Muzica tăcerii

(Yasunari Kawabata, „Vechiul oraș imperial”)

 Există lucruri, situații, oameni sau întâmplări care te lasă fără cuvinte. Sau îți închid gura, după caz. Da, până și mie. Romanul lui Yasunari Kawabata despre care vreau să vă vorbesc astăzi este un astfel de caz; o scriere absolut desăvârșită, de înaltă simțire, care aprinde în suflete trăiri ce nu credeai vreodată că pot fi aievea, scriere căreia parcă simți că fiecare cuvânt în plus adus de un oarecare le mai rupe cate o scoarţă din trunchiul vieţii, scriere în fața căreia taci și te închini în prosternare. Aşadar, voi fi scurtă de această dată, pentru a nu da glas tăcerii sfinte impuse de marele Yasunari Kawabata.

         

          „Vechiul oraş imperial” este povestea unui zâmbet şi a unei tresăriri pline de candoare la vederea copacilor înfloriţi atât de adoraţi de japonezi, este povestea unor tradiţii care încet-încet încep să se metamorfozeze lent, dar imuabil, în istorii povestite de bunici, pierzându-şi sistematic din veridicitate şi recurenţă, este povestea unor temple sfinte puse la adăpost de munţi înalţi şi de copaci scăldaţi în culoare asemeni chimonourilor şi obiurilor lucrate de mâini muncite, este, în fine, povestea surprinsă într-o pictură mută Zen, unde ceea ce lipseşte din cadru este cel puţin la fel de important ca ceea ce este reprezentat. Fiecare cuvânt şi imagine care ne adânceşte în lectură, transformă textul într-un instantaneu al realităţii, povestea pe care fiecare dintre noi şi-o clădeşte în minte când citeşte un roman nu mai are timp să se desfăşoare ci este imortalizată în fotografii panoramice.

Acum, când lumea (printre care mă număr) este atât de înnebunită după romane pline de aventuri şi fapte eroice, acţiunea din romanul lui Yasunari Kawabata poate părea perimată, lipsită de veridicitate prin însăşi prozaicul pe care îl descrie. Povestea e lineară iar nucleul tematic a mai fost adoptat şi de alţi scriitori de-a lungul timpului, fiecare lăsându-şi amprenta asupra subiectului în discuţie, însă în cazul „Vechiului oraş imperial” povestea este cea care contează, poate, cel mai puţin. Pentru aceia dintre dumneavoastră care îmi vor face onoarea să citească acest mic discurs şi totuşi nu vor fi convinşi pe deplin să purceadă cât mai curând la lectura acestui extraordinar roman, voi încerca să sumarizez în câteva cuvinte „acţiunea” care se petrece în el. Întâmplările au loc după cel de-al Doilea Război Mondial, in Kyoto, vechea capitală imperială a Japoniei, într-un moment de răscruce pentru tradiţia şi vechile obiceiuri ale locuitorilor – noile rânduieli par a le pune în umbră pe cele de odinioară, iar oamenii nu ştiu cum să privească îndepărtarea de origini şi nu au habar ce le va aduce aceasta. Pe acest fond emblematic de trăiri şi mentalităţi contradictorii ia viaţă povestea frumoasei Chieko, fiica unui ţesător de chimonouri, care, îndrăgostită fiind de un tânăr „în pas cu noua modă” este promisă de către tatăl său unui altuia. De parcă nu ar fi fost de ajuns, ordinea lumii lui Chieko este definitiv răvăşită în momentul în care îşi întâlneşte întâmplător sora geamănă, pe Naeko, de care fusese despărţită la naştere, situaţie care atrage după sine transformări fundamentale pe toate planurile romanului.

Se poate spune aşadar că „Vechiul oraş imperial” este şi un roman de aventură, plin de răsturnări de situaţie, un roman de iubire şi de familie. Se poate spune, sigur că da, dar nu voi spune! Căci dacă l-am cataloga astfel nu am face decât să îi reducem din merite, să îl luăm de pe un piedestal al artei şi să îl azvârlim într-un morman al prozaicului, alături de sute, mii poate, de alte scrieri. Pentru mine, „Vechiul oraş imperial” este şi va rămâne un roman imagistic şi muzical. Nu m-au pasionat niciodată scrierile descriptive, metaforele mai degrabă îmi creau somnolenţă decât extaz iar imaginilie coloristice care întrerupeau firul narativ aveau mai degrabă rol instigator decât relaxant. Şi iată totuşi că romanul domnului Kawabata a reuşit să îmi schimbe radical viziunea. Nu cred să mai existe în lume imagini atât de bogate, redate în cuvinte atât de sărace. Aici nu rândurile scrise trebuiesc citite cu mare atenţie, ci ceea ce se ascunde printre ele; nu vorbele personajelor trebuiesc imaginate cu încordare, ci tăcerile lor. Zâmbetele, strângerile de mână, detaliile, privirile furişe, pietrele pe care le lasă în urmă personajele şi frunzele care le foşnesc sub paşi când admiră minunatele sakura sau florile roşii ce îmbracă sfintele temple ordonează istoria. Muzica întregului roman este tăcerea, o tăcere sublimă dar plină de înţeles.

Imaginaţi-vă un haiku în proză. O trăire scurtă asemeni vieţii unei rusalii efemere pe o paletă de culoare, lipsită de orice fel de ornament de prisos, şi exprimată printr-o gestică a tăcerii. Închizi ochii larg, miroşi culoarea, asculţi zborul florii de cireş şi dai din cap cu zâmbetul în suflet. Aceasta este cartea pe care-o vi-o propun cu drag.

Sper să aveți parte de un început de săptămână plin de muzica armoniilor mute al unui timid, dar mirific soare de primăvară. Săptămână minunată tuturor!