Eu când vreau să urlu, urlu!

(John Fowles, „Colecționarul”)

            Vă gândiți, poate, că nimic nu poate fi mai rău decât să fii privat de libertate, înghesuit într-un colț de niște ființe diabolice care să îți astupe gura cu pumnul și să nu te lase să strigi după ajutor. Și te zbați cu sălbăticie să scapi din mâinile lor ca să zbieri cât te țin plămânii. Nu te aștepți neapărat să scapi, la o adică plămânii tăi de fumător nu pot duce prea departe vestea, dar ai nevoie de libertatea pe care ți-o dă putința de a urla cu toată ființa ta. Dar nu poți face asta. Și ajungi să crezi că mai rău nu îți poate fi. Imaginează-ți atunci că ești prizonier într-o spațioasă colivie de aur, că ți se pune la dispoziție clipă de clipă șansa de a zbiera pe toate tonurile pe care le cunoști. Că asupritorul așteaptă umil mai la dreapta ta să termini repertoriul, pentru a-ți oferi o masă bogată, plină de delicatese și gata să îți îndeplinească orice dorință nebunească ce îți trece prin minte, cu orice preț, doar să îți fie plac și să îți smulgă un zâmbet, chiar și un alt urlet măcar. Pentru că dacă vrei să urli, ești liber să o faci! Orice dorință, spuneam, mai puțin una – aceea de a-ți reda libertatea, sau mă rog, libertate în măsura în care un om poate fi liber în lume și nu un canar într-o colivie. Acel fel de libertate, zic. Conștiința lipsei ei, însă, te face să realizezi că marea scofală nu era să urli până îți sfârâiau plămânii și îți clocotea ficații care oricum nu mai aveu colesterol pentru atâta efort, ci să te auto-educi să înveți să urli în tine, la adăpost de realitatea pe care o induce zgomotul vocii. Să urli în tine, iată deci adevărata închisoare a spiritului.

poză super-veche și funny, dar numai bună pentru cele descrise mai sus :P  

            Paznicul închisorii de spirite e un funcționar amărât, introvertit, cel mai probabil urât cu fulgi și pene, n-am dedus de undeva să fie prea cult sau răsărit, nesociabil, deși fan al locurilor care prisosesc în oameni și evenimente, frustrat de originea sa și nu numai, tembeluț, sociopat, dar cuminte și cu treaba lui (cea cam fără minte). Pe parcurs mai vedem că e un obsedat pervers, lipsit de rațiune și simț al aparteneței la lumea reală. Funcționărașul are pretenții de colecționar de ființe vesel colorate, vidate de spirit. Îi plac fluturii. Dar nu cum îmi plac mie sau ție, mari și colorați, zburând din floare în floare pe un câmp însorit și sub un soare dogoritor de vară. Nu, lui îi plac inerți, cu aripile frumos colorate găurite de ace de gămălie și aliniați în cutii în sertar. Colecția asta îi ține loc de mamă și de tată (orfan fiind, deși irelevant), de prieteni (care nu îi caută tovărășia și pe care nici el nu îi dorește), de viață socială (la care se uită ca la televizor), însă nu și de iubită. Pentru asta are nevoie de piesa supremă a colecției sale, „fluturele” Miranda, studentă la Arte Frumoase, pentru care are o obsesie bolnavă.

            Făcând uz de o plasă a lașității, o prinde și pe Miranda, astfel colecția lui e întregită, iar bucuria și extazul lui nu mai ating margini și se transformă într-o serie de reverberații prin care vrea să îi pună lumea la picioarele fetei speriate, smulsă din universul ei liniștit și banal, lumea deci, iar nu libertatea. De la un punct al romanului, el pare chiar să nu mai înțeleagă nevoia fetei de libertate, pentru că el îi oferă tot ceea ce crede el că ar putea avea nevoie pentru a fi pe deplin mulțumită și fericită, începând cu numeroase lucruri materiale (pe care acum și le permite în neștire, datorită unui imens câștig la loto) și sfârșind cu dragostea lui nelimitată. Și el chiar o iubește, în nebunia lui de colecționar dezaxat, chiar o iubește!

