus, care își reneagă soț și copii, poziție, orgoliu și demnitate doar pentru a-i intra în grații (și în pantaloni) acestui Don Juan infam.  

             Mai întâi e Rachel, o damă de companie (ca să nu folosesc alt termen...) roșcată, grasă și buhăită pe care o întâlnește la grădina de vară Folies-Bergère, dar care în vulgaritatea ei afișată cu atâta nonșalanță îl incită și excită la culme pe Georges (căci acesta este numele lui Bel-Ami, Georges Duroy), care decide că trebuie să o aibă. Ea îi cere 10, el îi oferă cu indiferență și brutalitate 1 (că 2 avea în total și și ăia erau împrumutați cu scopuri precise menite să îi asigure viitorul intelectual și material), ea acceptă bucuroasă, și dispusă poate să-i ofere chiar ea bani lui, pe lângă prestația propriu-zisă. Apoi, e doamna Clotilde de Marelle (veșnica și eterna amantă înflăcărată, dar cuminte), din cauza căreia o pierde pe Rachel cu care deja începuse să aibă o relație destul de apropiată de ceea ce presupune o relație adevărată și nu una de troc (și tronc!), cum fusese inițial. O cucerește iremediabil și pe micuța sălbatică Laurine, fetița doamnei de Marelle, care e foarte tăcută și rece față de toată lumea, însă pe Georges îl îndrăgește și îl botează Bel-Ami. (Cred că relația cu Laurine e singura relație pură pe care o are bărbatul cu cineva pe parcursul cărții, singura neinteresată, neplănuită și fără nimic ascuns, singura în care își dă un interes sincer să îi fie pe plac micuței fete care îl îndrăgește pe zi ce trece mai mult).

            Între timp, o recuperează și pe Rachel iar Clotilde ajunge să îl întrețină (dar așa, pe ocolite, să nu se simtă lezat!). Își încearcă apoi norocul la doamna Madeleine Forestier (soția prietenului său regăsit, cel care l-a ridicat din noroi și, pe lângă o slujbă decentă de redactor la un ziar, l-a introdus și în acest cerc de elită pe care ajunge să îl subjuge), dar care îl pune prompt la punct, însă îi lasă o portiță de speranță cum că poate, dar nu știu sigur, deși nu cred, dar nu zic nu, asta în cazul în care soțul ei ar păți ceva (și pățește, iar ea se căsătorește cu Georges, care o presează până cedează. Se rup, desigur, relațiile cu domana de Marelle). I se pune pata apoi pe doamna Walter, destul de trecuta soție a patronului de la ziar, dar care i se opune cu vehemență, lăsând însă foarte bine de văzut că nu prea-i vine să se opună. Ajunge și sub fustele ei de crinolină și tafta până la urmă și reușește să o subjuge mai ceva decât pe oricare dintre celelalte doamne menționate.

            Se satură de Madeline pe care o înșeală ca bursucu’ chior în orice vizuină, până o determină și pe aceasta să își găsească refugiul în brațele altcuiva, numai pentru a o surprinde și a o acuza de adulter. Reia și apoi rupe din nou relațiile (pentru a nu știu câta oară) cu doamna de Marelle (care mereu cuminte, tace și acceptă și se întoarce bucuroasă de fiecare dată), o pierde și pe Laurine (pe care de fapt o pierduse de la căsătoria cu Madeline, când a încetat vizitele la ei acasă), îi dă papucii și doamnei Walter (care îl urmărește și amenință, i se oferă, îi promite, îi jură și îl conjură), de Rachel scăpase demult și toate acestea fiindcă pusese ochii de ceva vreme pe Suzanne, fiica cea mică și frumoasă a doamnei Walter. Dar v-am spus deja și așa prea multe, continuarea acestui labirint de relații sper să o aflați din lectura acestei cărți foarte incitante.  

