Paradis și Sapiență

(colectiv, „Beijing”)  

            Așa cum bine vă amintiți, într-un post precedent v-am vorbit despre două temple pe care le-am vizitat în stațiunea Chengde din provincia Hebei, lângă Beijing, precum și de palatul de vară al împăraților dinastiei Qing și de Parcul Peony. Folosindu-mă de aceeași carte achiziționată de la unul din temple, „Beijing”, vă voi povesti astăzi despre Templul Raiului și Templul lui Confucius, ambele situate în inima Beijingului, sau, în alte cuvinte despre cultul taoist și cel confucianist.

            Templul Raiului (sau al Cerului) a fost indiscutabil preferatul meu dintre cele patru pe care le-am vizitat în timpul excursiei în China. Conceput ca un complex de clădiri taoiste, acesta se conturează ca fiind cel mai mare templu de sacrificii din lume, întins pe aproape 3 milioane (da, milioane, nu am greșit J) de metri pătrați. Nu voi insista cu prea multe amănunte în acest post deoarece sunt sigură că imaginile vor da dovadă de o volubilitate mult mai pătrunzătoare decât vorbele mele. Vreau doar să vă spun, pe scurt, cum a fost gândită inițial construcția acestui templu, aspect care justifică și forma lui, pentru că nimic din arhitectura unui astfel de lăcaș nu este haotic sau arbitrar. Inițial, acesta s-a numit Templul Cerului și al Pământului și era destinat aducerii de sacrificii în ambele direcții. Astfel se explică forma rotundă în nordul complexului și cea pătrată în sud, deoarece, conform unei tradiții străvechi, cerul sau raiul avea formă sferică, iar pământul pătrată. Un sanctuar cu arhitectură cosmogonică, așadar, Templul Raiului a servit despre sursă de inspirație pentru multe alte clădiri din orientul îndepărtat secole de-a rândul.

            Toate corpurile de clădire au fost construite după considerente strict filosofice și au avut în vedere ordinea ierahică a aristocrației de la vremea respectivă. The Hall of Prayer for Good Harvests (din același motiv explicat în postul trecut nu voi traduce numele clădirilor din engleză) este un fronton circular ce cuprinde trei clădiri, printre care și templul principal, care este construit pe o bază din marmură cu trei nivele. Acesta a fost reconstruit după anul 1889 când a fost răpus în totalitate de un incendiu. The Imperial Vault of Heaven seamănă cu acesta din urmă, nu cred să fie greșit dacă spun că mie mi s-a părut a fi o reproducere la scară mai mică a acestuia, cu mai puține detalii. Este construit de asemenea pe o bază de marmură, dar pe un singur nivel. De fapt, raportul de 3 la 1 este evident. Primul fronton este format din trei clădiri, dintre care cea principală are un acoperiș cu trei etaje circulare și o bază cu trei trepte, pe când al doilea fronton este format dintr-o singură clădire, cu un acoperiș cu un singur nivel și o bază de asemenea cu un singur nivel.

The Hall of Prayer for Good Harvests

The Imperial Vault of Heaven

raportul de 3 la 1 discutat mai sus
(click pe poză pentru o mai bună vizibilitate)

clădiri în jurul templului principal

            Altarul propriu-zis al complexului, The Circular Mound Altar este o platformă circulară fără niciun fel de construcție pe ea, așezată pe trei nivele de marmură, fiecare decorat cu dragoni sculptați. În centrul altarului se află o platformă supranumită The Heart of Heaven, unde regele obișnuia să se roage divinității pentru vreme mai bună. Arhitectura altarului permite sunetului să străbată o distanță foarte mare, presupunându-se că astfel ajungea și la urechile divinității care le va asculta ruga. Simbolistica acestui templu este impresionantă, fiecare piatră și coloană având rolul de a crea simetria dezirabilă între cer și pământ, făcând uz în permanență de cifra 9 și de multiplii săi, aceasta fiind simbolul împăratului.

