Preview cabalistic

(John Fowles, “Magicianul”)

‎"Ştiu cum este când oamenii se despart. O săptămână de iad, o altă săptămână de groază, apoi începi să uiţi şi apoi parcă nici nu s-a întâmplat, s-a întâmplat altcuiva şi dai din umeri. Spui să fiu al naibii, aşa-i viaţa, asta-i lumea. Ce prostie! Ca şi cum nu tu ai fi pierdut ceva pentru totdeauna." 

‎"Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei." 

‎"(...) nu poţi să spui nimănui 'm-am hotărât, ar trebui să te iubesc!' (...) Pentru mine va fi ceva de neuitat. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu pierdem ceea ce ne-a fost dat. Ştiu că s-a terminat. Şi, indiferent pe cine vom iubi, acele câteva clipe de la marginea apei şi a cascadei nu vor înceta să existe."

‎"- Mi-a fost un dor nebun de tine.
- Aş fi murit dacă nu veneai astăzi, îmi şopti ea.
- Aste este realitatea. Restul poate să fie ireal."

"Când mă iubeşti (nu când faci dragoste cu mine), e ca şi când Dumnezeu mă iartă de toate greşelile şi de neroziile mele." 

"Bărbaţii văd obiecte acolo unde femeile văd relaţiile dintre obiecte; relaţii generate de nevoia pe care obiectele o au unul de celălalt, de nevoia de dragoste şi de dorinţa de armonie. Este o dimensiune în domeniul sentimental care bărbaţilor le lipseşte cu desăvârşire."

‎"Încerc doar să descopăr dacă îmi petrec noaptea cu un măgar cu inimă de piatră sau cu un înger cu inima zdrobită."

"Dacă pe drumul pe care îl urmezi de multă vreme o maşină se opreşte să te ia, asta nu poate schimba decât ora sosirii, nu poate explica şi motivul pentru care ai apucat-o în direcţia aceea."

“(…) dragostea rezultă mai ales din aptitudinea de a iubi, existentă în noi înşine, şi nu neapărat din faptul că partenerul are reale calităţi pentru a fi iubit.”

[Preview la 2 viitoare posturi:
              1. romanul lui John Fowles pe care îl citesc in prezent, "Magicianul, care m-a dezarmat prin modul atât de simplu şi natural în care mă face să mă raportez la ordinea universală a lucrurilor în momente în care am senzaţia că "numai eu pot trece prin asta". Citatele sunt aşezate în ordine cronologică.
              2. vacanta în Turcia de luna trecută despre care nu am găsit încă răgazul să scriu. Pozele sunt făcute de prietena mea, Florina, pe strada Istiklal şi în curtea Palatului Dolmabahce, Istanbul.]


O săptămână magică!

Toamna asta mi-e frig

(pentru că fără tine e toamnă. urâtă şi cenuşie. şi tristă şi rea. aşa e fără tine…)

Stefan Octavian Iosif, „Toamna”

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli

De vânt pe la fereşti,

Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,

Te-nfiorezi de tristele-i poveşti…

El povesteşte despre moarte foi

Pe care le goneşte ca pe-un roi,

Ca pe-un convoi

De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geam.

El stinge crini, şi roze, şi zambile,

El frânge ramuri,

Şi plânge, şi se tânguieşte zile

întregi şi nopţi întregi, necontenit.

Acuma stins şi parcă ostenit

Abia suspină,

Ca plânsul violinei în surdină,

Apoi îşi schimbă fără veste tonul.

Şi uimit 1-auzi cum suie

Din nou diapazonul

Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,

Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme

Într-un amestec înfiorător

De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!

Ah, ce frumos, ce potolită vreme,

Ce veac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită

De visul cald al somnoroasei veri,

Aşa bogată-n fermecate vise,

Dormea, dar s-a trezit…

Văzând fugita

Vicleana vară care-o amăgise,

Acum, când întelege adevărul,

Se zbate ca o mamă părăsită

Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!…

(pentru că frunzele sunt ude. şi e noroi. şi brumă. şi Muff îşi murdăreşte lăbuţele mereu. aşa e fără tine…)

(şi plouă. şi e frig. şi e dor. şi e toamnă. înăuntru şi afară...)

Mihai Eminescu, „Afară-i toamnă”

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândesti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată ;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată.
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri, rânduri;

Deodat’ aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri…

Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

(şi geamurile se murdăresc întruna. şi pe dinăuntru şi pe din afară…)

(soba rece, pipa rece, mâna rece, gura rece. dar nu e de la toamnă…)

Ion Minulescu, „Cu Toamna în odaie”

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…

Şi la fel ca-n fiecare an,

M-a rugat s-o las să intre în odaie,

Că-mi aduce o cutie cu Capstan

Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:

Soba rece,

Pipa rece,

Mâna rece,

Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?