            Interesant e că tânărul nu depune aproape niciun efort pentru a obține toate aceste cuceriri, în afară de a-și declara dragostea (mai mult sau mai puțin existentă), fapt aparent suficient care să declanșeze mărturia și de cealaltă parte (indiferent că, într-un fel sau altul, toate aceste femei erau deja încredințate altcuiva). De asemenea, deși fiecare dintre relații pare cât se poate de interesată, gândită și analizată pentru a servi scopului lui de parvenire și înălțare în ierarhia socială, totuși nimic și nimeni (concret) nu pare să sugereze că el chiar nu ar fi fost îndrăgostit cu adevărat de fiecare dintre aceste femei în momentul în care le-a mărturisit dragostea! Retrospectiv, toată această afacere îți dă senzația că de fapt tu, cititorul, ești cel cu intențiile mârșave, materialiste și insensibile și că modul tău de gândire ajunge să îi inoculeze și lui asta! Demn de menționat e că toate aceste doamne, împreună cu soții și copiii lor, formează o mare familie, în care fiecare știe, dar tace, de teamă să nu-și piardă rația și fiecare îl ajută cum poate pe Bel-Ami (care crește și crește văzând cu ochii) știind că astfel se ajută pe ele însele și nu li se pune lacăt la pantalonii bărbatului.

            Am insistat pe partea aceasta romantic-sexuală a cărții pentru că ea se regăsește de la început și până la final, însă cartea despre care am plăcerea să vă vorbesc reprezintă mult mai mult decât atât, de aceea să nu vă fie teamă că am dezvăluit prea mult și că nu mai are rost să o citiți! Linia erotică conduce doar cititorul prin fresca socială a secolului al 19-lea, foarte bine zugrăvită și nuanțată, cu parveniții ei care se mănâncă unii pe alții dar se salută cu respect, cu viața (și vai, cât de frumos e scrisă partea aceasta și cât de mult m-a încântat) de la ziarul „La Vie Française” la care sunt cu toții angajați, cu relațiile sociale și opulența vremii, cu nebunia vieții de noapte a Parisului și câte și mai câte altele. Fără să ezit, e cu siguranță cea mai încântătoare carte pe care am citit-o în ultimele luni, plus că e destul de frugală, până să-ți dai seama ce gust savuros are, deja masa ți se strânge din față. Partea bună e că senzația gustului delicios îți rămâne pe limbă mult timp după ce ai luat ultima îmbucătură. Să aveți poftă!

     

[P.S. Tocmai am verificat pe IMDb și am descoperit cu plăcere că, pe lângă numeroasele ecranizări existente, anul acesta se va filma o alta, avându-l în rolul principal pe Robert Pattinson, actorul din „Twilight Saga”. De abia aștept!]

Stil la 5 lei!

(Doina Berchină, „MODĂ ȘI FRONDĂ. Stiluri și atitudini”)

            Moda (și de fapt nu moda în sine, ci ceea ce poate face stilul fiecăruia din ea) se numără de mulți ani printre pasiunile mele, însă educația pe care mi-o făceam în acest sens se rezuma la reviste de specialitate și eventual la Fashion TV. Desigur mai urmăream (și încă urmăresc) și câteva emisiuni, care dau însă dovadă mai degrabă de diletantism, în detrimentul unei pregătiri temeinice. Le privesc, deci, eventual pentru a mă amuza și pentru că, uneori, se fac o serie de remarci pertinente, însă ele sunt auzite doar de cei care au urechi să le audă și să le și înțeleagă, iar aceia sunt prea puțini.

cu toții ne „ascundem” urechile în anumite momente...

             Să luăm spre exemplu „Shoppingul, pasiunea mea” de pe Euforia TV, emisiune la care mi-am propus de mai multe ori să particip când s-a filmat în Brașov, dar, pe lângă emoțiile fantastice pe care le-aș avea, mai există și gradul ridicat de penibil în care poți cădea odată ce te înhami la o astfel de participare. Rareori persoanele din juriu știu ce vorbesc și și mai arareori au prestanța (fizic vorbind) de a se prezenta acolo; nu mi se pare corect să faci cu ou și oțet o copilă (e drept, prost îmbrăcată) când tu, care te autointitulezi designer sau critic vestimentar ești ca vai de pălăria ta... La cealaltă extremă, să spui „merge, e OK, se asortează, bravo mami” fiecărei salate cu sclipici, lac, dantelă, paiete, stofă cu blană și lycra, blugi rupți, piele lăcuită, franjuri și accesorii de plastic roz, poate face și Nea Gheo de pe stradă în schimbul unei pungi de semințe la care să o ronțăie în timpul emisiunii și poate o halbă după. Nu e de mirare că toate fufetele care pleacă de acolo ajung fie să se creadă fashion icon-uri rupte din stele fie devin frustrate.