The Circular Mound Altar

The Heart of Heaven

            Deși inedit ca arhitectură și colorit precum și impresionant ca dimensiuni și simbolistică, nu am găsit nimic din cucernicia și pioșenia pe care am lăsat-o în urmă la templele din Chengde. Am întâlnit exclusiv turiști și vânzători ambulanți extrem de insistenți, cel mult și câțiva localnici care se plimbau (câțiva în termenii lor, foarte mulți în ai noștri J). Nimic din atmosferă nu părea să sugereze adevărata menire a locului, pietrele pe care călcam erau doar pietre, deși frumos sculptate, iar clădirile mă duceau cu gândul la niște simple palate bine întreținute și destul de recent restaurate, nicidecum la lăcașe de cult și cucernicie. Acest aspect a fost, din punctul meu de vedere, singurul minus al unui loc altfel ireproșabil.

            Templul lui Confucius din Beijing este al doilea templu confucianist ca mărime din China. Cu Confucius (ca și cu Mao, de altfel) am cam dat nas în nas mai peste tot prin Beijing, deci deja ne știam bine. De altfel, mai în glumă, mai în serios, de fiecare dată când aud o maximă înțeleaptă (devenită, bineînțeles, clișeu folosit de toate mințile înguste din jur...) și sunt întrebată dacă știu cine a spus-o, zic la derută Confucius. Rareori dau greș! Trebuie să recunosc că acest templu nu s-a numărat printre obiectivele mele preferate din China, motiv pentru care nici nu îmi mai amintesc prea mare lucru despre el. O să fac un efort și o să vă ofer câteva informații, probabil destul de dispersate.

            Curtea interioară a templului este un loc liniștit, plin de vegetație și culoare. Pe lângă copacii înfloriți și tufișurile în stil englezesc (sau la asta m-au dus pe mine gândul gogoloașele acelea verzi...), am întâlnit și un copac vechi de peste 700 ani, supranumit Copacul Diavolului, datorită unei legende care circulă pe seama lui precum și numeroase monumente de piatră dedicate studenților care treceau cu brio o serie de examene grele (chiar lângă templu se afla Colegiul Imperial) și sprijinite fiecare pe câte un „bixi”, animal mitologic jumătate dragon, jumătate broască țestoasă. Sala principală a templului, Da Cheng Hall, nu mai avea nici ea pic de cucernicie, ci fusese transformată în muzeu, deși nimeni nu era oprit să se roage acolo. Însă sincer, nu știu cui îi venea...

chestiile verzi și pufoase

copacul diavolului

cap și corp de bixi

Da Cheng Hall

 

             O străveche vorbă chinezească spunea că orice formă de învățământ trebuie să fie construită alături de un templu. Iată deci, că de pe una dintre porțile laterale ale Templului Confucius am pătruns în Guo Zi Jian, sau în Colegiul Imperial. Pentru mulți ani, acesta a fost cel mai înalt for de învățământ superior din China, iar în prezent clădirea găzduiește Biblioteca Municipală a Beijingului. Sala principală, Bi Yong Dadian, se află pe o mică insuliță, care este unită de zonele în care stăteau studenții prin patru poduri de marmură. Balustradele acestor podețe erau înțesate de plăcuțe roșii. Acestea puteau fi achiziționate în schimbul unei sume de bani, iar turiștii scriau o dorință și le atârnau alături de celelalte, sperând că marele Confucius le va îndeplini. În această sală principală, împăratul oferea câte un discurs care era ascultat de mai marii vremii (doar ei aveau voie să pătrundă în sală) și transmis apoi studenților care așteptau afară.