Dacă-n toamna asta, poate,

Toamna-mi bate

Pentru cea din urmă oară-n geam?

“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă

Ca o mincinoasă profeţie

De Sibila…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă

S-a încalzit ca un cuptor de pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă

Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine

O să moară… vai!…

Bolnavă de gripă…

(perna rece, braţul rece, ceaiul rece, zâmbetul rece. dar nu e de la toamnă…)

(caut umbră.)

Nichita Stănescu, „Emoţie de toamnă”

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

(dragoste de umbră. mare. cât un urs de mare! cu umbră. în umbra. din umbră…)

(e în carte. şi zâmbetul. şi mângâierea. şi sărutul pe pleoape. şi eu. dar ce păcat că tu nu citeşti…)

George Călinescu, „Frunza”

Din frunzele ce-n geam

Azi s-au lovit într-una,

Căzând sub pom morman,

Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,

Ca un ţesut domnesc,

Cu fire de jăratec

Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,

Şi ca o gură mută

Ce străbătând obrazul

Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc

Asculţi al mării hohot,

În foaia mea de foc

Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,

Suspinul lor uşor,

Atunci când prin grădină

Le-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul

Pe drumuri şi-n oraşe,

Cântând pe tot pământul

Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte

O frunză de atlaz,

Prin care de departe

Te mângâi pe obraz.

(şi gândurile. şi amintirile. şi râsetele. şi şoaptele. şi dorul. dar ce păcat că tu nu citeşti…)

(e toamnă iar. şi nu îmi pare rău. fiindcă a fost vară. atât de vară...)

George Bacovia, „Nervi de toamnă”

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

(e toamnă, deci. şi nu îmi pare rău. şi nu pentru că mi-e mai puţin dor ca ieri. ci pentru că azi sunt mai înţeleaptă.)

Prima dată

(Lisa See, „Fetele din Shanghai”)

            Muream de dor să simt mirosul unei cărți și să îi mângâi rândurile! Nu o să spun că în ultimele două luni nu am mai avut timp de nimic, apăi să citesc – așa ceva nu există – ci doar că m-am dedat altor acțiuni, plăcute și ele, de a-mi petrece timpul (mai mult sau mai puțin) liber. Urma, deci, să pun multă presiune pe umerii cărții ce îmi va cădea în mâini. Fiindcă îmi era dor... Iar dorul vine cu așteptări, speranțe și scenarii prealabile. Ei bine, nici unul dintre acestea nu a fost pe măsura romanului Lisei See pe care l-am primit cadou de la prietena mea Laura, „Fetele din Shanghai”.

            Mi se întâmplă uneori să cred că nu prea mai am ce să mai cataloghez drept prima dată. Primul sărut a trecut, prima iubire, prima zi de școală, prima zi la lucru, prima decepție, prima prietenie, primele bătături făcute de pantofii cei noi, prima căzătură de pe role, prima masă gătită de mine, prima casă care să fie acasă, primul post pe blog, prima beție, prima dragoste născută din priviri, primul pahar cu apă plată (după ce și prin vene ajunsese să îmi curgă cocktail de Cola și energizant), primul articol apărut într-o revistă, prima zi când m-am ars la soare, primul castron spart, prima strângere de mână... toate, toate și-au pierdut calitatea de prima dată. Cartea Lisei See m-a bucurat cu atât mai mult cu cât mi-a furnizat noi astfel de posibile situații. A fost prima dată când mi-aș fi dorit ca noțiunile mele de istorie să nu fie atât de precare; prima dată când un roman scris pe fondul unor evenimente istorice însemnate nu mi-a creat senzație de somn și plictis, ci dorință de a citi mai mult despre acele lupte pentru viață și putere. Asta, și părere de rău. Părere de rău pentru uriașele lacune în domeniu care, sunt sigură, mi-au răpit cel puțin jumătate din substraturile acestei cărți. A fost pentru prima dată când șocul lecturii a fost atât de puternic încât am avut nevoie de serii de pauze pentru a putea continua. Literal. De pauze și de curaj pentru a putea ține piept unor descrieri covârșitoare. A fost pentru prima dată când un roman așa de stufos nu a slăbit hățurile nici măcar pentru o singură pagină.

