Cu gluma la psihiatru

(Milan Kundera, „Gluma”)

                                             Gluma relativității (sau Relativitatea unei glume)            

                                   

            Majoritatea oamenilor au o carte preferată, un film preferat, un actor preferat, o melodie preferată a unei trupe preferate și așa mai departe. Eu, ca o persoană foarte indecisă și schimbătoare ce sunt, bineînțeles că nu pot numi nicio astfel de principală preferință. Cu (aproape) fiecare nouă carte pe care o citesc mă decid solemn că gata am găsit-o, asta e!; desigur că nu mă ține mult, eventual până la următoarea carte. Au fost însă câteva, le pot număra pe degete, care au rezistat în topul preferințelor mele ceva mai multă vreme și, deși nici astăzi nu pot spune că am o carte preferată, pot enumera câteva care la vremea lor au ocupat un loc foarte important în ierarhia mea. Sper să vă vorbesc de fiecare dintre ele în curând deoarece fiecare e foarte specială, dar mai ales diferită față de celelalte. Astăzi îmi face o mare plăcere să vă vorbesc de cartea mea preferată din anii facultății, carte pe care am citit-o pentru cursul de Literatură Comparată al domnului Adrian Lăcătuș, anume „Gluma” lui Milan Kundera.

            Vreau să discut despre un caz particular al acestui roman. S-a spus de multe ori că este un roman relativ, chestiune cu care sunt perfect de acord; s-a vorbit despre relativitatea istorică şi politică a epocii, despre relativitatea unor frânturi de adevăr, despre cât de relativ este pentru un personaj să îl întruchipeze pe eternul, secularul Don Juan, despre relativitatea noţiunilor de erotism, excitaţie şi iubire, despre cât de relative sunt râsul, ironia şi kitsch-ul în opera lui Kundera, însă nu am auzit vorbindu-se despre relativitatea glumei care se vrea a fi viaţa lui Ludvik, personajul principal, o mică glumă încorporată într-un sistem uriaş, atotcuprinzător, infinit şi absolut de glume. Și exact acest ciclu de cercuri care mai de care mai „glumețe” și care mai de care mai relative care se înghit unul pe altul dând naștere altor glume și altor relativități este ceea ce m-a atras și în același timp contrariat la scrierea lui Kundera. Sper ca aceia dintre dumneavoastră care nu au citit (încă) cartea să fie suficient de motivați de părerile pe care le voi expune aici pentru a o face curând (merită!), iar aceia care au citit-o, sper să se dovedească ceva mai vorbăreți în comentarii decât au făcut-o până acum.

                                                           Când viața nu știe de glumă

            Spuneam, așadar, că în perspectiva mea, gluma este cel mai relativ aspect al romanului, atât pentru protagonistul care e prins şi aproape înghiţit de ea, cât şi pentru celelalte personaje (mă refer mai ales la celelalte personaje-narator), care cunosc doar fragmente din gluma pe care i-au făcut-o viaţa şi istoria bietului Ludvik. Niciunul dintre personajele romanului nu are conştiinţa complexităţii şi relativităţii istoriei, care îi joacă pe sfori asemeni păpuşarului ce îşi mânuieşte neîndemânaticele păpuşi de lemn, nu sunt conştienţi de faptul că ei sunt doar obiecte ale propriilor lor iluzii şi erori, pseudo-conştiinţe care se amăgesc de prea multe ori că punctul lor de vedere se identifică cu adevărul absolut al istoriei, în timp ce aceasta, istoria, stă mereu după colţ, aşteptându-i răbdătoare să pice în capcana întinsă, pentru a le face o glumă. Tragic este că, de multe ori, ei nici măcar nu ştiu când şi dacă li s-a făcut vreuna, dacă trebuie să râdă sau să blesteme pateticul unei vieţi care le-a răpit până şi capacitatea de a distinge între comicul unei glume – bună, proastă – şi dramaticul unei glume existenţiale.

            Doar cititorul, singurul care cunoaşte structura globală a romanului, are idee de complexitatea glumei – el poate confrunta ironic cele nouă discursuri, fără a uita că adevărul unuia nu reprezintă decât un fragment mic dintr-un vast mozaic de adevăruri relative, şi un şi mai mic fragment din adevărurile relative ale celorlalţi naratori; niciunul dintre cei patru naratori ai romanului – Ludvik (cap. I, III, V, VII), cu discuţiile sale preponderent analitico-politice, Helena (II, VII), cu un discurs care abundă în elemente de kitsch ideologic-sentimentalist-erotic, Jaroslav (IV, VII), care vede glumele în manieră muzicologică şi Kostka (VI), care parcă ţine o predică, şi nu  povesteşte – nu ştie nimic despre discursurile celorlaţi trei, prin urmare niciunul nu poate cunoaşte întregul adevăr asupra poveştii lui Ludvik în maniera în care o putem face noi, cititorii.