            Mai e apoi emisiunea „What not to Wear” de pe Travel & Living, unde concurentei nu doar că i se schimbă radical stilul, dar i se și inoculează noi precepte, noi moduri de a gândi și de a se raporta la lume, asta în schimbul a 5.000 de euro din care își poate cumpăra doar o mâna de haine, deoarece emisiunea se realizează la New York iar cumpărăturile se fac în 2-3 magazine alese „pe sprânceană” (aș zice de fapt „peste sprânceană”...). Că cei 2 moderatori, Stacey London și Clinton Kelly chiar știu ce vorbesc iar prestanța lor este mereu desăvârșită, nu justifică și atitudinea pe care o arborează mereu – noi am făcut școală și știm, tu taci că noi te îmbrăcăm și dezbrăcăm ca la carte!

            Emisiunile de gen și revistele (mă refer la cele competente – Vogue, Glamour, Bazzar, Cosmo, Style, Elle etc.) nu îți pot face o educație vestimentară, cel mult îți pot arăta ce mai poartă cutare și cutare și care sunt noile trenduri. Recunosc că nu m-am gândit niciodată la aceasta până ce nu am mers anul trecut cu prietena mea Caty la un târg de carte, unde, accidental, am dat peste cartea Doinei Berchină despre care vreau să vă povestesc astăzi. Sincer, nici prin gând nu mi-a trecut să o cumpăr, m-am uitat numai la ea, când domnul de la stand mă îmbie să o iau, spunându-mi că nu e decât 5 lei (da, 5 lei!). Am luat-o mai mult de rușine, nu credeam să ajung să o citesc, prima impresie pe care mi-a făcut-o fiind că este o carte de modă... demodată (plus că punguța de la Societatea Română de Radiodifuziune în care a pus-o vânzătorul părea să fii costat mai mult decât cartea în sine...)!

            Pe scurt, așa am ajuns să citesc prima mea carte de modă și bine am făcut! Când citești prima ta carte dintr-un domeniu nou, ea ajunge să aibă o mare influență asupra ta și asupra alegerii viitoarelor lecturi, de aceea sunt cu atât mai bucuroasă că aceasta a fost prima carte despre stil/ modă care mi-a căzut în mână și, până în prezent, a fost de departe cea mai adecvată. Deși am vrut să evit comparațiile, nu mă pot abține – așa cum Dana Budeanu a încercat să așeze puținul pe care îl avea de spus în multe pagini (scris mare, lăbărțat, pagini goale, multe poze), așa Doina Berchină a încercat să înghesuie foarte multă informație în cartea sa, prin urmare paginile sunt aglomerate, cu scris mult și înghesuit, puțintele poze (și și acestea sunt alb-negru), per total nu e așa de atrăgătoare precum „Manualul de stil” al Danei Budeanu (postul despre această carte îl găsiți aici), dar după ce o închizi rămâi cu o oarecare mulțumire față de tine și mai bogată, dacă nu cu Hermesul celei dintâi, cel puțin cu cunoștințele celei din urmă.

            Aș avea multe de spus despre această carte, o să încerc să rezum și să ordonez cât de cât coerent ideile. Mi-a plăcut, în ansamblu, modul dezinvolt și prietenesc cu care se adresează scriitoarea cititorului și, cumva, fără a da de înțeles că ar cunoaște neștiința acestuia în domeniul modei, îi vorbește despre câte lună și în stele și nu se sfiește defel să îi explice noțiuni, să îi exemplifice prin desene, sau chiar să revină asupra aceleiași idei, însă cu informații noi. Fiecare nouă prezentare e însoțită de un glosar, aparent inofensiv și futil, fiindcă termenii definiți ne par foarte cunoscuți și uzuali. Așa și este, însă de multe ori îi folosim greșit, fiindcă i-am auzit într-un anume context și de acolo am dedus semnificația fără a mai verifica apoi acuratețea ei. Eu una am învățat multe lucruri noi din aceste mini-glosare, am întâlnit termeni care de mult vroiam să aflu ce înseamnă și apoi uitam să caut (de exemplu blazer, baba cool, haute couture, prêt-à-porter etc.), alții de care nu eram foarte sigură, am aflat de ce cutare lucru se numește așa și de la cine, de la ce vine cutare expresie pe care astăzi o folosim ca atare deși la origine avea mai multă logică etc. În plus, la acei termeni care se referă la stiluri și creații vestimentare, pe cât posibil, este oferit și numele unei persoane cunoscute care îl afișează și designerii care i-au dat viață sau transformat de-a lungul epocilor. Vreau să mai adaug doar că aceste explicații nu sunt asemeni unor intrări din dicționar, ci sunt particularizate pentru imaginea cititorului pe care autoarea l-a avut în minte. Și mă bucur!