intrarea dinspre Templul lui Confucius în Colegiul Imperial

sala principală, Bi Yong Dadian

podurile de marmură care făceau legătura cu locuințele studenților

plăcuțele roșii cu dorințe

Confucius

            Tot aici există și un loc în care studenții veneau pentru a mulțumi și a aduce laude divinității, care mie mi s-a părut destul de bizar. Acesta era populat de numeroase statui în mărime naturală în poziție de rugă, înconjurate de balustrade pline cu alte plăcuțe roșii. Ce mi-a creat senzația de nenaturalețe, poate chiar ipocrizie, a fost faptul că fotografiatul era strict interzis pentru a nu profana sanctitatea locului, însă comercianții care stăteau de jur împrejurul statuilor la taraba lor erau perfect în regulă în decor. Deci cumva, bișnița e sfântă până e trasă-n poză... Se prea poate să mă pripesc, dar aparența credinței și a crezurilor nestrămutate a constituit de multe ori doar contextul unui comerț mai propice decât în alte locuri, pentru că îți venea mai ușor să lași aici o anume sumă de bani (mare pentru prețurile afișate peste tot în China) deși puteai lua exact același obiect din altă parte cu, de multe ori, o zecime din prețul cerut într-un astfel de templu. Și asta doar pentru că se năștea în tine sentimentul că astfel ai putea absorbi cu ușurință ceva din simplitatea și credința de tip „crede și nu cerceta” a chinezilor.

intrarea în locul de rugă

„credincioșii”

bișnițarii de credință

                Mă așteptam cumva să regăsesc la aceste temple evlavia lăsată în urmă la Chengde, iar lipsa ei m-a dezarmat. Am găsit în schimb spectacol, culoare, varietate culturală, tradiție, legende și am fost mulțumită. Am fost mulțumită pentru că am înțeles că odată ele au fost exact așa cum mi le imaginasem eu și că tocmai dragostea lumii de a le vedea și de a se pierde în istoria lor le-a schilodit de o credință vădită. Vina, deci, îmi aparține în egală măsură și mie, și ție și tuturor celor fascinați de China așa cum e ea, cu bune și rele, cu noi și cu vechi, dar cu permanenta încredere că asta e definiția absolută a desăvârșirii în simplitatea ei cea mai caldă.

          Vă mulțumesc pentru lectură și îmi cer scuze pentru lipsa mea de activitate pe blog din aceste săptămâni. Așa cum mulți dintre prietenii mei știu, ultimele zile au adus numeroase schimbări în viața mea, care momentan se dovedesc a fi de bun augur, așa că mi-am rezervat timpul necesar să mă bucur de ele, cu ele și alături de ele. Și atât. Pentru că uneori nu e nevoie de nimic mai mult. Sper să îmi reintru încet înapoi în ritm, până atunci vă mulțumesc că m-ați urmărit zi de zi, deși nu am mai postat nimic nou. Sper ca sărbătorile să vă fii oferit exact ceea ce aveați nevoie pentru a privi cu zâmbetul pe buze și cu fruntea sus înainte, mereu înainte, doar înainte! O săptămână plină de speranțe și gânduri bune tuturor!

            V-ar mai putea interesa:

● Cu norii-n păr... – despre marele zid Chinezesc

● Ziua în care am văzut lumea – despre Beijing World Park, parcul miniaturilor lumii

● Specatcolul cucerniciei – despre templele și palatul de vară din stațiunea montană Chengde

Spectacolul cucerniciei

(colectiv, „Beijing”)  

apărător al porților templelor

            Unele evenimente au harul de a transforma o viață meschină și neînsemnată într-o asemenea poveste ruptă din real, încât simți parcă o nevoie nestăvilită de a te ciupi cu sete, pentru a te asigura cumva că tu, da tu, chiar tu ești cu adevărat cel care trăiește și sărbătorește cu toată verva nebuniei momentele acelea. Acum, petrecerea e gata. Vânătăile nu mai îmi aduc nicio mulțumire. Dar am rămas cu un vis. Și pentru a nu lăsa acest vis să se piardă în mrejele unei himere, vorbesc de el. Vorbesc mereu, așa cum obișnuiam să mă ciupesc. Vorbesc pentru a-l păstra viu și proaspăt și pentru a nu-l lăsa să își piardă nimic din farmec până la următoarea reîntâlnire. Vorbesc pentru a pune stavilă uitării. Și ce dor smintit prăvălesc vorbele mele!