            Viaţa lui Ludvik, paradoxal, se transformă într-o glumă tocmai din cauza unei persoane care nu ştie de glumă! – în anul doi la facultate, deţinător al unei funcţii importante la Uniunea Studenţilor şi al unui loc în partid, tânărul Ludvik părea să aibă tot ceea ce viaţa de atunci îi putea oferi mai bun; când o întâlneşte pe Marketa, o tânără de nouăsprezece ani, în anul întâi la facultate, pe care toţi băieţii o plăceau, dar pe care o şi tachinau, deoarece lua totul prea în serios, fiind incapabilă să înţeleagă o glumă, el crede că norocul îi surâde şi mai mult. Fiind plecată pentru două săptămâni la un curs al învăţământului de partid, Marketa pare să fii uitat de Ludvik şi acesta, nervos, îi trimite o ilustrată, pe care o întocmeşte în grabă, dar mai ales în glumă: „Optimismul e opiumul omenirii! Atmosfera sănătoasă miroase a prostie. Trăiască Troţki!” (luați aminte, vă rog, la perioada în care se desfășoară acțiunea cărții!) spunea amuzându-se Ludvik. Pare-se, ceea ce fusese glumă pentru el, pentru alţii fusese o ameninţare, un pericol, care se „soluţionă” cu excluderea lui din partid şi din funcţia pe care o deţinea, cu eliminarea din facultate şi cu înrolarea în armată pentru (teoretic) doi ani. Ce glumă putea fi mai relativă decât asta? Poate doar gluma pe care i-au făcut-o în retur societatea şi istoria...

            E interesant de observat că glumele din viaţa publică îşi găsesc un echilibru în cele din viaţa privată, pe care de fapt le şi generează; există un personaj în acest sens, care sintetizează aspectul discutat la nivel alegoric – este vorba de soldatul Cĕnĕk, care realizează o frescă pe pereţii cazarmei, o metaforă a influenţei pe care cele două instanţe o exercită asupra bărbatului: un soldat sovietic înconjurat de câteva femei dezbrăcate, aşezate în diferite, dar provocatoare poziţii, toate femei care au făcut parte din viaţa lui. Accentul este pus pe una dintre ele, pe care acesta obişnuia să o lovească, şi care obişnuia să se complacă în acest tratament – alegoria e evidentă: Armata Roşie „face glume” Cehoslovaciei (pictura era menită să înfăţişeze însemnătatea Armatei Roşii în lupta comunistă din Cehoslovacia), Cehoslovacia „face glume” individului (cazul lui Ludvik), iar individul „face glume” femeilor.

                                                  Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta!

Gluma dintre Ludvik şi istorie îşi găseşte echilibru, aşa cum am menţionat anterior, în viaţa personală a acestuia; fiind tratat cât se poate de injust de către comunişti, Ludvik îşi ia revanşa, încercând să o oblige pe tânăra Lucia, o femeie sensibilă şi temătoare de care pare a se fi îndrăgostit, să facă sex cu el. Deşi aparent îndrăgostit de Lucia, cu care se vede în toate permisiile, de care are grijă şi căreia îi cumpără haine (fără a avea vreun gând ascuns), Ludvik se poartă cu ea inuman în momentul în care aceasta refuză să întreţină relaţii sexuale cu el. Neîncercând măcar să afle motivele pentru care se teme, Ludvik vrea să o violeze, iar când fata scapă, o loveşte, o jigneşte şi apoi o goneşte.

Pentru că orice glumă – şi de această dată proastă – am văzut, îşi găseşte numaidecât contra-gluma în planul secund, Ludvik este prins când evadează să o caute din nou pe fată, condamnat la zece luni de închisoare, cărora le urmeză încă un an de armată şi trei ani de muncă în mină. Totul se rezumă, așadar, la o luptă în care cel mai puternic – ca poziţie sau număr – câştigă,  iar cel slab ajunge să fie subjugat în aşa manieră încât aproape că începe să creadă că tiranul are dreptate şi că îşi merită poziţia de victimă. Acest lucru li se întâmplă pe rând, celor două personaje: Ludvik, cu timpul, începe să analizeze cele câteva cuvinte scrise pe ilustrată Marketei prin ochii telescopici ai celor ce l-au interogat şi sfârşeşte prin a-şi aplica singur câteva porţii de critică; Lucia, pe de altă parte, ajunge să se simtă obligată să se culce cu Ludvik, care o iubeşte şi care a făcut aşa de multe pentru ea; deşi nu poate, ştie că ar trebui.