            În speranța că puținul dedus e corect (dată fiind profunda-mi ignoranță), contextul istoric pe care autoarea a așternut povestea fetelor din Shanghai a fost furnizat de cel De-al Doilea Război Chino-Japonez/ Războiul de Rezistență Împotriva Japoniei (1937-1945), urmat apoi de Războiul Civil din China și, în final, de Revoluția Chineză condusă de Mao Tsetung/ Zedong (1949), care a ajuns la putere în același an. Toate aceste evenimente care se desfășoară pe decursul a 20 de ani (1937-1957) sunt cele care scriu și încadrează strict destinul celor două surori din Shanghai. Autoarea vrea parcă să sugereze că nimic din trecutul lor până la izbucnirea războiului nu pare să fii contat, la fel cum nicio importanță nu mai este atribuită vieții lor după instaurarea păcii. Viața lui May și a lui Pearl este viața Chinei, Japoniei și Americii din perioada conflictelor armate și nimic mai mult.

            Deși personajul narator al cărții este Pearl, o frumoasă chinezoaică din Shanghai, cred că se poate lesne observa din primele pagini de lectură că stilul de scriere și descriere nu este cel al unui autor chinez. Perespectiva auctorială a romanului este cât se poate de interesantă – Lisa See, scriitoare americană, de origine chineză, care trăiește în Paris scrie despre viața unor americani în acte, de origine chineză, care provin din Parisul Asiei (astfel se face referire la Shanghai în repetate rânduri). Vă puteți imagina, cred, bogăția de cultură, istorie, viață socială și tipologii în care abundă acest roman. Aspectele celor 3 țări atât de diferite din toate punctele de vedere se întrepătrund constant, dând naștere, practic, unui conglomerat pe care se scrie noua viață a chinezilor aruncați de japonezi la ușa și mila americanilor. Poate apectul cel mai demn de luat în seamă este acela al adaptării. Fetele din Shanghai, se împotrivesc, luptă, caută soluții, se înverșunează, dar sfârșesc prin a se adapta. Cel puțin Pearl, eroina romanului. Adaptarea e singura soluție viabilă contextului istoric aferent, singura care le poate lăsa speranța, în schimbul abdicării de la tot ceea ce însuma noțiunea de viață și patrie pentru ele. Și de aici, din această renunțare, au prins viață noi și noi cazuri de prima dată care s-au pus cap la cap și au țesut o nouă existență, într-o nouă țară și în sânul unei noi familii și culturi.

            E uimitor cât de firesc se succed evenimentele de viață și de moarte în acest roman! Cât de năprasnic se năruie totul și cât de natural speranța ia locul pierderilor, iar spiritualul ajută la recrerea materialului. Pagină după pagină, nenorocirile sunt mai aprige, speranța devine mai crâncenă, iar pasărea Phoenix care se naște din dezastre și cruzimi e mai semeață și mai dârză. Niciodată proverbul „Ce nu te omoară te face mai puternic” nu am întâlnit să fii fost undeva mai lămurit exemplificat. Intervalele de timp ale acțiunii sunt construite și ele în aceeași direcție – perioadele de tragism crud sunt dilatate și analizate cu scrupulozitatea și precizia celui mai pedant naturalist, fiecare secundă pare o eternitate când te găsește buimac între bucăți de corpuri cu sângele colcăind și intrând în putrefacție sau când te pune să asiști neputincios la violurile repetate îndurate de o femeie al cărui corp e o sfâșietoare rană deschisă și care își ține fata de strâns de mână, violată și ea, la rândul ei. Pe de altă parte, perioadele de refacere, de înzdrăvenire, de naștere și înflorire a speranței sunt condensate, contrase, ca și când ar fi cel puțin firesc ca acestea să urmeze celor dintâi și nu e nevoie de explicații suplimentare. În prima situație, momentele câștigă pagini, în a doua anii scriu rânduri, uneori doar pumni de cuvinte.

            Jocul cu timpul e puțin zdruncinat către final, acesta fiind de fapt singurul aspect al cărții care mi-a displăcut ușor. Asemeni unui serial de duzină, spre sfârșit s-au aglomerat o serie de întâmplări care mai de care mai deosebite, și care s-au succedat cu o repeziciune imposibil de asimilat, probabil pentru a spori efectul. Nu cred ca un asemenea roman să fii avut nevoie de un atare artificiu. Ba din contră. Și deși finalul în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, nu am dat acestui aspect prea mare importanță. Când am început să citesc romanul, îi spusesem Laurei că nu destinația contează, ci călătoria în sine. A fost prima dată când am făcut remarca aceasta și habar nu aveam câtă dreptate urma să am! V-am oferit informații dispersate și lacunare, știu, în speranța că nu vă voi da prea mult, ci doar suficient. Nu v-am spus mai nimic despre cele două surori și nici nu o să o fac, pentru că relația lor cu lumea, cu ele însele și una față de cealaltă este diferită de orice mi-am imaginat sau au sugerat recenziile de pe spatele romanului. E o relație care testează limitele; cred că e cel mai bine spus astfel, iar mai mult sper să descoperiți voi înșivă. Vă recomand cu mult drag o carte de excepție, care m-a impresionat covârșitor, nu există o altă lectură pe care să o am la activ cu care să pot face comparație sub niciun aspect. A fost din nenumărate puncte de vedere o carte de prima dată.

