Bibliotecă mare, pricepere literară mică

(Tadeusz Dolega Mostowicz, „Vraciul. Profesorul Wilczur”)

            Cred că aș putea aduna cel puțin jumătate din cărțile de beletristică pe care le-am citit vreodată sub umbrela sintagmei pe care am ales-o drept titlu pentru această postare. Cu cititul e simplu – alfabetul îl știu, plăcere există (și cred că e anormal acolo unde nu există), timp se găsește pentru cine îl caută, iar de cărți bune e plină lumea; problema apare în momentul în care vreau să pun în cuvinte ceea ce am citit, mai bine zis impactul asupra mea a ceea ce am citit și constat că pur și simplu vocabularul meu nu are termenii necesari pentru aceasta. Dacă e de rău, merge ca uns; dacă e mediocru, facem cumva să se urnească, dar când e de la desăvârșit în sus, acolo începe să îmi piară graiul, ori mai bine de jumătate din cărțile citite fac parte din această ultimă categorie (nu, nu sunt așa de norocoasă de le-am nimerit tocmai pe acelea, ci pur și simplu am hotărât că dacă o carte nu-mi place îi dau o șansă de 20 până la 50 pagini și dacă nu mă convinge, iau alta!).

            Mai am și o altă problemă, pe lângă priceperea literară mică, anume o memorie dată naibii și auto-selectivă. Sunt atât de multe cărți minunate pe care le-am devorat practic de-a lungul timpului dar despre care nu îmi mai amintesc mare lucru în afară de aceea că mi-au plăcut la nebunie. Pentru mine e suficient și, eventual, și pentru prietena mea Florina care mă crede pe cuvânt și citește cartea respectivă, e mai greu însă când vreau să vă recomand vouă o anume carte. De-a dreptul tragic este momentul în care cele două, hai să le spunem dizabilități literare, își bagă coarnele la aceeași carte și devine tragi-comic când cea în discuție este una dintre cărțile mele preferate!

            Acesta este și cazul cărții pe care o am în vedere astăzi, maninul „Vraci” al lui Tadeusz Dolega Mostowicz. Mi-e teamă că nimic din ceea ce aș putea spune nu va avea efectul scontat, ci cel advers. Nu poți îmbrăca în cuvinte mici o asemenea mare capodoperă, iar toate, dar absolut toate cuvintele bune au fost deja luate de autor... E doar una dintre acele cărți pe care, indiferent de gusturi, de pasiuni, de slăbiciuni sau reticențe trebuie să o citești, fără pic de teamă că nu te va cuceri în totalitate. Nu știu cum aș putea să vă conving de calitățile ireproșabile ale acestei cărți, despre care vreau să scriu încă de la primul post, dar pur și simplu îmi pierd cuvintele. Se pare că nu cărțile proaste sunt cele care generează posturi scurte și expeditive, ci tocmai cele desăvârșit de bune, deci dacă e pe așa, vor mai urma multe alte posturi mititele precum acesta.

            Pot să vă spun (deși e fad și sterp și mojic de distonant, dar ceva trebuie să vă spun!) că stilul cărții este unul alert, acțiunea este densă și intensă, întâmplările se succed cu repeziciune, nici nu ai timp să le asimilezi și nici nu vrei să te oprești din lectură pentru a-ți oferi acest răgaz, răsturnările de situație nu sunt defel patetice sau siropoase iar gradul de previzibilitate este destul de redus, chestiune pe care eu o apreciez cu precădere. Povestea în sine, apoi, este extrem de interesantă și inedită (nu vreau să sumarizez, ci doar să scot puțin nasul nadei deasupra apei și să aștept peștele să vină la ea). Povestea, spuneam, îl are în centru pe profesorul Rafal Wilczur, una dintre cele mai emerite figuri ale Varșoviei, chirurg și profesor de renume, director de spital și autor de cursuri de specialitate, stimat, iubit și admirat, care în urma unor întâmplări nefavorabile ajunge să își piardă memoria și să ia identitatea țăranului Antoni Kosiba. De aici, smerenia și intuiția iau locul vastelor cunoștințe de specialitate în domeniul medical, noblețea, altruismul și dezinteresul pentru orice fel de beneficiu personal al vraciului detronează câștigurile materiale ale reputatului chirurg, ciocanele și daltele din trusele de scule ale țăranilor egalează aparatura de ultima oră de la Varșovia, iar dragostea, dăruirea și simplitatea cuceresc inimi și vindecă boli.

            „Poți să te înșeli, prietene”, îi spune la un moment dat un consătean ceva mai sceptic în ceea ce privește calitățile sale de vraci și încrederea cu care le propagă. „Pot, dar prefer să nu”. Nu am cuvintele potrivite (și se pare că oricât mă căznesc, tot nu le pot afla) pentru a scrie despre acest roman, am însă certitudinea că nu mă înșel când afirm că nu se poate să nu îl iubiți! O bibliotecă mare, așa cum spunea George Călinescu, pe care l-am citat în titlul postului de față, nu îți oferă garanția unei competențe literare pe măsură. Un bun cititor nu este în mod deloc necesar un bun scriitor (sau măcar recenzent), cu atât puțin unul mediocru precum sunt eu. Prin urmare, ceea ce rămâne în urma lecturii are neșansa de a rămâne preponderent la mine, datorită incapacității mele de a da cursivitate gândurilor și sentimentelor izvorâte în urma asimilării tuturor elementelor ce însumează natura unui asemenea roman.

            Am deci, mai întâi rugămintea de a-mi ierta nepriceprea literară, și cel mai bun mod de a face aceasta este prin a mă crede pe cuvânt și a citi romanul lui Tadeusz Dolega Mostowicz, deci prin a da o șansă cuvintelor mele stângace care se codesc să spună ceea ce le cer și se încăpățânează să rămână atât de taciturne. Mai am apoi rugămintea de la cei care ați citit deja cartea să spuneți câteva vorbe care să îmi vină în ajutor, să mai umple din lacuna lăsată de neputința mea și să mai spele din rușinea tăcerii sau, și mai rău, a unor cuvinte atât de vitrege și inerte precum au fost cele din acest articol. Vă mulțumesc și... nu, nu vă urez lectură plăcută. E ca și când ai ura „poftă mare” unui gurmand nemâncat de zile bune și căruia i se așează în față cele mai savuroase delicatese din lume.