            Deşi povestea lui Ludvik e generată de gluma făcută de acesta Marketei, motorul romanului stă de fapt în gluma pe care el vrea să o facă în retur societăţii şi istoriei. În momentul în care pe atunci tânărul Ludvik este acuzat de răzvrătire, el apelează la ajutorul lui Zemánek, secretarul comitetului de partid al Facultăţii de Ştiinţe la care învăţa, şi cu care acesta se înţelegea foarte bine. Cunoscând firea Marketei la fel de bine ca şi Ludvik, acesta se bazează pe  Zemánek să intervină pentru el, explicându-le tuturor că ilustrata trimisă era într-adevăr o glumă; ironia face ca Ludvik să se aleagă cu o altă glumă, deoarece tocmai prietenul său este cel care propune excluderea lui din facultate şi partid! Drept răzbunare, el decide să o seducă pe soţia acestuia, Helena Zemáneková, procedură pe care o îndeplineşte fără niciun impediment – se întâlnesc, iau prânzul împreună, după care Ludvik o duce acasă la Kostka, îi cere să se dezbrace, o chinuie, o posedă şi o loveşte de mai multe ori peste întreg trupul. Satisfăcută (!), Helena îi spune că îl iubeşte şi că ea practic e despărţită de soţul ei de trei ani, moment în care Ludvik realizează că de fapt nu s-a răzbunat pe nimeni şi că, din nou, gluma proastă s-a întors cu totul asupra lui!

În paranteză fie spus, e interesant de observat cum la Kundera erotismul devine revelator, în ideea că în urma fiecărei experienţe cu o femeie, Ludvik se alege cu o glumă revelatoare (Marketa – gluma vieţii lui, Lucia – gluma iubirii lui, Helena – gluma răzbunării lui, „Felinarul” – gluma nimicniciei lui), dar totodată oximoronic, deoarece niciuna dintre relaţiile pe care le are cu aceste femei nu este ceea ce ar fi trebuit să fie; elementele pe care le alipeşte el iubirii, sau, după caz, erotismului, sunt dintre cele mai neobişnuite: abuz, violenţă, sexualitate ilicită etc., bărbatul autoînvestindu-se cu puterea de a transforma şi iubirea într-o glumă. Tocmai de aceasta m-a surprins oarecum modul în care însuşi Kundera îşi cataloga romanul, în prefaţa uneia dintre ediţiile cărţii: „When in 1980, during a television panel discussion devoted to my works, someone called The Joke ’a minor indictment of Stalinism’, I was quick to interject, ’Spare me your Stalinism, please. The Joke is a love story!’. Nu pot înţelege de aici decât aceea că şi iubirea poate fi la fel de relativă precum sunt glumele pe care le face sau care îi sunt făcute lui Ludvik, că ea e total diferită pentru oameni diferiţi, în contexte diferite şi mai ales în epoci diferite, că într-o lume relativă guvernată de indivizi relativi din toate punctele de vedere, sentimentele cele mai intense nu pot fi altfel decât distrugător de relative.

                                                       Doar o glumă proastă

Revenind la povestea Helenei, Ludvik, nemaiputând scăpa de consecinţele glumei sale, o caută pe aceasta, îi spune că nu o iubeşte şi pleacă; făcuse doar o glumă de prost gust. Negustând gluma lui, Helena hotărăşte să se sinucidă, înghiţind un întreg tub de analgezice; acesta era pretextul de care noi, cititorii, aveam nevoie pentru a înţelege că într-o lume în care viaţa şi sentimentele individului sunt atît de relative pe cât societatea vrea ca ele să fie, moartea nu poate decât să ţină pasul – şi moartea fusese o glumă!; cutia cu pastile pe care Helena o înghiţise era de fapt plină cu laxative deoarece Jindra, căruia îi aparţinea, avea probleme cu intestinele şi îi era ruşine să o recunosacă, de aici confuzia.