             Am spus deja, cuprinsul cărții este foarte variat. Se vorbește despre stilurile și atitudinile ultimilor 100 de ani în modă, pornind de la Mița Biciclista anilor 1900, trecând prin erezii romantice, glamour interbelic, sobrietate pre-război și eleganță post-război, perioada de sex, droguri și rock and roll a hippioților și până la haosul vestimentar care a dominat anii 2000 (și Doamne ce bine îmi amintesc ce însemna să fii, sau să vrei să fii adolescent la modă pe vremea aia!). Pentru cei care au nevoie de nume, de noțiuni clare prin care să-și poată determina stilul, autoarea oferă foarte multe variante, fiecare fiind însoțită de descrieri, de tipuri de haine pe care le porți dacă te încadrezi în acea categorie și, eventual, de exemplificări prin persoane cu nume sonore. Nu sunt neapărat de acord cu atâtea titluri și etichetări, însă e ceva mai bine decât ceea ce aud zilnic în stânga și în dreapta, că „stilul meu e sport”, „ba al meu e elegant” etc. Alea nu sunt stiluri, sunt tipuri de haine, hainele sunt sport sau elegante, nu stilul!

            Multe aspecte de bun gust și bun simț, pe care, chiar dacă le știm sau ni se pare că sunt evidente, nu strică totuși să le mai cântărim odată – cum să te îmbraci în funcție de forme și dimensiuni, în așa fel încât hainele să te servească și nu să ți se transforme în dușmani, ce culori te avantajează în funcție de trăsăturile tale, de anotimp și de ocupație, cum îți poți găsi stilul vestimentar în funcție de genul de persoană (visătoare, cochetă, misterioasă etc.), ce elemente trebui să conțină garderoba ta obligatorie (unele aspecte de aici mi se par nițel perimate) și care sunt piesele de bază pe care trebuie să le conțină o garderobă (se referă la acele piese atemporale, de care vei avea nevoie mereu indiferent de fluxul modei și pe care vei avea mereu posibilitatea să le „împrospătezi” cu ceva nou). Oferă idei (idei, nu soluții!) cum să te îmbraci când mergi în cutare loc sau ce trebuie să iei în calcul dacă îți dorești să îți schimbi stilul, sau tocmai, dacă nu dorești, dar ar cam trebui, dintr-un motiv sau altul. Nu este așa că vi se pare că știți toate acestea și că nu mai aveți nevoie să vi le spună nimeni?! Sunt curioasă câte dintre voi, după ce vor citi cartea, vor rămâne la aceeași impresie.

  

forma corpului tău, în funcție de litera pe care o descrie

sugestii de cromatică, în funcție de trăsături

            Bonusul pe care mi l-a oferit mie această minunată carte sunt ultimele ei pagini, în care se vorbește sumar despre femeile lumii care au generat stiluri. M-a bucurat să le găsesc pe preferatele mele printre ele – Coco Chanel (prima, desigur), Audrey Hepburn, Marilyn Monroe sau Vivienne Westwood, dar și pe mai recentele Madonna, Jennifer Lopez sau Britney Spears care, care, deși îmi sunt total neplăcute (atât muzical, cât și stilistic), nu pot nega că au fost puternice fashion icon-uri pentru perioada lor de glorie (și, judecând după aparițiile sale mondene, aș putea adăuga că Jennifer Lopez încă mai este).

