Umbra lui Mircea la KFC

(Mihai Eminescu, “Scrisoarea a III-a”)

Iată vine-un Jeep pe stradă, cu un girofar pe el,
Baiazid stătea în dreapta şi rosti către şofer:
- Sper ca Mircea să ajungă, să nu-ntârzie din nou.
Ia vezi dacă-a tras masina, lângă gura de metrou...
- N-a venit Măria Ta, zise el privind în jur...
- Şi mi-a zis că fix la 12 ne vedem lângă Carrefour.

Aşteptând vreo 5 minute, îşi pierdu orice răbdare,
Şi trimite bodiguarzii să se uite prin parcare
La un semn (curbă la dreapta), se opreşte un X5.
Şi din el coboară Mircea, în bermude şi opinci.
Printre turci porni agale, şi privindu-i cu nesaţ,
Le-arată un "Sony Vaio", pe care-l ţine sub braţ.
Agitat, la el in Jeep, şi-mbrăcat tot in civil,
Baiazid nu mai rezistă şi îl sună pe mobil:
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate, am uitat să îţi dau bip,
Dar am stat mult la Rovine, era coada la Agip.
Nici n-am nimerit din prima, că nu vin aici prea des,
Şi-am luat-o pe centură, îndrumat de GPS.
Acum am parcat maşina. Unde eşti?, că vin la tine...
- Sunt la mine în maşină şi te văd, te-ndrepţi spre mine.

Şi de-ndată ajunse Mircea şi urcă la turc în jeep.
Şi-ncepu să îi explice că nu vrea, cu niciun chip
Să îşi strângă întreaga oaste la Rovine în câmpii,
Şi să lupte pân' la moarte cu ai turcului spahii.
- Baiazide, ştii că-i criză, şi-acum viaţa-i foarte grea,
Mă gândeam ca să ne batem,... dar la "Heroes" in reţea.
Sau în loc să cucereşti, cu armate-al meu popor,
N-ai vrea, dacă ai wireless, să jucăm "ConQUIZtador"?
- Cum, când turcii-mi sunt în vamă, şi-am venit din Istanbul,
Tu nu vrei ca să ne batem, că nu ţi se pare "cool"?
Eu nu-s disperat ca tine să stau nopţi întregi pe net,
Eu trăiesc în realitate, şi nu e niciun secret
Că am fost în multe lupte: Varna, Ialta sau Oituz..."
- Păi eu sunt online tot timpul, nu puteai să dai un "buzz"??
- Mircea!!! Vin c-o-ntreagă oaste, iar tu faci mişto de noi..,
Mâine sunt aici cu turcii şi-ţi declar de-acum război.
- Cum vrei tu mărite rege, eu speram să mă-nţelegi,
Căci de-ajungem la cuţite, voi nu mai plecaţi întregi.
N-aş vrea să pun pe "YouTube", cu-ai tăi morţi, videoclipuri,
Nici ca Dunărea să-nnece spumegând ale tale jeep-uri.
Dar, de asta ţi-e dorinţa, mâine ne vedem la luptă,
Şi-ţi promit că pleci d-acilea cel puţin c-o mână ruptă.

Şi zicând acestea Mircea, îl lăsă pe Baiazid.
Şi trântindu-i portiera el plecă la pas grabit.
Când ajunse la maşină, găsi-n geam, pe-un bilet scris:
"Scuze.V-am blocat o roată, c-aţi parcat pe "interzis"..."
Şi dă Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de "bip"-uri,
Ca să-şi strângă toţi oştenii şi să îi îndese-n "Jeep"-uri.

Demarând în mare trombă, se-ndreptară spre Rovine,
Dar aici gasiră turcii, toţi cu pantalonii-n vine.
Toţi văitându-se de moarte, ghemuiţi prin iarba scurtă
Rezemaţi de câte-un ciot, şi ţinându-se de burtă.
- Baiazid, hai să ne batem...!!, Unde eşti, de ce nu vii?
- Mi-am scos in oras oştenii, şi i-am dus la KFC.
Şi-am mâncat cu poft-aseară, tot ce ni s-a pus pe masă...
Răspunse-ncordat sultanul dintr-o tufă mai retrasă.
- ... N-am ştiut că la "fast-food"-uri nu e bine să mănânci,
Mai ales in Romania, fiindcă rişti să pleci pe "brânci"...
Nu mai vreau ca să ne batem, iartă-mă, a fost o farsă.
Dă-ne nişte "triferment" şi-o să facem cale-ntoarsă...