 [Obiectele din pozele inserate în acest post sunt achiziții proprii din călătoria mea în China]

Cealaltă parte

(Margaret Mitchell, „Pe aripile vântului”)

           

            O carte specială. Sentimente speciale. O parte, o altă parte, nu știu dacă cealaltă parte, dar specială. Cuvintele nu pot face față. Poate de asta nu vorbești... Nu o să vorbesc nici eu mult acum. Oricum nu am timp. Fac tot ce pot ca să nu am. Și mă descurc bine! Timpul naște gânduri. Gândurile nasc întrebări. Dar întrebările nu mai nasc răspunsuri... Deci moarte timpului. Schimbările sunt bune. Chiar dacă sunt rele, sunt schimbări. Și asta e bine. Nu ne plafonăm. Sentimentele sunt parșive, o dată ce te înhață, greu îți mai dau pace. E bine să le schimbăm uneori. Dacă le simțim lipsa știm măcar că au fost reale și tot ieșim în câștig. E o carte specială, spuneam. Acum cu atât mai mult, fiindcă mi-e dor, mi-e groaznic de dor. Mi-e un dor special.

   

            O iubire specială. Povești de iubire, până la urmă, există (aparent) la tot pasul. Și fiecare e cea mai extraordinară, mai intensă, mai reală și mai apriorică dintre toate. Pentru că este a ta. Sau a lui, sau a ei. Prea rar este însă a lor, sau a noastră. „Poveste” e atunci când ești sigur că ai cu cine să o împarți. Dacă nu, ești doar un alt fraier care vorbește singur în fața unei perechi închipuite. „Pe aripile vântului” e cumva monologul lui de iubire, urmat mai apoi de cel al ei. Subiectele celor două tirade sunt relativ comune, interesele la fel, sentimentele, dorințele, personalitățile, visele, pasiunile, asemenea și totuși cele două monologuri nu reușesc să se căpătuiască într-un dialog, ci cel mult într-un solilocviu. De ce? De teamă. E partea ei, cu rele și cu bune, care mai ostoiesc din relele și bunele lui, dar în același timp le completează lacunele. E partea lui, vulcanică și pasională care îi fură ei simțirile și îi lasă numai atât cât să îi dea senzația că e la putere. Sunt două părți străine în lume, stigmatizate de vocea lumii bune, arătate cu degetul și renegate, dar sunt două părți care se caută, se detestă, se sfidează, se iubesc, se umilesc, se înlănțuie și se alungă, se apropie nesperat de mult până își realizează menirea. Și atunci... atunci se despart pentru totdeauna. De ce? Am spus deja. De teamă...

            O fată specială prin însăși natura ei. Scarlett e copila răsfățată și irezistibilă nevoie mare, adorată și detestată cu aceeași fervoare de cei din jur. Ea duce viața reconfortantă și superficială a tinerelor de viță nobilă cărora nimic nu le este străin, dar care joacă rolul mironosițelor ce trebuiesc inițiate de feciorii potenți financiar și fizic. E doar o perspectivă de scrutin, vorba e că toate posibilitățile le stau la picioare pentru a fi disecate. Lumea ei se schimbă radical în momentul în care izbucnește războiul și viețile tuturor se transformă în niște viziuni înfricoșătoare ce par cu neputință de a fi aievea. Evoluția războiului merge în paralel cu evoluția lui Scarlet ca OM. Contrar așteptărilor, fata de moșier nu dă bir cu fugiții în fața ororilor războiului ci devine pe zi ce trece mai puternică și mai acerbă în fața asupritorilor care fac victime peste victime și renunță cu o ușurință incomensurabilă la tot ce o făcuse fericită până atunci, pentru a se alătura plevei în lupta ei pentru viață. Acum să nu vă gândiți că din Regina de Roșu s-a transformat în Maica Tereza și că toate calitățile ei puse în umbră de bunăstarea și lipsa de griji premergătoare războiului au țâșnit la suprafață cu nemiluita. Nu, interesele ei au stat la cald tot acest timp, doar că au fost voalate de nevoia primitivă de supraviețuire. Că până la urmă, pe lumea cealaltă ce să mai facă cu ele?!