            Vreau să vă povestesc astăzi, cu bucurie și totodată pioșenie, despre templele pe care le-am vizitat în China. De la ultimul dintre ele am cumpărat și cartea pe care o voi folosi drept îndrumar. Aceasta, intitulată simplu „Beijing”, prezintă turistului cele mai importante atracții ale capitalei (și din împrejurimi), oferind informații în nouă limbi precum și poze de o calitate excepțională. Documentația este mai mult de natură istorică, decât turistică, de aceea nu l-aș numi ghid turistic. E genul acela de carte în care te uiți cu gura căscată și spui uau la fiecare pagină întoarsă, după care când termini o iei de la capăt și tot așa. Desigur, referințele sunt minime, deoarece, deși cartea este stufoasă, atracțiile prezentate sunt numeroase, plus că traducerea lor în 8 limbi ocupă și ea mult spațiu. E mai mult o carte cu poze pentru copii triști și fără culoare în obraji care au nevoie de un vis frumos pentru a se trezi mai încrezători, mai puternici și mai optimiști. E o carte care face minuni pentru suflet și minte, o carte care naște speranțe, se hrănește cu reverii pentru a da naștere de realități, umple pieptul cu aer de credință și ne învață că raiul nu e acolo unde e cel mai frumos, mai sigur și mai bine, ci acolo unde simți că se află inima ta și de unde nu o vei mai putea recupera decât în ziua în care îi vei permite să trăiască liberă. Acolo. Acolo și numai acolo...

            Așadar, fugărind cu atenție fărâmiturile lăsate în urmă de inima mea în cazul în care aș intenționa la un moment dat să o recuperez, vă invit să facem o plimbare printre câteva dintre templele budiste ale Chinei. Primul contact cu un astfel de loc l-am avut într-o mini călătorie de două zile în stațiunea montană Chengde aflată la aproximativ 4 ore de Beijing, în provincia Hebei, și care a fost reședința de vară a împăraților dinastiei Qing. De atunci, și probabil pentru mult timp de acum în colo, îmi voi aminti de această excursie ca de excursia în care a avut loc întâmplarea-șopârlă. Pe scurt – ne-am cazat la un hotel, foarte atrăgător și modern. Intru pe ușă, las bagajul, mă minunez. Pe perete, o pată verde. Îi spun amuzată Laurei, prietena mea cu care am împărțit camera, că pata aia seamănă cu o șopârlă. Pata începe să miște. Laura începe să caute înfrigurată aparatul că ce tare, hai să o tragem în poză. Eu țip ca din gură de șarpe (sau șopârlă). I se face Laurei milă de mine, lasă aparatul, ia șlapul, zdrobește bestia. Îmi spune să mă dau în lături că monstrul făcut terci pe talpă încă mai mișcă voios din coadă. Mă duc în baie, cu ochii în patru prin jur și încerc să mă calmez. Suntem strigate, trebuie să plecăm. Deschid ușa, o altă șopârlă îmi taie calea. Neîndoios că nu mai e cazul să vă spun cum mi-am petrecut noaptea...

hotelul-șopârlă

                Dar să revin J

            Această stațiune montană construită în perioada dinastiei Qing și faimoasă în primul rând pentru cele 12 temple budiste care o înconjoară se mândrește ca fiind cea mai mare grădină imperială a Chinei de la vremea respectivă. În prima zi am vizitat palatul de vară Chengde precum și Parcul Peony. Asemeni tuturor palatelor pe care am avut plăcere să le admir în China și despre care voi mai scrie, și acesta este împărțit pe săli principale și clădiri destinate ceremoniilor, legate între ele de coridoare și are o dispoziție simetrică, cu rol de mediator între divinitate și, ceea ce la vremea respectivă se presupunea a fi mână ei aplecată asupra mulțimii, regele. Accesul în zona clădirilor regale se făcea pe lângă un străjer impunător, la fel de altfel ca în toate palatele din China. Palatul este împărțit în patru mari secțiuni, Palatul Principal, Pavilionul Pine-Crane, Palatul de Est și Pine Soughing Valley (din motive obiective am ales să nu traduc acele denumiri care cel mai probabil nu au fost prea corect traduse nici din chineză în engleză, pentru a evita să mă îndepărtez și mai tare de însemnătatea reală a numelui). Palatul Principal, era locul unde se țineau cele mai importante festivități și ceremonii și unde împăratul lua deciziile de seamă. Astăzi, aici poate fi vizitat muzeul stațiunii montane.

