My photo
Trai(nui)esc frumos. Munțomănesc. Visez. Zâmbesc cu ochii. Râd cu sufletul.
Showing posts with label tragism. Show all posts
Showing posts with label tragism. Show all posts

Tuesday, June 21, 2011

Prima dată

(Lisa See, „Fetele din Shanghai”)



            Muream de dor să simt mirosul unei cărți și să îi mângâi rândurile! Nu o să spun că în ultimele două luni nu am mai avut timp de nimic, apăi să citesc – așa ceva nu există – ci doar că m-am dedat altor acțiuni, plăcute și ele, de a-mi petrece timpul (mai mult sau mai puțin) liber. Urma, deci, să pun multă presiune pe umerii cărții ce îmi va cădea în mâini. Fiindcă îmi era dor... Iar dorul vine cu așteptări, speranțe și scenarii prealabile. Ei bine, nici unul dintre acestea nu a fost pe măsura romanului Lisei See pe care l-am primit cadou de la prietena mea Laura, „Fetele din Shanghai”.


            Mi se întâmplă uneori să cred că nu prea mai am ce să mai cataloghez drept prima dată. Primul sărut a trecut, prima iubire, prima zi de școală, prima zi la lucru, prima decepție, prima prietenie, primele bătături făcute de pantofii cei noi, prima căzătură de pe role, prima masă gătită de mine, prima casă care să fie acasă, primul post pe blog, prima beție, prima dragoste născută din priviri, primul pahar cu apă plată (după ce și prin vene ajunsese să îmi curgă cocktail de Cola și energizant), primul articol apărut într-o revistă, prima zi când m-am ars la soare, primul castron spart, prima strângere de mână... toate, toate și-au pierdut calitatea de prima dată. Cartea Lisei See m-a bucurat cu atât mai mult cu cât mi-a furnizat noi astfel de posibile situații. A fost prima dată când mi-aș fi dorit ca noțiunile mele de istorie să nu fie atât de precare; prima dată când un roman scris pe fondul unor evenimente istorice însemnate nu mi-a creat senzație de somn și plictis, ci dorință de a citi mai mult despre acele lupte pentru viață și putere. Asta, și părere de rău. Părere de rău pentru uriașele lacune în domeniu care, sunt sigură, mi-au răpit cel puțin jumătate din substraturile acestei cărți. A fost pentru prima dată când șocul lecturii a fost atât de puternic încât am avut nevoie de serii de pauze pentru a putea continua. Literal. De pauze și de curaj pentru a putea ține piept unor descrieri covârșitoare. A fost pentru prima dată când un roman așa de stufos nu a slăbit hățurile nici măcar pentru o singură pagină.
            În speranța că puținul dedus e corect (dată fiind profunda-mi ignoranță), contextul istoric pe care autoarea a așternut povestea fetelor din Shanghai a fost furnizat de cel De-al Doilea Război Chino-Japonez/ Războiul de Rezistență Împotriva Japoniei (1937-1945), urmat apoi de Războiul Civil din China și, în final, de Revoluția Chineză condusă de Mao Tsetung/ Zedong (1949), care a ajuns la putere în același an. Toate aceste evenimente care se desfășoară pe decursul a 20 de ani (1937-1957) sunt cele care scriu și încadrează strict destinul celor două surori din Shanghai. Autoarea vrea parcă să sugereze că nimic din trecutul lor până la izbucnirea războiului nu pare să fii contat, la fel cum nicio importanță nu mai este atribuită vieții lor după instaurarea păcii. Viața lui May și a lui Pearl este viața Chinei, Japoniei și Americii din perioada conflictelor armate și nimic mai mult.