            Nu vreau să intru în amănunte în primul rând pentru că este o carte extraordinară care merită să vă încânte ea singură, și nu prin intermediul meu și în al doilea rând pentru că iarăși mă aflu în fața ingratei situații din Bibliotecă mare, pricepere literară mică, deci decât să dau cu șlapii aiurea în castroane, mai bine tac. Am primit „Colecționarul” lui John Fowles cadou de ziua mea, acum 3-5 ani de la niște vechi prieteni și m-a cucerit într-un fel neașteptat. De foarte multe ori, se întâmplă ca nu acțiunea sau personajele bine conturate să fie cele care să mă instige la lectură, ci modul în care este structurată narațiunea, precum și perspectivele naratoriale (vezi și aici).

     

            Exact asta m-a dezarmat la scrierea lui Fowles; să exemplific. Romanul are trei părți. Prima este scrisă din perspectiva colecționarului, care vorbește despre viața lui, raportând însă totul la frumoasa fată de care este îndrăgostit și pe care o urmărește fără a avea curajul să i se adreseze. Tot din perspectiva lui sunt descrise primele 7 zile de detenție ale Mirandei în casa lui (pe care o cumpărase cu acest scop precis). A doua parte este jurnalul pe care îl ține Miranda pe ascuns zi de zi, în care relatează tot ce simte, ce i se întâmplă și ce încearcă să facă pentru a scăpa din acel coșmar (e cea mai stufoasă și mai savuroasă parte a romanului, în care personajul feminin învață să urle cu toată disperarea înlăuntrul ei). A treia parte e perspectiva colecționarului asupra celor scrise de fată în jurnal, urmată de un soi de concluzie a cărții, gândită ca și când miezul acestei povești nici nu ar fi existat, iar colecționarul de suflete și spirite poate visa în continuare la atrocitățile sale, fără a-i fi teamă, însă, cuiva că vreodată acesta le va pune cu adevărat în aplicare.

            Romanul te face automat judecător. Ți se oferă contextul crimei, care pe de-o parte îl acuză pe colecționar, pe de alta îi îndulcește posibila pedeapsă, fiindcă prelegerea e ținută din perspectiva lui. Apoi auzi exact aceeași poveste, mai întâi din vorbele Mirandei, apoi din cele ale răpitorului și te trezești pus în fața a două istorii radical diferite, deși fiecare spune de fapt același lucru. Fiecare dintre cei doi pledează nevinovat și aduce argumente. Adevărul fiecăruia este pentru el însuși adevărul suprem. Povestea te dezarmează și începe să îți pară rău că te-ai băgat în asta, mai bine rămâneai pe margine, însă odată ce ai purces la lectura acestei cărți îți pierzi dreptul de a asista ca simplu spectator la evenimente, iar când situația începe să devină incomodă, să te ridici și să pleci. Nu. Dacă ai intrat în horă, joci până la capăt, indiferent de consecințe, mai ales că e greu să iei o decizie care să îți permită să te retragi. E clar că niciunul dintre cei doi nu minte. Amândoi sunt sinceri în fața conștiinței lor căreia i se destăinuie. Amândoi au intenții bune și nobile în ceea ce îi privește și nu pricep ce are celălalt împotriva lui. E povestea unei realități relative care înlănțuie destine și care îl prinde în zalele sale și pe cititor, după care se sudează bine la loc, așteptând următorul fluture care să cadă în plasă; următoarea piesă la colecție, poate, sau următorul cititor.      

          „Colecționarul” lui Fowles e o împletitură diabolească de conștiințe, care nu au nimic de împărțit, dar care ajung să împartă aceeași colivie. Unul de voie, altul de nevoie. Și amândoi pot țipa cât vor. Și nu de puține ori o fac! Și pot alerga, lovi și scuipa. Pot fi infami și atroce de răzbunători. Se pot bate în elucubrații când lucide, când haotic de nebunești. Dar, pe măsură ce își pierd din însuflețire, încep să învețe că țipatul la lume nu ajută, fiindcă lumea nu mai e acolo și nici nu va găsi vreodată drumul spre ei. E ca o poveste morbidă, pe care pe de-o parte ți-e cumva teamă să o citești, dar pe de alta vrei să avansezi cât mai repede în lectură pentru a vedea ce se mai întâmplă, sperând în același timp că nu vei ajunge niciodată la finele ei. Vă invit cu mare drag, așadar, să citiți una dintre cele mai dragi cărți mie, iar dacă ați făcut-o deja, să ne spuneți cum vi s-a părut. Iar dacă tot am vorbit de fluturi, mai găsiți și aici despre ei și, dacă vă place, o continuare aici. O zi încântătoate și plină de libertate!


Cu postul acesta particip la concursul de pe BookMag. Click aici!