            Orice poveste specială are trecutul ei. Războiul a limitat simțitor sfera de selecție a fetei și astfel a început să analizeze ce are nevoie cu adevărat pentru a face demersuri în acel sens în loc să se mai frământe haotic între posibilitățile și așa destul de meschine. Aceste lipsuri cu care nu fusese obișnuită au reușit însă să o amăgească, astfel că Scarlet a început vânătoarea de avere, de stabilitate materială, de recâștigare a mult iubitei poziții sociale, pe scurt vânătoarea de bărbați proști și slabi, pradă ușoară în mâinile ei versate și care, cu puțin noroc, mai și mureau relativ repede după căsătorie. Scarlett nu a căutat niciun moment iubire, stabilitate emoțională sau măcar o relație în orice sens al noțiunii. Scarlet era un tot pentru ea însăși, dar niște accesorii nu strică niciodată, așa că a apelat la orice mijloace pentru a și le procura. Nicio clipă nu și-a pus problema că ea ar putea fi doar o parte, și că undeva, acolo, ar putea exista cealaltă parte ca să o întregească. Nu părea să aibă nevoie de așa ceva, Scarlett era puternică, iar încrederea în propria persoană părea să fie suficientă sieși. Și chiar era astfel, nimic din acțiunile și gândurile ei nu păreau să trădeze altceva decât vigoare, confiență și dominație. Dar apoi l-a întâlnit pe el și a început să se teamă de teamă. Nu îi era teamă de fluturi de noapte, de șerpi și șopârle, de înălțime sau de parcuri de distracție, de singurătate sau întuneric, dar de ceva îi era teamă. Îi era teamă de sentimente reale, de faptul că nu mai putea controla totul, teamă că se deda pe nesimțite cu fiecare respirație unor trăiri noi indiferent cât de mult se împotrivea. Îi era o teamă specială...

            O carte specială. Sentimente speciale. Un dor special. O parte specială și o cealaltă parte la fel de specială. Nevoia unei prime întâlniri speciale face cumva parte din datele nescrise ale problemei. Și așa a fost. S-au dominat și s-au cucerit reciproc de la prima privire, iar asta a dat fiecăruia un anumit drept la desfidere asupra celuilalt, un fel de „nu am nevoie de tine” tradus prin „mi-e teamă de așa multă nevoie”. Jocul de-a șoarecele și pisica dintre Rhett Buttler și Scarlett O’Hara a fost savuros și senzual cu fiecare pagină parcursă, însă mereu se alinia nefiresc. Rând după rând, scris sau nescris, s-au persiflat unul pe celălalt, noțiunea de relație și pe cei din jur. Acestora le-a urmat teama de a se autopersifla într-o relație banală, în care normalitatea și normitatea să ia la un moment dat locul pasiunii, a ironiilor, a zâmbetelor insidioase și a tăcerilor atât de ambigue cu care se răsfățau unul pe celălalt. Și uite așa, dintr-o zeflemea în alta, au persiflat în neștire sentimentele dintre ei până ce iubirea s-a săturat și a plecat pe aripile vântului fără să se uite înapoi. Când iubirea moare, ei îi urmează regretele, amintirile, dar inevitabil consolarea și acceptarea își vor face loc în suflet și vor ocupa locul trăirilor apuse. Când iubirea rămâne vie, crud de vie, dar e furată iremediabil de aripile vântului, atunci... atunci nu știu ce, dar e trist... Și nu, nu sunt deloc de acord cu aceea că o poveste de iubire e cu atât mai intensă și mai frumoasă cu cât e mai tragică. Viața e prea scurtă ca să lăsăm sentimentele și oamenii dragi să ne scape printre degete doar de dragul spectacolului oferit de tragism. Cui folosesc martirii sentimentali?! Nu e nimic special în tragism!

            O iubire specială dar care a pierdut în fața temerilor, speciale și ele, dar inutile, nefondate, nemiloase. Doi oameni speciali care s-au căutat fără măcar să aibă habar, iar când s-au găsit nu s-au recunoscut. O întâlnire specială care deși i-a înlănțuit pe vecie, le-a lăsat totuși libertatea alegerii. Un dor special, care i-a măcinat probabil mult timp după ce ușa a fost închisă. Un dor care a luat locul unor sentimente dogoritoare, dar chinuitoare, pasionale dar nimicitoare, izvorâte din suflet, nu și din rațiune. O parte specială, poate cealaltă parte, sau poate doar o simplă altă parte. Eu cred că cealaltă parte, dar ei nu mai pot afla asta. De teamă, de întrebări, de lucruri nespuse, de bănuieli, de prea multă nebunie și pasiune. O carte specială cu fiecare fibră de celuloză și fiecare strop de tuș. Cei care au citit-o deja, sunt sigură că mă îndreptățesc. Cei care nu au făcut-o încă, poate vor găsi cândva răgazul. Cei care poate o fac acum, ei bine, ei trebuie să fie speciali...