            Deși personajul narator al cărții este Pearl, o frumoasă chinezoaică din Shanghai, cred că se poate lesne observa din primele pagini de lectură că stilul de scriere și descriere nu este cel al unui autor chinez. Perespectiva auctorială a romanului este cât se poate de interesantă – Lisa See, scriitoare americană, de origine chineză, care trăiește în Paris scrie despre viața unor americani în acte, de origine chineză, care provin din Parisul Asiei (astfel se face referire la Shanghai în repetate rânduri). Vă puteți imagina, cred, bogăția de cultură, istorie, viață socială și tipologii în care abundă acest roman. Aspectele celor 3 țări atât de diferite din toate punctele de vedere se întrepătrund constant, dând naștere, practic, unui conglomerat pe care se scrie noua viață a chinezilor aruncați de japonezi la ușa și mila americanilor. Poate apectul cel mai demn de luat în seamă este acela al adaptării. Fetele din Shanghai, se împotrivesc, luptă, caută soluții, se înverșunează, dar sfârșesc prin a se adapta. Cel puțin Pearl, eroina romanului. Adaptarea e singura soluție viabilă contextului istoric aferent, singura care le poate lăsa speranța, în schimbul abdicării de la tot ceea ce însuma noțiunea de viață și patrie pentru ele. Și de aici, din această renunțare, au prins viață noi și noi cazuri de prima dată care s-au pus cap la cap și au țesut o nouă existență, într-o nouă țară și în sânul unei noi familii și culturi.
            E uimitor cât de firesc se succed evenimentele de viață și de moarte în acest roman! Cât de năprasnic se năruie totul și cât de natural speranța ia locul pierderilor, iar spiritualul ajută la recrerea materialului. Pagină după pagină, nenorocirile sunt mai aprige, speranța devine mai crâncenă, iar pasărea Phoenix care se naște din dezastre și cruzimi e mai semeață și mai dârză. Niciodată proverbul „Ce nu te omoară te face mai puternic” nu am întâlnit să fii fost undeva mai lămurit exemplificat. Intervalele de timp ale acțiunii sunt construite și ele în aceeași direcție – perioadele de tragism crud sunt dilatate și analizate cu scrupulozitatea și precizia celui mai pedant naturalist, fiecare secundă pare o eternitate când te găsește buimac între bucăți de corpuri cu sângele colcăind și intrând în putrefacție sau când te pune să asiști neputincios la violurile repetate îndurate de o femeie al cărui corp e o sfâșietoare rană deschisă și care își ține fata de strâns de mână, violată și ea, la rândul ei. Pe de altă parte, perioadele de refacere, de înzdrăvenire, de naștere și înflorire a speranței sunt condensate, contrase, ca și când ar fi cel puțin firesc ca acestea să urmeze celor dintâi și nu e nevoie de explicații suplimentare. În prima situație, momentele câștigă pagini, în a doua anii scriu rânduri, uneori doar pumni de cuvinte.
            Jocul cu timpul e puțin zdruncinat către final, acesta fiind de fapt singurul aspect al cărții care mi-a displăcut ușor. Asemeni unui serial de duzină, spre sfârșit s-au aglomerat o serie de întâmplări care mai de care mai deosebite, și care s-au succedat cu o repeziciune imposibil de asimilat, probabil pentru a spori efectul. Nu cred ca un asemenea roman să fii avut nevoie de un atare artificiu. Ba din contră. Și deși finalul în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, nu am dat acestui aspect prea mare importanță. Când am început să citesc romanul, îi spusesem Laurei că nu destinația contează, ci călătoria în sine. A fost prima dată când am făcut remarca aceasta și habar nu aveam câtă dreptate urma să am! V-am oferit informații dispersate și lacunare, știu, în speranța că nu vă voi da prea mult, ci doar suficient. Nu v-am spus mai nimic despre cele două surori și nici nu o să o fac, pentru că relația lor cu lumea, cu ele însele și una față de cealaltă este diferită de orice mi-am imaginat sau au sugerat recenziile de pe spatele romanului. E o relație care testează limitele; cred că e cel mai bine spus astfel, iar mai mult sper să descoperiți voi înșivă. Vă recomand cu mult drag o carte de excepție, care m-a impresionat covârșitor, nu există o altă lectură pe care să o am la activ cu care să pot face comparație sub niciun aspect. A fost din nenumărate puncte de vedere o carte de prima dată.