            Văzând cum totul se năruie în jurul lui, Ludvik începe să realizeze că este doar un instrument în mâinile dibace ale istoriei şi că viaţa lui e o glumă, încorporată la rândul ei într-un sistem de glume atotcuprinzător şi absolut irevocabil; abia acum începe să i se releve cu adevărat ceea ce s-a vrut a fi scopul vieţii lui – o glumă proastă, în răspuns la altă glumă proastă! Repetând aproape frenetic termenul de glumă, Ludvik ajunge să se întrebe dacă nu cumva istoria încă glumeşte, dacă nu glumeşte din nou în modul ei malefic şi ascuns şi dacă nu, cine a greşit de fapt?; ar vrea să îşi poată anula toate glumele, dar ştie că nu se poate, deoarece ele l-au încarcerat deja, irevocabil şi fără drept de apel,  într-o glumă mai puternică decât viaţa şi moartea înseşi, o glumă existenţială din care îi este cu neputinţă să evadeze. Cel ce până atunci se credea a fi stăpân deplin asupra propriei vieţi, se dovedeşte a fi un umil obiect de jonglat al istoriei, iar prezentul pe care credea că îl domină, sfârşeşte prin a fi doar o relicvă a trecutului, o glumă veche şi uzată, îmbrăcată în straie noi.

            Ludvik trăieşte în prezent doar pentru a se putea răzbuna pe un trecut care a glumit cu el într-un mod nu prea ilar; încercând să pună capăt unei glume, a antrenat în joc altele şi altele, toate trăgându-l de mâini şi de picioare înapoi în trecut. Pierzând oportunitatea de a excela într-o carieră intelectuală deoarece istoria nu ştie de glumă, Ludvik nu mai are niciun alt scop în viaţă decât acela de a o seduce pe soţia celui pe care îl consideră principalul vinovat, de a i-o arunca acestuia în faţă şi de a nu-i accepta cu niciun preţ părerile de rău pe care, cu siguranţă, Zemánek i le va adresa (cel puţin aşa credea el!). De ce vrea Ludvik să îşi verse cu orice preţ amarul pe Pavel, este evident – pentru că e cel mai simplu; ce poate fi mai uşor pentru bărbatul tiran al epocii decât să siluaiscă o femeie? Iar când femeia participă cu încântare şi de bunăvoie la siluială, treaba parcă se rezolvă de la sine! Cum ar fi putut el să se răzbune pe istorie, de exemplu? Nu ar fi putut, şi de aceea nici nu a încercat.

           

                                               Când până și Dumnezeu se întrece cu gluma

            Deznodământul poveştii renunţă definitiv la siguranţa pe care o afişase Ludvik de-a lungul timpului, siguranţa unei persoane care are totul sub control şi care poate spune cu exactitate că totul a fost minuţios pregătit, şi că, prin urmare, finalul va cel aşteptat şi dorit. Ironia ultimă anulează totul; personajul pare să afle în sfârşit ceea ce noi, cititorii, am ştiut de la începu, dar nu ni s-a permis să îi suflăm: că există o forţă mai presus de individ şi de lumea pe care şi-a creat-o el, forţa istoriei, care l-a ghidat şi l-a modelat după bunul plac, şi care acum îi oferă finalul care consideră ea că îl merită. Istoria a fost injustă şi malefică de la început; nu ar avea acum de ce să fie altfel, deoarece lui Ludvik i-a lipsit în totalitate tăria şi priceperea de a i se opune.

            Kundera obișnuia să afirme, că în scrierile sale omul gândește, iar Dumnezeu râde. Dar să fie aşa, oare? În societatea relativă pe care am descris-o până acum, Dumnezeu nu devine şi El, la rândul Lui, o entitate relativă? Şi dacă individul nu îşi poate trasa o graniţă precisă între viaţă şi moarte, între sentimente şi porniri sălbatice, poate el oare să îl mai identifice pe Dumnezeu? Cineva trebuie să facă toate aceste glume, şi dacă istoria a încetat să mai glumească, atunci cine e autorul lor? Cineva acolo sus trebuie să se distreze într-un fel sau altul, pentru că aici, în tragicul relativism uman, nimeni nu pare a se tăvăli pe jos de râs la glumele făcute de societate, de istorie, de Ludvik sau de oricine altcineva ar fi ele făcute.

            Un roman care înfățișează grotescul vieții prin prisma unei glume nevinovate, dar care ne arată că, din păcate, viața nu știe de glumă, iar nevinovatul fie plătește, fie la nebuni cu el! Vi-l recomand cu mare drag!