Despre alte romane preferate:

● Bibliotecă mare, pricepere literară mică (Tadeusz Dolega Mostowicz, „Vraciul. Profesorul Wilczur”)

● Eu când vreau să urlu, urlu (John Fowles, „Colecționarul”)

● Un ziarist cu foc (Guy de Maupassant, „Bel-Ami”)

● Muzica tăcerii (Yasunari Kawabata, „Vechiul oraș imperial”)

● Cu gluma la psihiatru (Milan Kundera, „Gluma”)

[P.S. Pe principiul „nu am citit cartea, dar am văzut filmul”, vă recomand cu căldură și ecranizarea clasică a acestui roman, cu Vivien Leigh în rolul lui Scarlett și cu Clark Gable în rolul lui Rhett, una dintre cele mai bune transpuneri în film din câte am văzut. Desigur, valoarea lecturii este incomparabilă. O săptămână agreabilă tuturor!]

            

Spectacolul cucerniciei

(colectiv, „Beijing”)  

apărător al porților templelor

            Unele evenimente au harul de a transforma o viață meschină și neînsemnată într-o asemenea poveste ruptă din real, încât simți parcă o nevoie nestăvilită de a te ciupi cu sete, pentru a te asigura cumva că tu, da tu, chiar tu ești cu adevărat cel care trăiește și sărbătorește cu toată verva nebuniei momentele acelea. Acum, petrecerea e gata. Vânătăile nu mai îmi aduc nicio mulțumire. Dar am rămas cu un vis. Și pentru a nu lăsa acest vis să se piardă în mrejele unei himere, vorbesc de el. Vorbesc mereu, așa cum obișnuiam să mă ciupesc. Vorbesc pentru a-l păstra viu și proaspăt și pentru a nu-l lăsa să își piardă nimic din farmec până la următoarea reîntâlnire. Vorbesc pentru a pune stavilă uitării. Și ce dor smintit prăvălesc vorbele mele!

            Vreau să vă povestesc astăzi, cu bucurie și totodată pioșenie, despre templele pe care le-am vizitat în China. De la ultimul dintre ele am cumpărat și cartea pe care o voi folosi drept îndrumar. Aceasta, intitulată simplu „Beijing”, prezintă turistului cele mai importante atracții ale capitalei (și din împrejurimi), oferind informații în nouă limbi precum și poze de o calitate excepțională. Documentația este mai mult de natură istorică, decât turistică, de aceea nu l-aș numi ghid turistic. E genul acela de carte în care te uiți cu gura căscată și spui uau la fiecare pagină întoarsă, după care când termini o iei de la capăt și tot așa. Desigur, referințele sunt minime, deoarece, deși cartea este stufoasă, atracțiile prezentate sunt numeroase, plus că traducerea lor în 8 limbi ocupă și ea mult spațiu. E mai mult o carte cu poze pentru copii triști și fără culoare în obraji care au nevoie de un vis frumos pentru a se trezi mai încrezători, mai puternici și mai optimiști. E o carte care face minuni pentru suflet și minte, o carte care naște speranțe, se hrănește cu reverii pentru a da naștere de realități, umple pieptul cu aer de credință și ne învață că raiul nu e acolo unde e cel mai frumos, mai sigur și mai bine, ci acolo unde simți că se află inima ta și de unde nu o vei mai putea recupera decât în ziua în care îi vei permite să trăiască liberă. Acolo. Acolo și numai acolo...

            Așadar, fugărind cu atenție fărâmiturile lăsate în urmă de inima mea în cazul în care aș intenționa la un moment dat să o recuperez, vă invit să facem o plimbare printre câteva dintre templele budiste ale Chinei. Primul contact cu un astfel de loc l-am avut într-o mini călătorie de două zile în stațiunea montană Chengde aflată la aproximativ 4 ore de Beijing, în provincia Hebei, și care a fost reședința de vară a împăraților dinastiei Qing. De atunci, și probabil pentru mult timp de acum în colo, îmi voi aminti de această excursie ca de excursia în care a avut loc întâmplarea-șopârlă. Pe scurt – ne-am cazat la un hotel, foarte atrăgător și modern. Intru pe ușă, las bagajul, mă minunez. Pe perete, o pată verde. Îi spun amuzată Laurei, prietena mea cu care am împărțit camera, că pata aia seamănă cu o șopârlă. Pata începe să miște. Laura începe să caute înfrigurată aparatul că ce tare, hai să o tragem în poză. Eu țip ca din gură de șarpe (sau șopârlă). I se face Laurei milă de mine, lasă aparatul, ia șlapul, zdrobește bestia. Îmi spune să mă dau în lături că monstrul făcut terci pe talpă încă mai mișcă voios din coadă. Mă duc în baie, cu ochii în patru prin jur și încerc să mă calmez. Suntem strigate, trebuie să plecăm. Deschid ușa, o altă șopârlă îmi taie calea. Neîndoios că nu mai e cazul să vă spun cum mi-am petrecut noaptea...