 [Obiectele din pozele inserate în acest post sunt achiziții proprii din călătoria mea în China]

Thursday, May 5, 2011

Cealaltă parte

(Margaret Mitchell, „Pe aripile vântului”)


           
            O carte specială. Sentimente speciale. O parte, o altă parte, nu știu dacă cealaltă parte, dar specială. Cuvintele nu pot face față. Poate de asta nu vorbești... Nu o să vorbesc nici eu mult acum. Oricum nu am timp. Fac tot ce pot ca să nu am. Și mă descurc bine! Timpul naște gânduri. Gândurile nasc întrebări. Dar întrebările nu mai nasc răspunsuri... Deci moarte timpului. Schimbările sunt bune. Chiar dacă sunt rele, sunt schimbări. Și asta e bine. Nu ne plafonăm. Sentimentele sunt parșive, o dată ce te înhață, greu îți mai dau pace. E bine să le schimbăm uneori. Dacă le simțim lipsa știm măcar că au fost reale și tot ieșim în câștig. E o carte specială, spuneam. Acum cu atât mai mult, fiindcă mi-e dor, mi-e groaznic de dor. Mi-e un dor special.

   

            O iubire specială. Povești de iubire, până la urmă, există (aparent) la tot pasul. Și fiecare e cea mai extraordinară, mai intensă, mai reală și mai apriorică dintre toate. Pentru că este a ta. Sau a lui, sau a ei. Prea rar este însă a lor, sau a noastră. „Poveste” e atunci când ești sigur că ai cu cine să o împarți. Dacă nu, ești doar un alt fraier care vorbește singur în fața unei perechi închipuite. „Pe aripile vântului” e cumva monologul lui de iubire, urmat mai apoi de cel al ei. Subiectele celor două tirade sunt relativ comune, interesele la fel, sentimentele, dorințele, personalitățile, visele, pasiunile, asemenea și totuși cele două monologuri nu reușesc să se căpătuiască într-un dialog, ci cel mult într-un solilocviu. De ce? De teamă. E partea ei, cu rele și cu bune, care mai ostoiesc din relele și bunele lui, dar în același timp le completează lacunele. E partea lui, vulcanică și pasională care îi fură ei simțirile și îi lasă numai atât cât să îi dea senzația că e la putere. Sunt două părți străine în lume, stigmatizate de vocea lumii bune, arătate cu degetul și renegate, dar sunt două părți care se caută, se detestă, se sfidează, se iubesc, se umilesc, se înlănțuie și se alungă, se apropie nesperat de mult până își realizează menirea. Și atunci... atunci se despart pentru totdeauna. De ce? Am spus deja. De teamă...
            O fată specială prin însăși natura ei. Scarlett e copila răsfățată și irezistibilă nevoie mare, adorată și detestată cu aceeași fervoare de cei din jur. Ea duce viața reconfortantă și superficială a tinerelor de viță nobilă cărora nimic nu le este străin, dar care joacă rolul mironosițelor ce trebuiesc inițiate de feciorii potenți financiar și fizic. E doar o perspectivă de scrutin, vorba e că toate posibilitățile le stau la picioare pentru a fi disecate. Lumea ei se schimbă radical în momentul în care izbucnește războiul și viețile tuturor se transformă în niște viziuni înfricoșătoare ce par cu neputință de a fi aievea. Evoluția războiului merge în paralel cu evoluția lui Scarlet ca OM. Contrar așteptărilor, fata de moșier nu dă bir cu fugiții în fața ororilor războiului ci devine pe zi ce trece mai puternică și mai acerbă în fața asupritorilor care fac victime peste victime și renunță cu o ușurință incomensurabilă la tot ce o făcuse fericită până atunci, pentru a se alătura plevei în lupta ei pentru viață. Acum să nu vă gândiți că din Regina de Roșu s-a transformat în Maica Tereza și că toate calitățile ei puse în umbră de bunăstarea și lipsa de griji premergătoare războiului au țâșnit la suprafață cu nemiluita. Nu, interesele ei au stat la cald tot acest timp, doar că au fost voalate de nevoia primitivă de supraviețuire. Că până la urmă, pe lumea cealaltă ce să mai facă cu ele?!