            Nu pretind că lectura acestei cărți ne va scăpa de pițiponcism, de Brintex și Obor (da, am o problemă), de afișări lucioase și transparente în miez de zi, de păr ars și tapat, de sprâncene tatuate, de buze cu contur maro/ negru și rujate cu roz (pe scurt de măști în loc de fețe), de grăsimi inestetice care se scurg din fustițe lambada, de picioare deșănțate care bălăngăne incert pe tocuri cui de lac, de neputința generală de a înțelege că tu ești cea care (și voi folosi femininul, îmi cer scuze) care faci haina, că tu poți da viață acelei haine dacă te simți bine în pielea ta, însă tot așa de bine haina te poate face pe tine și, în loc să îți dea drepturi, ți le ia, pentru că prima impresie e atât de puternică mereu. Nu pretind deci că ne va scăpa de asta, pretind doar că, la fel ca multe altele, cartea Doinei Berchină este scrisă pentru aceia care știu că mai au de învățat, care sunt dispuși să se debaraseze de preconcepții, de hazardări vestimentare, de kitsch-ul stării de a nu avea habar ce e cu tine și mai ales pe tine. E o carte scrisă de o femeie puternică pentru femei puternice, care au puterea de a schimba ceva în ele și la ele înainte de a aștepta schimbări din partea lumii. Noi, femeile, avem atât de multe avantaje față de bărbați, ne sunt permise ca fiind naturale atât de multe, noi nu avem dreptul să pierdem, nu avem dreptul să nu arătăm bine când lumea ne-a făcut să fim astfel!

            Vă propun, deci, o carte care oferă multe răspunsuri, la întrebări pe care nici nu vi le-ați pus încă și asta e bine, fiindcă distruge incertitudinea încă din matcă. E o carte pentru cei care doresc să știe câte ceva despre istoria modei, pentru cei care poate nu au niște noțiuni de bază (gen cine a inventat blugii/ fusta scurtă/ little black dress-ul etc) dar ar fi bucuroși să le afle, pentru cei (mai mult cele) care încă mai cred aberația preconcepută conform căreia omul nu poate face haina decât dacă are silueta slabă și contul în bancă gras, pe principiul „obrazul subțire cu cheltuială se ține”.

              Auzim atât de des în jurul nostru sintagme deja clișeu precum „stilul nu are vârstă”, „stilul ești tu”, „stilul nu se cumpără”, „stilul bate moda” etc. și ne-am învățat să ni le agățăm în piept asemeni unor broșe frumoase, fiindcă sună bine și ne face să părem că știm ce spunem, când colo nu facem decât să le vidăm și mai mult de conținutul deja searbăd. Eu sunt de părere că la bază, acele sintagme spun de fapt foarte multe, trebuie doar să învățăm să le găsim sensul iar cartea Doinei Berchină, dacă apreciată la adevărata ei valoare, cred că poate fi un prim pas hotărât înspre aceasta.

            Sunt sătulă (și o zic cu curaj, chiar dacă ceva persoane mai mult sau mai puțin dragi mie se vor simți poate ofensate de asta), sunt sătulă, deci, de femei frustrate, care stau ascunse în cochilia lor, care trec prin viață cu mâinile la ochi, sperând ca astfel omaneii din jur să nu le observe. Dar ghiciți ce?! Oamenii vă văd, viața însă pare să închidă ochii pe măsură ce treceți prin ea. Sunt sătulă de femei complexate care cred că ele nu sunt frumoase, și prin urmare că de ce ar purta o rochie frumoasă sau de ce și-ar da cu puțin rimel. Nu există femei urâte (acum nu mă refer, desigur, la acele cazuri izolate și într-adevăr tragice), există doar femei care se urâțesc cu bună știință. Sau, există femei urâte în măsura în care există femei perfecte. Aș putea să vă vorbesc ore în șir despre defectele mele fizice care m-au obsedat ani de-a rândul și m-au bântuit și la un moment dat aproape m-au doborât, dar de ce să fac asta când v-aș putea vorbi zile, nu ore, despre cum pot folosi aceste imperfecțiuni în favoarea mea sau despre cum pot lucra cu ele ca să le maschez și să mă simt bine în pielea mea. Sunt sătulă, deci, de femei care nu vor să se vadă și astfel le refuză și celorlalți dreptul de a le vedea. Sunt sătulă să văd femei atât de frumoase pe interior care țin cu orice preț să se urâțească pe exterior. Sunt sătulă de femei care cred că ele nu pot și gata, asta e, iar când văd că altele pot, în loc să le servească de imbold, preferă să le jignească și să le considere superficiale și egocentriste. Sunt sătulă de femei care se ascund în spatele pretextelor – nu am bani, nu am timp, nu mă pricep, nu mă interesează moda, nu am de ce, nu am pentru ce, nu am cu ce – pentru că astfel nu fac decât să se ascundă de ele însele. Sunt sătulă de femeile care nu vor să fie femei.