Şi aşa a scăpat Mircea de o luptă la Rovine.
Deci se vede pân-la urmă că "fast-food"-ul face bine.
Asta-i tot... Dar fiţi voi siguri că Istoria o să zică:
"Turcii l-au vazut pe Mircea şi-au făcut pe ei de frică"...

[O parodie care pe mine m-a amuzat copios a faimoasei poezii eminesciene. Autor necunoscut.

 Sa aveti o duminica plina de voie buna!]

Toamna asta mi-e frig

(pentru că fără tine e toamnă. urâtă şi cenuşie. şi tristă şi rea. aşa e fără tine…)

Stefan Octavian Iosif, „Toamna”

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli

De vânt pe la fereşti,

Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,

Te-nfiorezi de tristele-i poveşti…

El povesteşte despre moarte foi

Pe care le goneşte ca pe-un roi,

Ca pe-un convoi

De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geam.

El stinge crini, şi roze, şi zambile,

El frânge ramuri,

Şi plânge, şi se tânguieşte zile

întregi şi nopţi întregi, necontenit.

Acuma stins şi parcă ostenit

Abia suspină,

Ca plânsul violinei în surdină,

Apoi îşi schimbă fără veste tonul.

Şi uimit 1-auzi cum suie

Din nou diapazonul

Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,

Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme

Într-un amestec înfiorător

De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!

Ah, ce frumos, ce potolită vreme,

Ce veac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită

De visul cald al somnoroasei veri,

Aşa bogată-n fermecate vise,

Dormea, dar s-a trezit…

Văzând fugita

Vicleana vară care-o amăgise,

Acum, când întelege adevărul,

Se zbate ca o mamă părăsită

Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!…

(pentru că frunzele sunt ude. şi e noroi. şi brumă. şi Muff îşi murdăreşte lăbuţele mereu. aşa e fără tine…)

(şi plouă. şi e frig. şi e dor. şi e toamnă. înăuntru şi afară...)

Mihai Eminescu, „Afară-i toamnă”

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândesti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată ;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată.
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri, rânduri;

Deodat’ aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri…

Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

(şi geamurile se murdăresc întruna. şi pe dinăuntru şi pe din afară…)

(soba rece, pipa rece, mâna rece, gura rece. dar nu e de la toamnă…)

Ion Minulescu, „Cu Toamna în odaie”

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…

Şi la fel ca-n fiecare an,

M-a rugat s-o las să intre în odaie,

Că-mi aduce o cutie cu Capstan

Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:

Soba rece,

Pipa rece,

Mâna rece,

Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?

Dacă-n toamna asta, poate,

Toamna-mi bate

Pentru cea din urmă oară-n geam?

“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă

Ca o mincinoasă profeţie

De Sibila…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă

S-a încalzit ca un cuptor de pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă

Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine

O să moară… vai!…

Bolnavă de gripă…

(perna rece, braţul rece, ceaiul rece, zâmbetul rece. dar nu e de la toamnă…)

(caut umbră.)

Nichita Stănescu, „Emoţie de toamnă”

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

(dragoste de umbră. mare. cât un urs de mare! cu umbră. în umbra. din umbră…)

(e în carte. şi zâmbetul. şi mângâierea. şi sărutul pe pleoape. şi eu. dar ce păcat că tu nu citeşti…)

George Călinescu, „Frunza”

Din frunzele ce-n geam

Azi s-au lovit într-una,

Căzând sub pom morman,

Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,

Ca un ţesut domnesc,

Cu fire de jăratec

Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,

Şi ca o gură mută

Ce străbătând obrazul

Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc

Asculţi al mării hohot,

În foaia mea de foc

Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,

Suspinul lor uşor,

Atunci când prin grădină

Le-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul

Pe drumuri şi-n oraşe,

Cântând pe tot pământul

Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte

O frunză de atlaz,

Prin care de departe

Te mângâi pe obraz.

(şi gândurile. şi amintirile. şi râsetele. şi şoaptele. şi dorul. dar ce păcat că tu nu citeşti…)

(e toamnă iar. şi nu îmi pare rău. fiindcă a fost vară. atât de vară...)

George Bacovia, „Nervi de toamnă”

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

(e toamnă, deci. şi nu îmi pare rău. şi nu pentru că mi-e mai puţin dor ca ieri. ci pentru că azi sunt mai înţeleaptă.)