hotelul-șopârlă

                Dar să revin J

            Această stațiune montană construită în perioada dinastiei Qing și faimoasă în primul rând pentru cele 12 temple budiste care o înconjoară se mândrește ca fiind cea mai mare grădină imperială a Chinei de la vremea respectivă. În prima zi am vizitat palatul de vară Chengde precum și Parcul Peony. Asemeni tuturor palatelor pe care am avut plăcere să le admir în China și despre care voi mai scrie, și acesta este împărțit pe săli principale și clădiri destinate ceremoniilor, legate între ele de coridoare și are o dispoziție simetrică, cu rol de mediator între divinitate și, ceea ce la vremea respectivă se presupunea a fi mână ei aplecată asupra mulțimii, regele. Accesul în zona clădirilor regale se făcea pe lângă un străjer impunător, la fel de altfel ca în toate palatele din China. Palatul este împărțit în patru mari secțiuni, Palatul Principal, Pavilionul Pine-Crane, Palatul de Est și Pine Soughing Valley (din motive obiective am ales să nu traduc acele denumiri care cel mai probabil nu au fost prea corect traduse nici din chineză în engleză, pentru a evita să mă îndepărtez și mai tare de însemnătatea reală a numelui). Palatul Principal, era locul unde se țineau cele mai importante festivități și ceremonii și unde împăratul lua deciziile de seamă. Astăzi, aici poate fi vizitat muzeul stațiunii montane.

„pet-shop” în aer liber, în drum spre Chengde

Palatul de vară Chengde și străjerul de la intrare

exponate din muzeul stațiunii montane

             Atmosfera de basm a stațiunii a pus stăpânire iremediabil asupra mea în Parcul Peony, grădină imperială ai zice ruptă din tiparele realității. Cele câteva lacuri din parc înfățișează parcă prin limpezimea lor nemișcată, puritatea și cucernicia de nestrămutat a poporului chinez. Salcia nu jelește amar deasupra apei, ci se înclină smerit. Vegetația bogată nu ascunde templele și pagodele în frunzișul ei crud, ci își sumețește crengile pentru a face loc numai atât cât trebuie soarelui aprig și privirilor curioase. Bărci colorate se privesc cu o îndrăzneală prietenoasă în apele de adevăr grăitoare ale parcului. Pavilioane mici și timide pun la adăpost vizitatorii obosiți, oferindu-le câte o clipă de răgaz. Pentru că ai cu adevărat nevoie de câte o secundă de relaș, în care să dai drumul frâielor extazului și să te cufunzi în meditație. Întrebările vin fără să scotocești după ele. Fericirea și pacea care nu se poate să nu îți domine fiecare tresărire și gând o dată ce te lași pierdut în acest paradis te prinde pe nepregătite.

  

Parcul Peony

 

barcă tradițională chinezească

 

            Peștii îți zâmbesc. Sunt mulți și niciunul nu se sfiește. Marea de flori de lotus care parcurge parcul de la un capăt la celălalt te ademenește cu beția înotului printre miresme. Un domn te invită elegant să urmărești un scurt moment artistic pe arii de operă prin obloanele unei mașinării cel puțin ciudate. Întreg mecanismul de funcționare și toate imaginile care mi s-au succedat prin fața ochiului (că doar unul încăpea în gaură) îmi erau necunoscute și le-am savurat cu nesaț, încercând să le dezleg misterul. Căprioare grațioase se plimbau discret adulmecând iarba proaspătă a grădinii (despre ele și despre un spectacol la care am asistat în Parcul Peony am scris și am pus poze aici). Natura însăși găsise, parcă, tâlcul raiului.

 

spectacolul de operă chinezească

            A doua zi am vizitat două dintre cele 12 temple budiste și taoiste din jurul stațiunii. Nu am fost niciodată o persoană religioasă deci aș fi ipocrită să spun că modul de raportare al chinezilor la religie m-a luminat și, ca să citez din bunica, „m-a adus pe calea cea bună”. Nu, asta nu. Dar m-a mișcat. Și mi-a ridicat anumite semne de întrebare. Transparente și retorice, dar ceva acolo a fost.

intrarea în complexul de temple

 

 

harta stațiunii Chengde

             Într-unul din ele, Templul Puning (Templul Păcii Universale sau Templul Marelui Buda) am admirat cea mai mare statuie din lemn placat cu aur din lume a lui Buda. Dimensiunile sunt impresionante – aproximativ 22 de metri înalțime și peste 100 de tone. La picioarele statuii erau întinse sute, mii poate de buchete de flori pe care credincioșii le aduceau cu ei sau le puteau achiziționa de acolo pentru o sumă modică (nu mai îmi amintesc despre ce sumă era vorba, dar orice preț era modic China). Turiștii se îmbulzeau să facă poze, deși erau insistent și consistent rugați să nu profaneze acel lăcaș atât de sfânt cu blițurile lor. Un coleg a întrebat pe cineva care nu se dădea bătut dacă lui i-ar plăcea să intre un oarecare în biserică cât el se roagă și să bea bere și să râgâie. Poate paralela vă pare deplasată, eu zic că este cel puțin de bun simț.