„pet-shop” în aer liber, în drum spre Chengde

Palatul de vară Chengde și străjerul de la intrare

exponate din muzeul stațiunii montane

             Atmosfera de basm a stațiunii a pus stăpânire iremediabil asupra mea în Parcul Peony, grădină imperială ai zice ruptă din tiparele realității. Cele câteva lacuri din parc înfățișează parcă prin limpezimea lor nemișcată, puritatea și cucernicia de nestrămutat a poporului chinez. Salcia nu jelește amar deasupra apei, ci se înclină smerit. Vegetația bogată nu ascunde templele și pagodele în frunzișul ei crud, ci își sumețește crengile pentru a face loc numai atât cât trebuie soarelui aprig și privirilor curioase. Bărci colorate se privesc cu o îndrăzneală prietenoasă în apele de adevăr grăitoare ale parcului. Pavilioane mici și timide pun la adăpost vizitatorii obosiți, oferindu-le câte o clipă de răgaz. Pentru că ai cu adevărat nevoie de câte o secundă de relaș, în care să dai drumul frâielor extazului și să te cufunzi în meditație. Întrebările vin fără să scotocești după ele. Fericirea și pacea care nu se poate să nu îți domine fiecare tresărire și gând o dată ce te lași pierdut în acest paradis te prinde pe nepregătite.

  

Parcul Peony

 

barcă tradițională chinezească

 

            Peștii îți zâmbesc. Sunt mulți și niciunul nu se sfiește. Marea de flori de lotus care parcurge parcul de la un capăt la celălalt te ademenește cu beția înotului printre miresme. Un domn te invită elegant să urmărești un scurt moment artistic pe arii de operă prin obloanele unei mașinării cel puțin ciudate. Întreg mecanismul de funcționare și toate imaginile care mi s-au succedat prin fața ochiului (că doar unul încăpea în gaură) îmi erau necunoscute și le-am savurat cu nesaț, încercând să le dezleg misterul. Căprioare grațioase se plimbau discret adulmecând iarba proaspătă a grădinii (despre ele și despre un spectacol la care am asistat în Parcul Peony am scris și am pus poze aici). Natura însăși găsise, parcă, tâlcul raiului.

 

spectacolul de operă chinezească

            A doua zi am vizitat două dintre cele 12 temple budiste și taoiste din jurul stațiunii. Nu am fost niciodată o persoană religioasă deci aș fi ipocrită să spun că modul de raportare al chinezilor la religie m-a luminat și, ca să citez din bunica, „m-a adus pe calea cea bună”. Nu, asta nu. Dar m-a mișcat. Și mi-a ridicat anumite semne de întrebare. Transparente și retorice, dar ceva acolo a fost.

intrarea în complexul de temple

 

 

harta stațiunii Chengde

             Într-unul din ele, Templul Puning (Templul Păcii Universale sau Templul Marelui Buda) am admirat cea mai mare statuie din lemn placat cu aur din lume a lui Buda. Dimensiunile sunt impresionante – aproximativ 22 de metri înalțime și peste 100 de tone. La picioarele statuii erau întinse sute, mii poate de buchete de flori pe care credincioșii le aduceau cu ei sau le puteau achiziționa de acolo pentru o sumă modică (nu mai îmi amintesc despre ce sumă era vorba, dar orice preț era modic China). Turiștii se îmbulzeau să facă poze, deși erau insistent și consistent rugați să nu profaneze acel lăcaș atât de sfânt cu blițurile lor. Un coleg a întrebat pe cineva care nu se dădea bătut dacă lui i-ar plăcea să intre un oarecare în biserică cât el se roagă și să bea bere și să râgâie. Poate paralela vă pare deplasată, eu zic că este cel puțin de bun simț.