            Poate gândurile mele oarecum reprimate pe care le-am reprodus mai sus nu sunt chiar cele mai potrivite pentru a încuraja pe cineva să citească această carte, însă clocoteau acolo de ceva vreme și contextul acesta mi s-a părut destul de convenabil pentru a le pune în cuvinte. Consider că viața e ca un lanț alcătuit din multe zale, unele mai mici, altele mai mari, prin urmare de multe ori ajungem să nu acordăm importanță celor pe care le considerăm a fi foarte mici. Problema este că lanțul tot la fel se rupe, indiferent care dintre zale cedează mai întâi, deci trebuie să le oferim atenție tuturor și să acceptăm că modul în care ne ingrijim de una oferă beneficii și celorlalte două din vecinătatea ei. Fiecare realizare pe un anumit plan funcționează ca un motoraș pentru următorul nivel și tot așa iar, după părerea mea, nivelul de bază, cel pe care le construiești apoi pe toate celelalte este încrederea în tine și mulțumirea în ce știi, cum arăți și cum te prezinți lumii. La asta trebuie lucrat în primul rând, iar ca femeie cu atât mai mult pentru că felul în care arăți spune poate mult mai multe decât ți-ai dori despre tine. În această idee și nu numai, vă recomand cu cea mai mare căldură cartea Doinei Berchină. Cu toatele avem nevoie de ea (și nu numai), e doar o chestiune de timp să admitem asta.

Addenda

1. Vă propun un joc de imaginație. Vreau să vă gândiți – doamnelor, domnișoarelor, fetelor – dacă vă simțiți frumoase și mulțumite de voi (să rămânem cu mulțumirea în sfera elementelor cărții). Dacă da (și vă felicit!), mi-ar face plăcere să știu cum faceți asta, sau dacă pur și simplu așa vă simțiți, fără vreun motiv concret. Dacă răspunsul este nu (și cel mai probabil că acolo unde va fi nu, nimeni nu va scrie...), aș vrea să vă întrebați de ce și mai ales de ce nu faceți nimic pentru a schimba asta (măcar dacă ajungeți să vă puneți întrebarea aceasta vouă însele în liniște și să încercați să găsiți un răspuns pentru voi și tot e bine, chiar dacă nu îl împărtășiți cu noi). O ultimă întrebare – credeți că modul în care vă îngrijiți, îmbrăcați, aranjați, într-un cuvânt modul în care scoateți capul în lume vă influențează cu ceva existența pe termen lung? Mulțumesc!

2. Nu știu ce șanse aveți să găsiți undeva cartea aceasta, dacă sunteți interesați (bănuiesc că mai mult interesate...) să o citiți, deci nu ezitați să mi-o cereți oricând.

3. Dacă ați citit vreo carte interesantă în domeniu, v-aș fi mai mult decât recunoascătoare să mi-o recomandați. Cartea Doinei Berchină are darul de a deschide foarte tare apetitul! Mulțumesc!

4. Ca un bonus la acest post am adăugat profilului meu de blog aplicația Polyvore, un mini editor care vă permite să creați ținute autentice. Eu am ales 100 de piese din ținutele ultimelor colecții ale marilor designeri, cu care să vă puteți face de cap. Mi se pare foarte distractiv, trebuie doar să trageți hainele și accesoriile care vă plac din listă și să le așezați în ramă cum doriți, iar la final să salvați și să dați nume ținutei. Distracție plăcută!

(Aștept ceva impresii și despre mini editor, vă rog.)

5. Un fel de paranteză la paranteză – se discută și în această carte despre noțiunea de vintage la care m-am burzuluit eu într-un post mai vechi (aici). Mi-am amintit acum de o fază în legătură cu asta care nu are nicio legătură cu postul meu, dar pe care nu pot să nu vi-o spun fiindcă e cel puțin ilară, motiv pentru care am ales să o scriu acum la sfârșit, după încheierea postului. Era într-un episod din serialul „Gilmore Girls”, unul dintre favoritele mele. Una dintre cele 2 Gilmore (Lorelai, mama celeilate Gilmore) mânca de zor la o acadea în timp ce se plimba mână în mână cu soțul prin oraș. După ce se satură de ea, o scoate din gură și i-o oferă soțului care, cu o mutră puțin deranjată spune: „But... it’s used...”. Arborând un ton foarte serios, Lorelai dă replica: „It’s not used. It’s vintage!”. Dixit.