 

 

secțiune din Marele Buda

            Colosul de lemn din interiorul templului avea o sută de mâini și o sută de ochi și am urcat o sută de trepte pentru a ajunge la picioarele lui. Pereții laterali care îl înconjoară (Pavilionul Mahavira) sunt de asemenea impresionanți, fiind împărțiți în zece mii de cuburi simetrice, fiecare ocupat de un Buda miniatural. O parte dintre aceste statuete sunt din aur pur. La intrarea în templu se aflau câțiva călugări care se rugau și cântau la niște instrumente tradiționale chinezești. Tot în fața intrării se ridica o structură conică pe care erau dispuse lumânările aprinse de credincioși. Mai încolo, câțiva chinezi stăteau aplecați deasupra unor vase cu apă, și murmurau, mișcându-și mâinile pe deasupra recipientelor, fără însă a le atinge. În mod surprinzător, apa sărea ca „arsă” din vase (da, am înțeles că există o explicație destul de simplă pentru acest fenomen, mie totuși mi s-a părut extrem de interesant să îi privesc).

călugări budiști

 

turning wheels, inspirate din doctrina budistă

            Templul Putuo Zongcheng (sau Mini Palatul Potala) este cel mai întins și mai grandios dintre templele stațiunii, construit în principal pentru a onora vizitele lui Dalai Lama din Tibet (este copia la scală redusă a Palatului Potala, reședința liderului menționat, de unde și numele sub care mai este cunoscut). Partea principală a templului este structurată sub forma unei mari platforme roșii pe care se află trei clădiri, cu acoperișuri realizate din țigle de cupru și aur și pe care sunt reprezentate 7 animale sacre. Această structură contrastează cu celelalte aproximativ 60 de construcții albe cu tavan turtit care o înconjoară. Pe această platformă aveau loc întâlnirile mai marilor, precum și ceremoniile. Acum este oarecum cosmetizată, și transformată în loc numai bun de făcut comerț, deși, după ce urci sute de trepte ca să ajungi până acolo nu cred că îți mai trebuie niciun gablonț... Ah, da, și urăsc mirosul bețișoarelor parfumate, fie ele cu orice aromă or fi. Ale lor, însă, chiar mi-au pus capac. De asemenea importante, sunt cele cinci turnuri dedicate lui Lama care au fost construite succesiv pe platforma din nordul pavilionului, în cinci culori diferite – negru, alb, galben, verde și roșu.

una dintre porțile de acces spre Templul Putuo Zongcheng

clădirea principală a templului

pe platforma clădirii principale
în dreapta, „bețișoarele” lor parfumate

acoperișurile aurite cu reprezentările celor 7 animale sacre

paznici sacri ai porților

reprezentări ale lui Buda

poarta cu cele 5 pagode ale lui Lama

            Interiorul acestui templu este cel care mi-a plăcut cel mai mult. Explozia de culoare, de materiale strălucitoare, de lume pestriță, de ornamente opulente, de auriu aproape orbitor, de steaguri și inscripții chinezești mi-au dat exact senzația pe care mi-aș fi dorit să o am. Nu știu dacă astfel era ornat întotdeauna sau doar atunci, deoarece nimerisem în timpul unei reprezentații, care îmbina teatrul, opera și dansul tradițional (am vorbit despre aceste spectacol și am pus poze aici).

 pavilionul Wanfaguiyi

locul de desfășurare al spectacolului

            Dacă v-a făcut plăcere această incursiune prin cele câteva dintre templele stațiunii Chengde, puteți să vă continuați călătoria alegând chiar dumneavoastră ce obiective doriți să admirați cu ajutorul unui tur virtual al întregii zone pe care îl puteți găsi aici. Știu că pozele sunt prea fade iar cuvintele prea sterpe pentru a putea exprima o frântură măcar din credința și tradițiile chinezilor care pe mine m-au impresionat atât profund, sper însă că am reușit să vă ofer măcar o lectură plăcută privirii și cât de cât informativă. Voi reveni zilele viitoare cu un scurt post despre alte două temple pe care le-am vizitat, de această dată chiar în inima Beijingului. Vă mulțumesc pentru lectură și o săptămână cât mai plăcută!

            Alte... chinezării J

● Ziua în care am văzut lumea

● Cu norii-n păr