            Orice poveste specială are trecutul ei. Războiul a limitat simțitor sfera de selecție a fetei și astfel a început să analizeze ce are nevoie cu adevărat pentru a face demersuri în acel sens în loc să se mai frământe haotic între posibilitățile și așa destul de meschine. Aceste lipsuri cu care nu fusese obișnuită au reușit însă să o amăgească, astfel că Scarlet a început vânătoarea de avere, de stabilitate materială, de recâștigare a mult iubitei poziții sociale, pe scurt vânătoarea de bărbați proști și slabi, pradă ușoară în mâinile ei versate și care, cu puțin noroc, mai și mureau relativ repede după căsătorie. Scarlett nu a căutat niciun moment iubire, stabilitate emoțională sau măcar o relație în orice sens al noțiunii. Scarlet era un tot pentru ea însăși, dar niște accesorii nu strică niciodată, așa că a apelat la orice mijloace pentru a și le procura. Nicio clipă nu și-a pus problema că ea ar putea fi doar o parte, și că undeva, acolo, ar putea exista cealaltă parte ca să o întregească. Nu părea să aibă nevoie de așa ceva, Scarlett era puternică, iar încrederea în propria persoană părea să fie suficientă sieși. Și chiar era astfel, nimic din acțiunile și gândurile ei nu păreau să trădeze altceva decât vigoare, confiență și dominație. Dar apoi l-a întâlnit pe el și a început să se teamă de teamă. Nu îi era teamă de fluturi de noapte, de șerpi și șopârle, de înălțime sau de parcuri de distracție, de singurătate sau întuneric, dar de ceva îi era teamă. Îi era teamă de sentimente reale, de faptul că nu mai putea controla totul, teamă că se deda pe nesimțite cu fiecare respirație unor trăiri noi indiferent cât de mult se împotrivea. Îi era o teamă specială...
            O carte specială. Sentimente speciale. Un dor special. O parte specială și o cealaltă parte la fel de specială. Nevoia unei prime întâlniri speciale face cumva parte din datele nescrise ale problemei. Și așa a fost. S-au dominat și s-au cucerit reciproc de la prima privire, iar asta a dat fiecăruia un anumit drept la desfidere asupra celuilalt, un fel de „nu am nevoie de tine” tradus prin „mi-e teamă de așa multă nevoie”. Jocul de-a șoarecele și pisica dintre Rhett Buttler și Scarlett O’Hara a fost savuros și senzual cu fiecare pagină parcursă, însă mereu se alinia nefiresc. Rând după rând, scris sau nescris, s-au persiflat unul pe celălalt, noțiunea de relație și pe cei din jur. Acestora le-a urmat teama de a se autopersifla într-o relație banală, în care normalitatea și normitatea să ia la un moment dat locul pasiunii, a ironiilor, a zâmbetelor insidioase și a tăcerilor atât de ambigue cu care se răsfățau unul pe celălalt. Și uite așa, dintr-o zeflemea în alta, au persiflat în neștire sentimentele dintre ei până ce iubirea s-a săturat și a plecat pe aripile vântului fără să se uite înapoi. Când iubirea moare, ei îi urmează regretele, amintirile, dar inevitabil consolarea și acceptarea își vor face loc în suflet și vor ocupa locul trăirilor apuse. Când iubirea rămâne vie, crud de vie, dar e furată iremediabil de aripile vântului, atunci... atunci nu știu ce, dar e trist... Și nu, nu sunt deloc de acord cu aceea că o poveste de iubire e cu atât mai intensă și mai frumoasă cu cât e mai tragică. Viața e prea scurtă ca să lăsăm sentimentele și oamenii dragi să ne scape printre degete doar de dragul spectacolului oferit de tragism. Cui folosesc martirii sentimentali?! Nu e nimic special în tragism!
            O iubire specială dar care a pierdut în fața temerilor, speciale și ele, dar inutile, nefondate, nemiloase. Doi oameni speciali care s-au căutat fără măcar să aibă habar, iar când s-au găsit nu s-au recunoscut. O întâlnire specială care deși i-a înlănțuit pe vecie, le-a lăsat totuși libertatea alegerii. Un dor special, care i-a măcinat probabil mult timp după ce ușa a fost închisă. Un dor care a luat locul unor sentimente dogoritoare, dar chinuitoare, pasionale dar nimicitoare, izvorâte din suflet, nu și din rațiune. O parte specială, poate cealaltă parte, sau poate doar o simplă altă parte. Eu cred că cealaltă parte, dar ei nu mai pot afla asta. De teamă, de întrebări, de lucruri nespuse, de bănuieli, de prea multă nebunie și pasiune. O carte specială cu fiecare fibră de celuloză și fiecare strop de tuș. Cei care au citit-o deja, sunt sigură că mă îndreptățesc. Cei care nu au făcut-o încă, poate vor găsi cândva răgazul. Cei care poate o fac acum, ei bine, ei trebuie să fie speciali...