 

 

secțiune din Marele Buda

            Colosul de lemn din interiorul templului avea o sută de mâini și o sută de ochi și am urcat o sută de trepte pentru a ajunge la picioarele lui. Pereții laterali care îl înconjoară (Pavilionul Mahavira) sunt de asemenea impresionanți, fiind împărțiți în zece mii de cuburi simetrice, fiecare ocupat de un Buda miniatural. O parte dintre aceste statuete sunt din aur pur. La intrarea în templu se aflau câțiva călugări care se rugau și cântau la niște instrumente tradiționale chinezești. Tot în fața intrării se ridica o structură conică pe care erau dispuse lumânările aprinse de credincioși. Mai încolo, câțiva chinezi stăteau aplecați deasupra unor vase cu apă, și murmurau, mișcându-și mâinile pe deasupra recipientelor, fără însă a le atinge. În mod surprinzător, apa sărea ca „arsă” din vase (da, am înțeles că există o explicație destul de simplă pentru acest fenomen, mie totuși mi s-a părut extrem de interesant să îi privesc).

călugări budiști

 

turning wheels, inspirate din doctrina budistă

            Templul Putuo Zongcheng (sau Mini Palatul Potala) este cel mai întins și mai grandios dintre templele stațiunii, construit în principal pentru a onora vizitele lui Dalai Lama din Tibet (este copia la scală redusă a Palatului Potala, reședința liderului menționat, de unde și numele sub care mai este cunoscut). Partea principală a templului este structurată sub forma unei mari platforme roșii pe care se află trei clădiri, cu acoperișuri realizate din țigle de cupru și aur și pe care sunt reprezentate 7 animale sacre. Această structură contrastează cu celelalte aproximativ 60 de construcții albe cu tavan turtit care o înconjoară. Pe această platformă aveau loc întâlnirile mai marilor, precum și ceremoniile. Acum este oarecum cosmetizată, și transformată în loc numai bun de făcut comerț, deși, după ce urci sute de trepte ca să ajungi până acolo nu cred că îți mai trebuie niciun gablonț... Ah, da, și urăsc mirosul bețișoarelor parfumate, fie ele cu orice aromă or fi. Ale lor, însă, chiar mi-au pus capac. De asemenea importante, sunt cele cinci turnuri dedicate lui Lama care au fost construite succesiv pe platforma din nordul pavilionului, în cinci culori diferite – negru, alb, galben, verde și roșu.

una dintre porțile de acces spre Templul Putuo Zongcheng

clădirea principală a templului

pe platforma clădirii principale
în dreapta, „bețișoarele” lor parfumate

acoperișurile aurite cu reprezentările celor 7 animale sacre

paznici sacri ai porților

reprezentări ale lui Buda

poarta cu cele 5 pagode ale lui Lama

            Interiorul acestui templu este cel care mi-a plăcut cel mai mult. Explozia de culoare, de materiale strălucitoare, de lume pestriță, de ornamente opulente, de auriu aproape orbitor, de steaguri și inscripții chinezești mi-au dat exact senzația pe care mi-aș fi dorit să o am. Nu știu dacă astfel era ornat întotdeauna sau doar atunci, deoarece nimerisem în timpul unei reprezentații, care îmbina teatrul, opera și dansul tradițional (am vorbit despre aceste spectacol și am pus poze aici).

 pavilionul Wanfaguiyi

locul de desfășurare al spectacolului

            Dacă v-a făcut plăcere această incursiune prin cele câteva dintre templele stațiunii Chengde, puteți să vă continuați călătoria alegând chiar dumneavoastră ce obiective doriți să admirați cu ajutorul unui tur virtual al întregii zone pe care îl puteți găsi aici. Știu că pozele sunt prea fade iar cuvintele prea sterpe pentru a putea exprima o frântură măcar din credința și tradițiile chinezilor care pe mine m-au impresionat atât profund, sper însă că am reușit să vă ofer măcar o lectură plăcută privirii și cât de cât informativă. Voi reveni zilele viitoare cu un scurt post despre alte două temple pe care le-am vizitat, de această dată chiar în inima Beijingului. Vă mulțumesc pentru lectură și o săptămână cât mai plăcută!

            Alte... chinezării J

● Ziua în care am văzut lumea

● Cu norii-n păr