Fluturaaaș?! (Nu tu, molie!)

(Henri Charrière, „Papillon”)

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nici fluturii nu mai sunt ce au fost odată...

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Mi-am propus să fac mișcarea asta încontinuu când citesc o carte ca să-mi pierd așteptările printre pași. E greșit, atât de greșit când plec la drumul lecturii cu capul împuiat de supoziții. Era cartea preferată a tatei (Dumenezeu să îl ierte), mereu o lua cu el când mergea în spital (și o învelea într-o coală albă, așa de mult ținea la ea...), era cartea preferată a tatei, spuneam, o persoană mult prea bună pentru lumea asta de căcat (îmi cer scuze), deci, am zis eu, nu poate fi decât o carte pe măsura lui – prima greșeală. Mă sună Flo într-o zi „mamă, că să vezi că ce carte mișto citesc, n-am mai citit niciodată așa ceva, nu pot să o las deloc din mână, că wow și vai!”; îi place așa mult Florinei, zic, iar nouă ne plac cam aceleași chestii (mai ales în materie de cărți), ce fain! – a doua greșeală. Vine Flo în Brașov în iarnă, știe că nu o citisem încă, mi-o face foarte entuziasmată cadou de Moș Nicolae – greșeala numărul trei. Trebuia să citesc cartea tatei, cred că ar fi fost mai bine.

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nu mă las până nu învăț cumva să aplic același grad de obiectivitate (sau subiectivitate, numai să fie în același grad!) la fiecare dintre cărțile citite, pentru a nu mai apărea atâtea discrepanțe la finele lecturii. M-a deranjat foarte tare încă de la primele pagini asemănarea cu „Contele de Monte-Cristo” al lui Alexandre Dumas, carte ce a fost preferata mea timp de câțiva ani. O sun și pe Flo să văd dacă a avut aceeași impresie – nu citise „Contele” (să știi că e pregătită să o iei când vii la BrașovJ). Mi-am propus să termin capitolul pe care îl citeam și apoi să caut pe net care dintre cei doi autori e precursor celuilalt. Nu a fost nevoie, însă, pentru că la câteva pagini mai târziu autorul îl citează pe Dumas, spunând că va aplica persecutorului său aceeași pedepsă pe care a aplicat-o și personajul lui Dumas. No, pe mine chestia asta m-a scos din sărite și mai tare!

            Și aici intervine problema obiectivității cam neasumate de care vorbeam mai sus. Să o iau puțin înapoi. Am citit în liceu „Enigma Otiliei” a lui George Călinescu și m-am îndrăgostit iremediabil. Am citit mai târziu „Eugenie Grandét” a lui Balzac, și am aflat cum m-am îndrăgostit eu de un desăvârșit și nesimțit plagiat, dar căruia nu i s-a spus copie, ci roman de inspirație balzaciană (fâs!). Am împroșcat nițel în stânga și în dreapta cu simțul meu nobil și afectat, dar până la urmă am capitulat, fiind de părere că prima dată mi-a plăcut „Enigma Otiliei”, asta e, cu asta rămân. De aici și incorectitudinea de care vorbesc și de care vreau să mă descotorosesc. Probabil dacă, cronologic vorbind, citeam mai întâi „Papillon”, când aș fi citit apoi „Contele de Monte-Cristo” nu aș mai fi fost așa deranjată de modelul care i-a servit drept inspirație lui Charrière. Plus că oricum nu există grad de comparație între cele două cazuri! La Charrière, într-adevăr, începutul detenției personajului în Guiana Franceză aduce foarte mult cu cel al lui Edmond Dantés (viitorul Conte de Monte-Cristo), dar apoi lucrurile iau o întorsătură foarte distinctă, iar narațiunea se bifurcă radical. La Călinescu însă, acțiunea, descrierile, personajele, totul rămâne la fel ca la Balzac, doar că din Paris face București și românizează numele. Am arătat, cred, destul de clar, în defavoarea cui se ridică de fapt talerul balanței. Oricum, trebuie să mai lucrez și la asta. Deci, mai multă obiectivitate și fără supoziții pre-lectură sau așteptări nefondate (mental note).

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Și dacă mi-aș petrece toată viața, de azi începând, făcând rondul ăsta zilnic și tot nu aș putea accepta pentru câți ani a făcut-o Papillon. Să afirme cu tărie în fața cititorilor săi că ceea ce a scris în roman este purul adevăr, că aceea a fost viața lui, că nu e nimic fictiv ci pură autobiografie, e ca și când i-ar scuipa în față! Și a scuipat cu o vervă, ceva de speriat, și acum sunt împroșcată cu flegmă de sus până jos. Și nu se cade! Ce a reușit să mă cucerească pe mine la cartea aceasta este fantasticul pe care îl presupune neobosita luptă pentru viață și libertate a lui Papillon, tăria cu care ține piept timp de 13 ani unei vieți imposibil de imaginat în canoanele unei existențe reale, fie ea cât de unică. Și mi-a luat și aceasta!   

            Cum să afirmi că așa ceva e real? Cum să afirmi că așa ceva ți s-a întâmplat cu adevărat și acum ești bine mersi la casa ta, giuvaer al societății, și ne scri nouă, timorații care nici pe schiuri sau role nu avem curaj să ne dăm, cum săreai tu de la zeci/ sute de metri înălțime de pe un pisc în mare pe doi saci umpluți cu nuci de cocos și cum dupa vreo 3-4 zile de „navigat” cocoțat pe cocos ajungeai bine mersi la mal?! Cum ne spui tu nouă, claustrofobi și în lift, că ai trăit timp de doi ani într-o celulă micuță, fără geam, cu apă, pâine și nițică zeamă de legume, fără voie să sufli măcar o vorbă, să respiri mai tare sau să întrezărești o rază de soare, doar cu puterea minții și a celor 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! repetați și răsrepetați de mii de ori zilnic, timp de 730 de zile?! Cum ne spui tu nouă, oameni educați și cunoscători de mai multe limbi străine și care mergem în cutare țară și cu tot efortul și strădania de multe ori tot nu putem afla unde e stația de autobuz, că tu ai trăit un timp îndelungat printre triburi poligame primitive de indieni din Columbia, cu care te-ai înțeles prin desene pe piatră (și totuși nu ai fost pictor, ci scriitor!) și prin semne, încât ai ajuns să fii unul de-al lor, să ți se construiască locuințe, să primești femei pe degeaba și să umbli nonșalant în fundul gol?!

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și tot așa o duce tot romanul, înțesat de întâmplări uluitoare și fascinante, care te țin în suspans tocmai prin irealitatea lor, nenumărate evadări, unele reușite, altele eșuate, închisori și insule schimbate ca mănușile, și oameni care mai de care, toate însă plăsmuite cu siguranță de mintea ingenioasă a unui om înzestrat, și nicidecum de mâna unui zeu. Nu neg că Henri Charrière ar fi fost închis! Sau că ar fi încercat să evadeze! Sau că ar fi fost împiedicat de unii și ajutat de alții. Probabil că și locurile descrise în carte sunt reale, nu am verificat. E însă peste putința mea să accept măcar jumătate din veridicitatea amănuntelor, a stratagemelor de evadare și a naturii persoanelor (care variază de la o extremă la alta) pe care le întâlnește. Imposibil de acceptat e și faptul că dacă una (una singură și nimic mai mult!) din evadările descrise ar fi fost „pe bune”, ar mai fi avut ocazia să o facă și pe a doua (apăi pe toate nouă)! Fluture, fluture, da nici tu nu poți scăpa printre degetele sorții întreaga-ți viață, odată și odată tot trebuie să o molești! (a moli = o molie care o mierlește.)

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Mișcarea asta l-a ajutat să ajungă la o concluzie bună – „totul în viață e deseori chestie de comparație”, pe modelul caprei vecinului și ăsta e un adevăr care mie mi-a plăcut. Lăsând la o parte ipocriții, pudicii de adevăr scârnav și ipohondrii de onestitate, asta e viața noastră. Suntem amărâți că nu avem bani să ne cumpărăm o mașină nouă, dar vai cum ne mai crește inima când vedem că vecinul nu are bani nici de motorină la mașina veche. Ne simțim cam stingheriți când ieșim în club și trebuie să ne drămuim puținii bani ca să ne ajungă de două beri, dar ce mai chicotim când aflăm că proasta aia de la 3 nici măcar bani de intrare în club n-a avut. Și desigur, paralela se poate extinde la orice nivel al vieții, pe principiul eu n-am, dar dacă tu n-ai nici atât, mi-e deja mai bine.

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nu i-a trebuit mai mult de atât să uite de nevasta pe care a lăsat-o în Franța când a fost arestat, sau de următoarele două soții-surori pe care le-a luat din tribul de indieni și pe care, după ce le-a lăsat însărcinate, le-a părăsit promițându-le că dacă va scăpa viu se va întoarce la ele (viu ca fluturele într-o dimineață cu rouă a fost, dar, meschin ca molia, s-a făcut că nu mai știe pe cine unde a lăsat și de ce). Efort mai mare de un 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! nu a fost necesar nici ca să se îndepărteze de următoarea soție, o arăboaică voluptoasă și cuminte din Georgetown, pe care a lăsat-o, hotărând să plece în căutarea adevăratei libertăți, de unde s-a ales cu Rita, cea căreia îi și este dedicată cartea, alături de comunitatea venezueleană care l-a adoptat. Deci fluture, fluture, da' vine vorba, de aia avem aripi, să zburăm, nu?!

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! până ce fluturele se face molie. Și nu judec. Să stai 13 ani cu un tub (aluminiu, 6 centimetri lungime și de grosimea degetului mare al unui bărbat) în rect (și uneori cu două simultan!!) anatemizează orice fluture, fie el cât de zburdalnic! (Vă propun un exercițiu de imaginație – plimbați-vă câteva ore prin cameră, 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur!, 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și tot așa încontinuu, imaginându-vă că dețineți cele două comori de mai sus, poziționate conform descrierii. După ce vă obișnuiți cu gândul ăsta, imaginați-vă evadările lui Papillon rezumate mai sus, în aceleași condiții.) Eu nu aș mai judeca moliile, ba chiar parcă încep să le simpatizez nițel...

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur!, am obosit să mă fâțâi cadențat așa că voi încheia. Vă recomand sincer cartea și măcar pentru că a fost preferata tatei. Până la urmă el mai bine ca nimeni a știut ce înseamnă să fii un fluture într-o lume înțesată de molii. (Mi-e dor de tine în fiecare zi, deși nu am spus-o niciodată cu glas tare în acești 14 ani.)

Sper să aveți parte de un week-end liniștit!