Despre alte romane preferate:
● Bibliotecă mare, pricepere literară mică (Tadeusz Dolega Mostowicz, „Vraciul. Profesorul Wilczur”)
● Eu când vreau să urlu, urlu (John Fowles, „Colecționarul”)
● Un ziarist cu foc (Guy de Maupassant, „Bel-Ami”)
● Muzica tăcerii (Yasunari Kawabata, „Vechiul oraș imperial”)
● Cu gluma la psihiatru (Milan Kundera, „Gluma”)

[P.S. Pe principiul „nu am citit cartea, dar am văzut filmul”, vă recomand cu căldură și ecranizarea clasică a acestui roman, cu Vivien Leigh în rolul lui Scarlett și cu Clark Gable în rolul lui Rhett, una dintre cele mai bune transpuneri în film din câte am văzut. Desigur, valoarea lecturii este incomparabilă. O săptămână agreabilă tuturor!]
            

Wednesday, March 30, 2011

Flori, fete și băieți

(Alexandre Dumas-fiul, „Dama cu camelii”)



            De multe ori nu fac uz de cel mai integru spirit de care dispun când aleg ce carte vreau să citesc. O evit pe una, fiindcă, deși pare cumva ademenitoare, cineva mi-a sugerat să o ocolesc, la alta mă uit cu dispreț fiindcă „toată lumea o citește pe asta”, apoi dacă am văzut deja filmul, cartea nu mai are nicio șansă, iar în fața altora plec capul deoarece mi se par inaccesibile mie. Și nu nivelul de cultură și cunoștințe le face astfel, ci lipsa de antrenament și de auto-solicitare. Însă, cel mai adesea, îmi întorc privirea de la o carte deoarece mi se pare jenant să o citesc la vârsta mea. Niciodată nu am știut cum să lucrez cu timpul și de aceea mereu mi l-am întors împotrivă și am reușit să citesc infim de puține cărți la timpul lor. Și nu știu cum se face că acum parcă toate se încăpățânează să îmi pice în mână. Și eu nu știu dacă să trag repede mâna sau să o întind și pe cealaltă. M-am lăsat condusă de prejudecata cum că aș scădea în ochii lumii dacă citesc la douăzeci și de ani cărți pe care unii poate le-au citit în liceu, spre exemplu. Am realizat mai apoi, că dacă nu fac asta, scad în ochii mei. Nicio decizie nu a fost vreodată mai lesne de luat. Voi citi exact ceea ce consider că vreau să citesc în momentul respectiv, fie ele basmele lui Ispirescu, cărți de bucate sau tratate de fizică cuantică. 
            Așa se face că am pus zilele trecute mâna pe „Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas-fiul, preponderent din curiozitatea unei raportări la operele mult mai faimosului său tată, pe care le-am devorat în număr mare în anii liceului (vezi aici). Multe de zis chiar nu sunt. Lectura a fost lineară și fluidă, prototipul cărții de metrou pe care o dai gata în câteva drumuri subterane. Nu vreau să îngenunchez lectura cărții prin asta, e o scriere simplă, e drept, însă nu simplistă. E o carte care se citește practic singură; subiectul nu este inedit, dar este plăcut încondeiat (adică un fel de vintage autohton – e cam uzat, dar ca să pară totuși de interes actual îi spunem vintage), perspectiva naratorială este cea cu precădere întâlnită în scrierile autobigrafice cu aspect de ficțiune pură (narator – martor sau nu – redă povestea personajului principal, jurându-se că el n-a intervenit nici cu un pâs), firul narativ este singular, deci ușor de urmat, limbajul este redus la aspectul lui cel mai elementar, fresca socială și burghezia pariziană a secolului al XIX-lea este exact așa cum o știam de la ceilalți mari autori ai epocii, iar întâmplările propriu-zise, deși previzibile, au totuși grația necesară de a te face să citești mai departe pentru a te asigura la final de justețea perspicacității tale. Per total, eu zic că ieși destul de împăcat din metrou. Nu extaziat sau profund emoționat, dar mulțumit. Nu e o lectură pe care să o regreți, dar nici una pe care să o reiei (asta o spun acum, însă la 14, cel mult 16 ani probabil că m-ar fi emoționat până la lacrimi!).



            Notele de nuanță împiedică o astfel de scriere simplă să devină simplistă, de duzină. Dragostea lui Armand pentru Marguerite e dragostea unui copil tembel și orb în nebunia lui, care crede că poate accepta orice și poate trece peste familie, societate, conduită morală și civică, în numele unei iubiri mistuitoare, nerealizând, poate, că ajunge să așeze toate aceste constrângeri pe umerii femeii, în timp ce el culege laurii sufletului său care nu-și mai încape în piele. Dragostea pentru o damă „iubită” de toți îl conjură la o oarecare inferioritate în decizii, pe care și-o asumă de bună voie, dar care în paralel îi conferă superioritate în proprii-i ochi, de unde și răul pe care i-l face femeii adorate în repetate rânduri. E o dragoste imatură, necoaptă, dar cu care crede că poate cuceri lumea. Dragostea ei, în schimb, nu pare să se grăbească nicăieri. Vine încet, fără a prinde aripile de ceară ale Icarului său pereche, dar parcurgând un drum greu, printre spini și mărăcini, menit să sudeze incă și mai bine sentimentele ei pur nobile și devotate.
            Drumul iubirii dintre cei doi tineri nu este, desigur, așternut numai cu camelii roșii și albe. Nici dragostea lor nu-i chiar parfum de camelie, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă. M-am tot frământat care-i treaba cu buchetul cu care se înfățișa seara de seară Marguerite la operă – 25 de zile pe lună camelii albe, 5 zile roșii – dar din păcate am terminat cartea și răspunsul tot nu l-am aflat. Mă gândesc că era un mod de a-și afișa disponibilitatea. Timp de 25 de zile pe lună era în dispoziția de „cumpără-mi bomboane, șaluri de cașmir, rezervă-mi loje la operă, scoate-mă la dejunuri somptuoase, închiriază-mi cupeuri fancy trase de roibi pur sânge, ridică-ți capul semeț când treci prin mulțime cu mine la braț, falimentează-te cu zâmbetul pe buze de dragul meu și dup-aia e OK, hai la mine să ne-o punem”. Iar 5 zile, mă rog, erau treburi cu aripioare, specifice doamnelor (pe principiul: „Ionică, ce vrei de Crăciun? Un Tampax. De ce, mami?! Păi am văzut la TV că dacă folosești Tampax poți merge la mare când vrei tu!”). Deci, nu știu, poate și cameliile astea roșii acționau ca un soi de avertizare – io mă bag dacă e, da’ tu te bagi pe riscul tău!


            Se spune că florile de camelie nu au un miros aparte, ci unul abia perceptibil. Nici frumusețea lor nu e chiar așa de răpitoare, sunt niște flori destul de comune, pe care lesne le poți lua drept altele (mie îmi seamănă când a maci, când a magnolii, când a anemone, deși pe acestea, nu știu cum se face, dar nu le confund între ele..). Cu alte cuvinte, Marguerite era printre curtezane asemeni cameliilor printre flori – una dintre cele multe, nici mai bună nici mai rea, nici mai mult și nici mai puțin întreținută, nici mai trufașă, mai decăzută sau mai clevetitoare decât celelalte. Așa era pentru toți bărbații din jur, care se auto-mofluzau cu bucurie pentru a o obține sub formă de trofeu, dar care ajungea mai repede decât și-ar fi imaginat (ei, bărbații!) în cutia cu vechituri a unui trecut decăzut. În ochii adoratorilor, camelia o prozaizează pe Marguerite, pe când Armand este singurul care știe să adulmece notele serafice din care a fost aceasta concepută și să se lase îmbătat iremediabil. Eroina și cameliile ei nu sunt abrutizate, așa cum s-ar putea crede și așa cum sugerează și un personaj care face o remarcă cel puțin briliantă: „ele [curtezanele] sunt precum câinii aceia dați cu parfum, cărora li se pare că miros urât și se duc să se tăvălească în noroi” (pg. 60, în ediția pe care v-am prezentat-o). Pentru aceștia, Marguerite e înfățișarea vie a cameliei, frumoasă, dar comună și lipsită în totalitate de parfumul iubirii. Armand se îndrăgostește de ea cu bune și cu rele (chiar dacă mai apoi nu prea mai știe cum să le dea de cap la cele rele, iar pe cele bune le găsește suspecte) și o învață pe fată că o floare dispune de puterea de a îmboboci și apoi de a se deschide în toată splendoarea sa, chiar dacă este privată de binecuvântarea unei miresme alese. Dar odată cu iubirea fetei, a venit, desigur, și parfumul florii.
            Aș fi foarte curioasă să aflu ce tâlc ați găsit voi florii de camelie din acest roman, deoarece cred că interpretările sunt destul de permisive. Concluzia mea este aceea că numele fetei, Marguerite, este cel care descrie de fapt cel mai bine felul de a fi al eroinei, o ființă blândă și pură, care luptă să supraviețuiască într-o lume care nu îi face niciun fel de cinste, mândră și independentă (la ce altceva mai bun poate visa o curtezană?!), dar în același timp inocentă și temătoare, asemeni unei margarete rătăcite într-un câmp de arpagic, pe când cameliile reprezintă doar masca în spatele căreia trebui să se ascundă seară de seară, înaintea fiecărei reprezentații. Camelia lipsită de parfum a unei epoci a fost floarea de margaretă a unui nebun îndrăgostit, care i-a smuls petală cu petală mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește, până ce i-a stors și ultima fărâmă de vlagă, strângând-o în pumnul lui brutal, de teamă să nu ajungă la ultima petală. De multe ori incertitudinea e preferabilă unei certitudini, pentru că îți lasă putința speranței. Vă invit, deci, la o lectură scurtă și copilăroasă despre o iubire tragică, dar împlinită, cu flori, fete și băieți.

V-ar mai putea interesa: