Change Is Good!

(Toastmasters Presidency Speech)

I’ve said it once, I’m going to say it for long – change is good! Why, how, when, by whom, to whom or to what extent are only variables. Change should be the constant, as paradoxical as it may sound. To me, it’s pure logic! Many things have changed recently in my life. Yes, I’m going to use it as an excuse (again!) for ditching on the blog. No, I’m not going to bore you to death with them. I just reached a point when I need to put the wobbling things tremendously revolving like drunk atoms around my head in their place. Writing on the blog is one of them. Procrastinating it day by day is not the solution. I feel I cannot find the mood anymore to write long reviews, the desire to read new books to be reviewed afterwards, or the imagination to improvise. Hence the luring of time and the befooling of expectance. But things are about to change. Because change is good. No matter why, how, when, by whom, to whom or to what extent.

About the change in my life I treasure the most lately I want to tell you today. I’m sure you remember my Toastmasters’ stories (see my #1^st speech and my #2^nd speech) and how excited I have been since May last year when I joined and, even more, since June when I became the Secretary of the club. Things have followed the path I like to believe it was intended for me and today, at the beginning of 2012, I am happy and extremely proud to call myself the President of Brasov Toastmasters. Below you can see the recording of the speech I delivered as part of the contest. Given the poor quality of the image, of the sound and also my trembling voice strangled by emotions, I will also add the script of the speech.

Vote for me now! Listen to me, this is the right thing to do, you need me, I’m going to be the best president this club will ever have! If you vote for me now I promise you won’t have to pay for your membership renewals ever again, but you will be paid to come here, I will bring in mass-media and all of you will become famous, we will have free snacks and drinks at each meeting, just vote for me now and your whole life will change!

Was I good?! Did I do it right? This is how am I supposed to make you to vote for me? Fellow Toastmasters, distinguished guests, I can’t think of any reason good enough why would I be a better president than Cristian (i.e. the person I competed with for the position) or the other way round. Cristian and I made a great team these past few months and I’m sure we’ll keep up the good work together, no matter which one of us will be entitled with the president denomination.

Nevertheless, here’s what I can tell you at this moment – I understood that by becoming a president one doesn’t need to build a whole new cart, but polish the wheels of the old one and make it glide along smoothly in the right direction. I understood then that there is no right direction, but only the path led off by one’s vision and guided by ambition, courage, initiative and willpower all in the hands of the right leader. I finally understood that there is no such thing as a right leader, but someone who knows how to carry out extraordinary reactions out of ordinary people’s actions.

I was afraid I didn’t have the inner skills I needed in order to become the president of this club. And then I realized I am a leader in so many areas of my life and this not because I was born that way, but because I learned how to turn a passion into a vision and then take action to shape it into reality. I don’t have to be right all the times. I don’t have to be afraid of taking risks. I don’t have to always say “yes” – saying yes is way too easy! I don’t have to give answers, but propose solutions. I don’t have to display my leadership strategies on a silver platter in front of you right now so you can vote me, because anyhow you won’t be able to touch them, feel them, smell or taste them, but I’m sure you will find them in me when the time will come.

Fellow Toastmasters, distinguished guests, as an American master of wit once said, “only one man in a thousand is a leader of men” (and I’m sure this man could easily be Cristian), but, he goes on, … “the other 999 follow women”!

Below, you can read the article on the first page of the club’s newsletter for December (elections took place on November 15), where Cristian and I talked about how it felt like competing against each other and the way we felt back then, when everything was said and done (I should mention that he was also already an officer; while I was the Secretary he was the Sergeant at Arms, now he is the VP of Education and I couldn’t be happier to have him!). Probably you are wondering why is that I posted only my speech and not also Cristian's. The thing is that the recording of our speeches is personal, so you had to be there :)

On November 15, Brasov Toastmasters Club had its first officer competitive election for the 2012 presidency.  What was it like to compete for a leadership position, and what are the thoughts of the candidates now?

Roxi:  I’ve been in Toastmasters for seven months, and the time has flown by like none other! Now I’m smiling, but a few weeks ago I was really frightened. I didn’t know if I had grown enough to reach for the top position. It was because of you, the Toastmasters members and dear friends, that I realized how much I had actually grown, and that physical time should not be a determining factor for me anymore.

I first came to a Toastmasters meeting as a guest in April, joined the club in May, and became a board member (secretary) in June. Since then my life has totally changed. And I’m not using big words here! Toastmasters has been my greatest life-changing experience so far, and I intend to keep on making the best of it!

Not long before the election day, I said to myself, “this is the right thing to do – I have to do it, I want to do it, I can do it!” I put my heart and soul in this election. I knew that competing with Cristian would be fun, because we are very different in so many aspects, yet we make such an amazing team together! Each of us unveiled himself in front of the audience as we truly are. Both of us had serious intentions, both had a vision and ideals, both were dedicated members, both had gotten involved in the club’s projects, and we both knew where we were going so we could lead the way with the head held high. Nevertheless, only one of us could win, and I feel I won twice. First, because I am the new President of Toastmasters Brasov; second, because I have Cristian on my team.

My vision for the club?  There is only one way to go – up and forward! I think we still have to improve on many levels, but we are on the right track and in the right environment to do this. One goal is for us to become a President’s Distinguished Club by June 2012, but I don’t see it as THE priority. The priority is to accomplish those requirements for our individual development, and if this leads us to another distinction, then good for us! Our aim is not to check as many speeches, leadership roles, or distinctions on a list, but to make them worthwhile for ourselves and through this, for the club.

I want our club to evolve, increase in membership, become wiser, renowned, more experienced, more awarded and yet… not to change at all, because it is exactly how it is supposed to be!

Cristian:  I’ve been in Toastmasters for seven months and have enjoyed being the Sergeant at Arms for the past six months. When you're the first and last person people see at the weekly club meeting, members tend to speak with you more. I've made connections and friends who have helped me with the necessary materials this way. 

Of course I wanted to win the competition to be the 2012 president!  So did Roxi. Both of us knew that we had a 50-50 chance to win, and that it all depended on the speech that night. I was sad that I lost, but that's how it is in a competition, and I trust she'll do a great job as a president.

Both Roxi and I want our club to achieve the President's Distinguished Club award, and with some work, I think we can achieve it.  However, my bigger priority at the moment is to see more speeches from those who are almost ready to finish their CC manual and also from those with advanced manuals. We haven't had a lot of action from them lately. I want the new members and visitors to be amazed and encouraged as I was at my first few meetings!  I heard some great speeches!   

Another project I think we should develop is our mentoring program.  Several of the more experienced speakers have now offered to be mentors, and that’s great for our members.  I also want members to have a thirst to speak more often and strive for excellence with their speeches. 

I’m excited about 2012!  I know this board will work together to continue building a high quality, professional, and enjoyable club for everyone.

Cristian & I, a month after the elections

Change is good. I just hope I will be good enough for the change.

Umbra lui Mircea la KFC

(Mihai Eminescu, “Scrisoarea a III-a”)

Iată vine-un Jeep pe stradă, cu un girofar pe el,
Baiazid stătea în dreapta şi rosti către şofer:
- Sper ca Mircea să ajungă, să nu-ntârzie din nou.
Ia vezi dacă-a tras masina, lângă gura de metrou...
- N-a venit Măria Ta, zise el privind în jur...
- Şi mi-a zis că fix la 12 ne vedem lângă Carrefour.

Aşteptând vreo 5 minute, îşi pierdu orice răbdare,
Şi trimite bodiguarzii să se uite prin parcare
La un semn (curbă la dreapta), se opreşte un X5.
Şi din el coboară Mircea, în bermude şi opinci.
Printre turci porni agale, şi privindu-i cu nesaţ,
Le-arată un "Sony Vaio", pe care-l ţine sub braţ.
Agitat, la el in Jeep, şi-mbrăcat tot in civil,
Baiazid nu mai rezistă şi îl sună pe mobil:
- Tu eşti Mircea?
- Da-mpărate, am uitat să îţi dau bip,
Dar am stat mult la Rovine, era coada la Agip.
Nici n-am nimerit din prima, că nu vin aici prea des,
Şi-am luat-o pe centură, îndrumat de GPS.
Acum am parcat maşina. Unde eşti?, că vin la tine...
- Sunt la mine în maşină şi te văd, te-ndrepţi spre mine.

Şi de-ndată ajunse Mircea şi urcă la turc în jeep.
Şi-ncepu să îi explice că nu vrea, cu niciun chip
Să îşi strângă întreaga oaste la Rovine în câmpii,
Şi să lupte pân' la moarte cu ai turcului spahii.
- Baiazide, ştii că-i criză, şi-acum viaţa-i foarte grea,
Mă gândeam ca să ne batem,... dar la "Heroes" in reţea.
Sau în loc să cucereşti, cu armate-al meu popor,
N-ai vrea, dacă ai wireless, să jucăm "ConQUIZtador"?
- Cum, când turcii-mi sunt în vamă, şi-am venit din Istanbul,
Tu nu vrei ca să ne batem, că nu ţi se pare "cool"?
Eu nu-s disperat ca tine să stau nopţi întregi pe net,
Eu trăiesc în realitate, şi nu e niciun secret
Că am fost în multe lupte: Varna, Ialta sau Oituz..."
- Păi eu sunt online tot timpul, nu puteai să dai un "buzz"??
- Mircea!!! Vin c-o-ntreagă oaste, iar tu faci mişto de noi..,
Mâine sunt aici cu turcii şi-ţi declar de-acum război.
- Cum vrei tu mărite rege, eu speram să mă-nţelegi,
Căci de-ajungem la cuţite, voi nu mai plecaţi întregi.
N-aş vrea să pun pe "YouTube", cu-ai tăi morţi, videoclipuri,
Nici ca Dunărea să-nnece spumegând ale tale jeep-uri.
Dar, de asta ţi-e dorinţa, mâine ne vedem la luptă,
Şi-ţi promit că pleci d-acilea cel puţin c-o mână ruptă.

Şi zicând acestea Mircea, îl lăsă pe Baiazid.
Şi trântindu-i portiera el plecă la pas grabit.
Când ajunse la maşină, găsi-n geam, pe-un bilet scris:
"Scuze.V-am blocat o roată, c-aţi parcat pe "interzis"..."
Şi dă Mircea multe mailuri, sms-uri, mii de "bip"-uri,
Ca să-şi strângă toţi oştenii şi să îi îndese-n "Jeep"-uri.

Demarând în mare trombă, se-ndreptară spre Rovine,
Dar aici gasiră turcii, toţi cu pantalonii-n vine.
Toţi văitându-se de moarte, ghemuiţi prin iarba scurtă
Rezemaţi de câte-un ciot, şi ţinându-se de burtă.
- Baiazid, hai să ne batem...!!, Unde eşti, de ce nu vii?
- Mi-am scos in oras oştenii, şi i-am dus la KFC.
Şi-am mâncat cu poft-aseară, tot ce ni s-a pus pe masă...
Răspunse-ncordat sultanul dintr-o tufă mai retrasă.
- ... N-am ştiut că la "fast-food"-uri nu e bine să mănânci,
Mai ales in Romania, fiindcă rişti să pleci pe "brânci"...
Nu mai vreau ca să ne batem, iartă-mă, a fost o farsă.
Dă-ne nişte "triferment" şi-o să facem cale-ntoarsă...

Şi aşa a scăpat Mircea de o luptă la Rovine.
Deci se vede pân-la urmă că "fast-food"-ul face bine.
Asta-i tot... Dar fiţi voi siguri că Istoria o să zică:
"Turcii l-au vazut pe Mircea şi-au făcut pe ei de frică"...

[O parodie care pe mine m-a amuzat copios a faimoasei poezii eminesciene. Autor necunoscut.

 Sa aveti o duminica plina de voie buna!]

Prima dată

(Lisa See, „Fetele din Shanghai”)

            Muream de dor să simt mirosul unei cărți și să îi mângâi rândurile! Nu o să spun că în ultimele două luni nu am mai avut timp de nimic, apăi să citesc – așa ceva nu există – ci doar că m-am dedat altor acțiuni, plăcute și ele, de a-mi petrece timpul (mai mult sau mai puțin) liber. Urma, deci, să pun multă presiune pe umerii cărții ce îmi va cădea în mâini. Fiindcă îmi era dor... Iar dorul vine cu așteptări, speranțe și scenarii prealabile. Ei bine, nici unul dintre acestea nu a fost pe măsura romanului Lisei See pe care l-am primit cadou de la prietena mea Laura, „Fetele din Shanghai”.

            Mi se întâmplă uneori să cred că nu prea mai am ce să mai cataloghez drept prima dată. Primul sărut a trecut, prima iubire, prima zi de școală, prima zi la lucru, prima decepție, prima prietenie, primele bătături făcute de pantofii cei noi, prima căzătură de pe role, prima masă gătită de mine, prima casă care să fie acasă, primul post pe blog, prima beție, prima dragoste născută din priviri, primul pahar cu apă plată (după ce și prin vene ajunsese să îmi curgă cocktail de Cola și energizant), primul articol apărut într-o revistă, prima zi când m-am ars la soare, primul castron spart, prima strângere de mână... toate, toate și-au pierdut calitatea de prima dată. Cartea Lisei See m-a bucurat cu atât mai mult cu cât mi-a furnizat noi astfel de posibile situații. A fost prima dată când mi-aș fi dorit ca noțiunile mele de istorie să nu fie atât de precare; prima dată când un roman scris pe fondul unor evenimente istorice însemnate nu mi-a creat senzație de somn și plictis, ci dorință de a citi mai mult despre acele lupte pentru viață și putere. Asta, și părere de rău. Părere de rău pentru uriașele lacune în domeniu care, sunt sigură, mi-au răpit cel puțin jumătate din substraturile acestei cărți. A fost pentru prima dată când șocul lecturii a fost atât de puternic încât am avut nevoie de serii de pauze pentru a putea continua. Literal. De pauze și de curaj pentru a putea ține piept unor descrieri covârșitoare. A fost pentru prima dată când un roman așa de stufos nu a slăbit hățurile nici măcar pentru o singură pagină.

            În speranța că puținul dedus e corect (dată fiind profunda-mi ignoranță), contextul istoric pe care autoarea a așternut povestea fetelor din Shanghai a fost furnizat de cel De-al Doilea Război Chino-Japonez/ Războiul de Rezistență Împotriva Japoniei (1937-1945), urmat apoi de Războiul Civil din China și, în final, de Revoluția Chineză condusă de Mao Tsetung/ Zedong (1949), care a ajuns la putere în același an. Toate aceste evenimente care se desfășoară pe decursul a 20 de ani (1937-1957) sunt cele care scriu și încadrează strict destinul celor două surori din Shanghai. Autoarea vrea parcă să sugereze că nimic din trecutul lor până la izbucnirea războiului nu pare să fii contat, la fel cum nicio importanță nu mai este atribuită vieții lor după instaurarea păcii. Viața lui May și a lui Pearl este viața Chinei, Japoniei și Americii din perioada conflictelor armate și nimic mai mult.

            Deși personajul narator al cărții este Pearl, o frumoasă chinezoaică din Shanghai, cred că se poate lesne observa din primele pagini de lectură că stilul de scriere și descriere nu este cel al unui autor chinez. Perespectiva auctorială a romanului este cât se poate de interesantă – Lisa See, scriitoare americană, de origine chineză, care trăiește în Paris scrie despre viața unor americani în acte, de origine chineză, care provin din Parisul Asiei (astfel se face referire la Shanghai în repetate rânduri). Vă puteți imagina, cred, bogăția de cultură, istorie, viață socială și tipologii în care abundă acest roman. Aspectele celor 3 țări atât de diferite din toate punctele de vedere se întrepătrund constant, dând naștere, practic, unui conglomerat pe care se scrie noua viață a chinezilor aruncați de japonezi la ușa și mila americanilor. Poate apectul cel mai demn de luat în seamă este acela al adaptării. Fetele din Shanghai, se împotrivesc, luptă, caută soluții, se înverșunează, dar sfârșesc prin a se adapta. Cel puțin Pearl, eroina romanului. Adaptarea e singura soluție viabilă contextului istoric aferent, singura care le poate lăsa speranța, în schimbul abdicării de la tot ceea ce însuma noțiunea de viață și patrie pentru ele. Și de aici, din această renunțare, au prins viață noi și noi cazuri de prima dată care s-au pus cap la cap și au țesut o nouă existență, într-o nouă țară și în sânul unei noi familii și culturi.

            E uimitor cât de firesc se succed evenimentele de viață și de moarte în acest roman! Cât de năprasnic se năruie totul și cât de natural speranța ia locul pierderilor, iar spiritualul ajută la recrerea materialului. Pagină după pagină, nenorocirile sunt mai aprige, speranța devine mai crâncenă, iar pasărea Phoenix care se naște din dezastre și cruzimi e mai semeață și mai dârză. Niciodată proverbul „Ce nu te omoară te face mai puternic” nu am întâlnit să fii fost undeva mai lămurit exemplificat. Intervalele de timp ale acțiunii sunt construite și ele în aceeași direcție – perioadele de tragism crud sunt dilatate și analizate cu scrupulozitatea și precizia celui mai pedant naturalist, fiecare secundă pare o eternitate când te găsește buimac între bucăți de corpuri cu sângele colcăind și intrând în putrefacție sau când te pune să asiști neputincios la violurile repetate îndurate de o femeie al cărui corp e o sfâșietoare rană deschisă și care își ține fata de strâns de mână, violată și ea, la rândul ei. Pe de altă parte, perioadele de refacere, de înzdrăvenire, de naștere și înflorire a speranței sunt condensate, contrase, ca și când ar fi cel puțin firesc ca acestea să urmeze celor dintâi și nu e nevoie de explicații suplimentare. În prima situație, momentele câștigă pagini, în a doua anii scriu rânduri, uneori doar pumni de cuvinte.

            Jocul cu timpul e puțin zdruncinat către final, acesta fiind de fapt singurul aspect al cărții care mi-a displăcut ușor. Asemeni unui serial de duzină, spre sfârșit s-au aglomerat o serie de întâmplări care mai de care mai deosebite, și care s-au succedat cu o repeziciune imposibil de asimilat, probabil pentru a spori efectul. Nu cred ca un asemenea roman să fii avut nevoie de un atare artificiu. Ba din contră. Și deși finalul în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, nu am dat acestui aspect prea mare importanță. Când am început să citesc romanul, îi spusesem Laurei că nu destinația contează, ci călătoria în sine. A fost prima dată când am făcut remarca aceasta și habar nu aveam câtă dreptate urma să am! V-am oferit informații dispersate și lacunare, știu, în speranța că nu vă voi da prea mult, ci doar suficient. Nu v-am spus mai nimic despre cele două surori și nici nu o să o fac, pentru că relația lor cu lumea, cu ele însele și una față de cealaltă este diferită de orice mi-am imaginat sau au sugerat recenziile de pe spatele romanului. E o relație care testează limitele; cred că e cel mai bine spus astfel, iar mai mult sper să descoperiți voi înșivă. Vă recomand cu mult drag o carte de excepție, care m-a impresionat covârșitor, nu există o altă lectură pe care să o am la activ cu care să pot face comparație sub niciun aspect. A fost din nenumărate puncte de vedere o carte de prima dată.

 [Obiectele din pozele inserate în acest post sunt achiziții proprii din călătoria mea în China]

Be THE one, not ANYone!

(Toastmasters International, “Competent Communication”)

[Out of consideration for my fellow Toastmasters and our dear coach, Rinda Reiss, I will write this entire piece in English.]

            Not long ago, someone told me I should find something to believe in. This someone also told me that no matter how many friends you have, how many plans you make and how many achievements you get, the end of the day will always find you alone. Not alone, but with yourself, if you know how to make this relationship something different from solitude. I laughed. I needed nothing to believe in! I was wrong. Then, I chose the next (not best, but next) “thing” to believe in. Wrong once again. But this “thing”, by means of the disappointment, sadness and helplessness it brought, made me actually feel on my own skin how lonely I was, even though surrounded by friends, fun and activities. So yes, at the end of the day it’s you. No matter the money you make that day, the friends you meet, the things you learn, the people you help or the books you read if you’re not comfortable with your own company. So I chose to believe in me. It’s not easy at all, but I’m working at it every day!

            This decision brought changes in my old habits and gallantry to undertake new ones. Till now, everything was for the best (except I keep finding no time to write on the blog, but I promise this will change, too)! Probably the most extraordinary out of all these new things that made room in my life recently is joining TOASTMASTERS, an International Club for Public Speaking. I had no idea I would enjoy it so much. In fact, when I have heard of it I actually didn’t want to go, not even as a guest, not to mention as a member, so I may say I landed there by chance, not by will. It seems that one hour was more than enough to picture my life in brighter colours – the motivational, optimistic speeches, wonderful, forthcoming people, homey atmosphere, and an amount of things to learn in one hour that (sometimes) outbalance the ones I take advantage of during the entire week! Toastmasters is a chance I would recommend anyone to avail oneself of. No matter what your goals are, Toastmasters will prove useful in the long run on so many levels of your life.  

            Being a Toastmasters’ member offers you a lot, but also requires quite a lot. You learn how to develop yourself, how to wisely use your time, how to be a good speaker, a competent leader, how to criticize constructively, how to teach others and how to let yourself be taught. Toastmasters is using everything you’ve got for your best, be it good or not so good skills, behaviours, attitudes or ways of thinking. As a brand new fresh member, I was given the manuals of the club. About the first of them, the CC (Competent Communication) manual, I want to tell you in this post. The manual has 10 projects that will materialize in 10 speeches. Last week I found the courage to carry forth my first one, the Ice Breaker. The aim of this project was to begin speaking before an audience, to discover speaking skills I already had and skills that needed some attention. The time span was four to six minutes, and I had to talk about myself (only the first project has an assigned topic, the rest only tell you the objectives you have to accomplish, but you get to choose the subject and everything). I don’t say this often, but I was pretty proud of how it turned out, not because of what I’ve said, but about how I managed to say it. Here you have the final form of my first Toastmasters speech, I delivered on the 7^th of June:

the CC manual

             I Can Do It Proverbially!

            I want to begin by telling you that lately I feel I’m all in for the small things life can offer me.

            Till quite recently I had been wondering through life searching for various things I thought I imperiously needed – a perfect job, perfect friends, a perfect love relationship, a perfect hair-do, a perfect attitude and way of behaving in order to impress the others, a perfect EVERYTHING, all these while constantly reproaching myself how imperfect I was. I missed a lot of moments. I missed a lot of chances. I missed a lot of fun, smiles and crazy things. And then I was busy feeling sorry for what I lost, so other moments passed by while I was sniffing in my fist. But I finally got it. There is no use to regret things I missed once, but things I will let go from now on. This is why now I really believe my life can and should be proverbial!

               I love many things and I think I put it right if I say I’m a passionate being. I do not have special or extraordinary passions, but I’m passionate about them in a special and extraordinary way. Let me give you some proverbial for instances.

             I think you are all familiar with the saying “A Muffin a day, keeps the doctor away”, isn’t it?! Well let me tell you, my Muffin sure knows how to do his job flawlessly! My white little fellow is my pride and joy for a year now and he’s getting by each day cuter, fluffier, smarter and lovelier. I let him in my life in a moment of affliction and since then he made my days brighter and warmer. Of course, we sometimes fight. For instance when he carries his food into my bed and hides it under my pillow or when he is mad at me for leaving him alone and punishes me with some wet marks on the black leather chairs in my room. But he’s my everyday medicine and that is all that it counts!

            Another saying that I enjoy is the well-known “A dress in need is a bless indeed”J. Call me shallow, but all that I need to see in the elevator’s mirror each morning is a lovely dress, a not so bad hair-do, my matching bracelets on the left hand and a wide, confident smile. If I can say checked, checked, checked and checked when getting off the elevator that means my day will start at its best. I am truly passionate about fashion and individual style, without being a fashion addict or obsessed with the new arrivals on the catwalk. I rejoice in reading fashion books, critical books upon this matter and international web logs. I have to admit that not once or twice had I been called superficial by having this passion, yet who do you think those preachy fellows call when they need a related piece of advice? So, if I may dare to put it this way, call me superficial, as long as you call me!

             I love reading in general, not only fashion related stuff and out of this passion came into being my personal web log, a virtual space dedicated to my smart friends, about my other smart friends, the books. As the old saying goes, “God gives the books, but he doesn’t read them for you”, I always find a blessing in each good book I read. Reading helps me let loose of all the frustrations and negative feelings I accumulate during the day and always enhances my horizon and perspectives. Reading can do no harm, so far from me to understand why so many people run as fast as they can when coming to books. None of us had been born cultivated, but we can all grow so if we allow ourselves the pleasure and benefits of reading.

            Also out of reading but this time out of experience, too, I reached the conclusion that “The grass is always greener on the other side of the… planet!”, more specifically in Asia. In the last 3 years I developed a great passion for the Chinese and Japanese languages and cultures. During my one year stay in Sibiu I got the chance to study Chinese language at Confucius Institute, and, later on the next summer, to attend the summer school classes at Beijing Language and Culture University. This almost one month spent in China totally changed my life on so many levels and it was by far the most wonderful thing I have experienced so far. At present, I am a student of Japanese language at Musashino Institute.

            Last but somehow first on my passions’ list, goes the saying “If you want a thing done well, do it when you’re young!”. Sounding as it may sound, having fun and enjoying my youth is my great concern at the moment and I intend to keep it this way as much as I can. I have been harshly judged for saying a straight NO for now to kids, marriage, bank loans or to saving accounts, house projects or retirement thoughts and an opened YES to life as I perceive it at the moment. What defines it for the best now is travelling, laughing, shopping, enjoying opera plays and theatres, working, doing crazy little things, dancing till dawn, going out with friends for a lunch or a walk, listening to my favourite rock music, reading and writing, and by means of each of them, learning, each and every day learning how to rejoice in all these small things life so generously disposes before my eyes.

         So yes, one may probably call me selfish, thoughtless, lazy, immature, inconveniently sincere, maybe unreasonable, shallow, even ignorant, but one cannot ever call me hypocritical and by this only I already have a great advantage in front of those who judge me. Because I chose to remain the same old reliable girl, friendly and affectionate, active and joyful, dedicated and open, sober, educated and decent, yet at odds with everything that could constrain me. Because I chose to be different and not let go the real me. Because I chose to keep my feet on the ground and my eyes up, to the stars. Because I chose to live, not simply exist, and this, I believe, gave me the right to lay down my own rules for a proverbial life!

            The delivery of a speech does not imply the participation of the SPEAKER only, but that of the entire room, the rest of the members, and the guests as well. The TIMER makes sure you know how long you have been speaking, by displaying a green, a yellow and lastly a red card at several points in time, so you won’t be disqualified for speaking too little or too much. The GRAMMARIAN watches for your good or poor uses of the language, the AH COUNTER counts your crutch words and the POSTURE MONITOR keeps an eye on your posture, movement and gestures. The TOASTMASTER of the day has the role of introducing you and everybody (if they want, of course) will provide you with a short written feed-back at the end of the meeting. Probably the most important roles are played by the EVALUATOR, who has to give a three minute feed-back on your speech in front of everybody and the MENTOR, an experienced member you choose to guide you in the first 6 months or the 3 first speeches, whichever comes first. I am glad I can brag with an awesome team and with an extraordinary mentor, who constantly offers me exactly what I lack in: confidence, courage and self reliability, all wrapped up in wise words and gently smiles.

the evaluation I received in my manual, written by my evaluator, Adriana
(she also delivered an oral evaluation based on the tasks I had to fulfill in my speech)

the written feed-back I received at the end of the meeting from all the members and guests

            Toastmasters is not about what you’re going to become, but about what and who you are and didn’t know. Toastmasters is about understanding why others like you the way you are and learning from them how to do the same. Toastmasters is about your own lessons of life. There is nothing about learning from others’ mistakes, but about making your own mistakes and bragging about them. Because they are yours and you are unique! I will get back on this in other future post/s. Till then, if anyone is directly interested in this subject, please contact me for further information. We meet each Tuesday at Prefectura, from 6.30 to 7.30 P.M. and we are great!

some of the TM, on a great day!
(Mada, Costi & Clau received flowers for carrying out their 10th speech!!)

Anca, Angi, Ramo & I at Bistro del Arte

Cealaltă parte

(Margaret Mitchell, „Pe aripile vântului”)

           

            O carte specială. Sentimente speciale. O parte, o altă parte, nu știu dacă cealaltă parte, dar specială. Cuvintele nu pot face față. Poate de asta nu vorbești... Nu o să vorbesc nici eu mult acum. Oricum nu am timp. Fac tot ce pot ca să nu am. Și mă descurc bine! Timpul naște gânduri. Gândurile nasc întrebări. Dar întrebările nu mai nasc răspunsuri... Deci moarte timpului. Schimbările sunt bune. Chiar dacă sunt rele, sunt schimbări. Și asta e bine. Nu ne plafonăm. Sentimentele sunt parșive, o dată ce te înhață, greu îți mai dau pace. E bine să le schimbăm uneori. Dacă le simțim lipsa știm măcar că au fost reale și tot ieșim în câștig. E o carte specială, spuneam. Acum cu atât mai mult, fiindcă mi-e dor, mi-e groaznic de dor. Mi-e un dor special.

   

            O iubire specială. Povești de iubire, până la urmă, există (aparent) la tot pasul. Și fiecare e cea mai extraordinară, mai intensă, mai reală și mai apriorică dintre toate. Pentru că este a ta. Sau a lui, sau a ei. Prea rar este însă a lor, sau a noastră. „Poveste” e atunci când ești sigur că ai cu cine să o împarți. Dacă nu, ești doar un alt fraier care vorbește singur în fața unei perechi închipuite. „Pe aripile vântului” e cumva monologul lui de iubire, urmat mai apoi de cel al ei. Subiectele celor două tirade sunt relativ comune, interesele la fel, sentimentele, dorințele, personalitățile, visele, pasiunile, asemenea și totuși cele două monologuri nu reușesc să se căpătuiască într-un dialog, ci cel mult într-un solilocviu. De ce? De teamă. E partea ei, cu rele și cu bune, care mai ostoiesc din relele și bunele lui, dar în același timp le completează lacunele. E partea lui, vulcanică și pasională care îi fură ei simțirile și îi lasă numai atât cât să îi dea senzația că e la putere. Sunt două părți străine în lume, stigmatizate de vocea lumii bune, arătate cu degetul și renegate, dar sunt două părți care se caută, se detestă, se sfidează, se iubesc, se umilesc, se înlănțuie și se alungă, se apropie nesperat de mult până își realizează menirea. Și atunci... atunci se despart pentru totdeauna. De ce? Am spus deja. De teamă...

            O fată specială prin însăși natura ei. Scarlett e copila răsfățată și irezistibilă nevoie mare, adorată și detestată cu aceeași fervoare de cei din jur. Ea duce viața reconfortantă și superficială a tinerelor de viță nobilă cărora nimic nu le este străin, dar care joacă rolul mironosițelor ce trebuiesc inițiate de feciorii potenți financiar și fizic. E doar o perspectivă de scrutin, vorba e că toate posibilitățile le stau la picioare pentru a fi disecate. Lumea ei se schimbă radical în momentul în care izbucnește războiul și viețile tuturor se transformă în niște viziuni înfricoșătoare ce par cu neputință de a fi aievea. Evoluția războiului merge în paralel cu evoluția lui Scarlet ca OM. Contrar așteptărilor, fata de moșier nu dă bir cu fugiții în fața ororilor războiului ci devine pe zi ce trece mai puternică și mai acerbă în fața asupritorilor care fac victime peste victime și renunță cu o ușurință incomensurabilă la tot ce o făcuse fericită până atunci, pentru a se alătura plevei în lupta ei pentru viață. Acum să nu vă gândiți că din Regina de Roșu s-a transformat în Maica Tereza și că toate calitățile ei puse în umbră de bunăstarea și lipsa de griji premergătoare războiului au țâșnit la suprafață cu nemiluita. Nu, interesele ei au stat la cald tot acest timp, doar că au fost voalate de nevoia primitivă de supraviețuire. Că până la urmă, pe lumea cealaltă ce să mai facă cu ele?!

            Orice poveste specială are trecutul ei. Războiul a limitat simțitor sfera de selecție a fetei și astfel a început să analizeze ce are nevoie cu adevărat pentru a face demersuri în acel sens în loc să se mai frământe haotic între posibilitățile și așa destul de meschine. Aceste lipsuri cu care nu fusese obișnuită au reușit însă să o amăgească, astfel că Scarlet a început vânătoarea de avere, de stabilitate materială, de recâștigare a mult iubitei poziții sociale, pe scurt vânătoarea de bărbați proști și slabi, pradă ușoară în mâinile ei versate și care, cu puțin noroc, mai și mureau relativ repede după căsătorie. Scarlett nu a căutat niciun moment iubire, stabilitate emoțională sau măcar o relație în orice sens al noțiunii. Scarlet era un tot pentru ea însăși, dar niște accesorii nu strică niciodată, așa că a apelat la orice mijloace pentru a și le procura. Nicio clipă nu și-a pus problema că ea ar putea fi doar o parte, și că undeva, acolo, ar putea exista cealaltă parte ca să o întregească. Nu părea să aibă nevoie de așa ceva, Scarlett era puternică, iar încrederea în propria persoană părea să fie suficientă sieși. Și chiar era astfel, nimic din acțiunile și gândurile ei nu păreau să trădeze altceva decât vigoare, confiență și dominație. Dar apoi l-a întâlnit pe el și a început să se teamă de teamă. Nu îi era teamă de fluturi de noapte, de șerpi și șopârle, de înălțime sau de parcuri de distracție, de singurătate sau întuneric, dar de ceva îi era teamă. Îi era teamă de sentimente reale, de faptul că nu mai putea controla totul, teamă că se deda pe nesimțite cu fiecare respirație unor trăiri noi indiferent cât de mult se împotrivea. Îi era o teamă specială...

            O carte specială. Sentimente speciale. Un dor special. O parte specială și o cealaltă parte la fel de specială. Nevoia unei prime întâlniri speciale face cumva parte din datele nescrise ale problemei. Și așa a fost. S-au dominat și s-au cucerit reciproc de la prima privire, iar asta a dat fiecăruia un anumit drept la desfidere asupra celuilalt, un fel de „nu am nevoie de tine” tradus prin „mi-e teamă de așa multă nevoie”. Jocul de-a șoarecele și pisica dintre Rhett Buttler și Scarlett O’Hara a fost savuros și senzual cu fiecare pagină parcursă, însă mereu se alinia nefiresc. Rând după rând, scris sau nescris, s-au persiflat unul pe celălalt, noțiunea de relație și pe cei din jur. Acestora le-a urmat teama de a se autopersifla într-o relație banală, în care normalitatea și normitatea să ia la un moment dat locul pasiunii, a ironiilor, a zâmbetelor insidioase și a tăcerilor atât de ambigue cu care se răsfățau unul pe celălalt. Și uite așa, dintr-o zeflemea în alta, au persiflat în neștire sentimentele dintre ei până ce iubirea s-a săturat și a plecat pe aripile vântului fără să se uite înapoi. Când iubirea moare, ei îi urmează regretele, amintirile, dar inevitabil consolarea și acceptarea își vor face loc în suflet și vor ocupa locul trăirilor apuse. Când iubirea rămâne vie, crud de vie, dar e furată iremediabil de aripile vântului, atunci... atunci nu știu ce, dar e trist... Și nu, nu sunt deloc de acord cu aceea că o poveste de iubire e cu atât mai intensă și mai frumoasă cu cât e mai tragică. Viața e prea scurtă ca să lăsăm sentimentele și oamenii dragi să ne scape printre degete doar de dragul spectacolului oferit de tragism. Cui folosesc martirii sentimentali?! Nu e nimic special în tragism!

            O iubire specială dar care a pierdut în fața temerilor, speciale și ele, dar inutile, nefondate, nemiloase. Doi oameni speciali care s-au căutat fără măcar să aibă habar, iar când s-au găsit nu s-au recunoscut. O întâlnire specială care deși i-a înlănțuit pe vecie, le-a lăsat totuși libertatea alegerii. Un dor special, care i-a măcinat probabil mult timp după ce ușa a fost închisă. Un dor care a luat locul unor sentimente dogoritoare, dar chinuitoare, pasionale dar nimicitoare, izvorâte din suflet, nu și din rațiune. O parte specială, poate cealaltă parte, sau poate doar o simplă altă parte. Eu cred că cealaltă parte, dar ei nu mai pot afla asta. De teamă, de întrebări, de lucruri nespuse, de bănuieli, de prea multă nebunie și pasiune. O carte specială cu fiecare fibră de celuloză și fiecare strop de tuș. Cei care au citit-o deja, sunt sigură că mă îndreptățesc. Cei care nu au făcut-o încă, poate vor găsi cândva răgazul. Cei care poate o fac acum, ei bine, ei trebuie să fie speciali...

Despre alte romane preferate:

● Bibliotecă mare, pricepere literară mică (Tadeusz Dolega Mostowicz, „Vraciul. Profesorul Wilczur”)

● Eu când vreau să urlu, urlu (John Fowles, „Colecționarul”)

● Un ziarist cu foc (Guy de Maupassant, „Bel-Ami”)

● Muzica tăcerii (Yasunari Kawabata, „Vechiul oraș imperial”)

● Cu gluma la psihiatru (Milan Kundera, „Gluma”)

[P.S. Pe principiul „nu am citit cartea, dar am văzut filmul”, vă recomand cu căldură și ecranizarea clasică a acestui roman, cu Vivien Leigh în rolul lui Scarlett și cu Clark Gable în rolul lui Rhett, una dintre cele mai bune transpuneri în film din câte am văzut. Desigur, valoarea lecturii este incomparabilă. O săptămână agreabilă tuturor!]

            

La 3, fugi!

(Almudena Grandes, „Castele de carton”)

            Nu cred să existe dușman mai de temut al unei relații de iubire decât implacabila cifră 3. De fiecare dată când stabilitatea cifrei 2 începe să își piardă din echilibru e clar că un motiv extrinsec și-a făcut loc în relația de cuplu. Mă veți contrazice, știu, dar eu NU consider că adevărata rațiune trebuie căutată în interior. Asta doar dacă am lăsat cu mai multă sau mai puțină bună știință prezența unui al treilea în mințile noastre. Mie mi-e frică de 3. 3-ul distruge relații mereu și se joacă cu mintea ta setată pe paritate în cel mai indivizibil cu 2 mod. Am crezut mereu că 3-ul înseamnă trădare și amăgire. Dar dacă se ajunge la asta înseamnă că oricum deja nu mai exista 2, ci doar 1 și 1.

            3 e mult mai mult de atât. 3 e bagajul cu care intri într-o relație nouă. 3 sunt temerile și angoasele pe care nu ai știut să le înlături o dată ce ai încheiat un capitol din viața ta ci le-ai cărat cu tine și le-ai trântit bine mersi în brațele noii relații. „Na, ia-le, acu’ mă mai vrei?!”. 3 înseamnă așteptări, comparații, nemulțumiri, paralele, întrebări vechi la care cauți răspunsuri noi sau, și mai rău, întrebări noi la care te mulțumești cu răspunsuri vechi. 3 înseamnă respingerea noutății, înseamnă să cauți, să ai puterea să crezi că vei găsi cândva, șansa să găsești și apoi să nu știi ce să faci cu ce ai găsit. 3 înseamnă gânduri, discuții, certuri, probleme inexistente tratate asemeni marilor descoperiri ale lumii, bănuieli nefondate, fantasme care se nasc din nimic dar seceră tot ce prind, elucubrații care generează un soi de astigmatism față de noul 2. Dar atâta timp cât 3 e real, nimic în 2 nu poate fi astfel.

            3 e 2-ul tău în care își bagă alții coarnele. Dacă am învățat ceva în ultimii ani, e că dacă trebuie să fug de cineva pentru a-mi apăra relația, atunci trebuie să fug de oamenii răi, și, mai abitir decât toate, de prietenii buni. Unii luptă pentru răul tău, alții pentru binele tău, nici unii însă nu luptă alături de tine. Am învățat că invidia și răutatea pot fi dezarmate cu un zâmbet de nepăsare (și cu o înjurătură în gând), dar bunătatea prietenilor care știu ei mai bine ce ai tu nevoie e greu de biciuit cu armele pe care le ai la îndemână. Când 3 e dușman, 3 e distractiv. Vezi frustrările unor persoane limitate, lipsite de simțul apartenenței la o relație sănătoasă cu un specimen de sex diferit (nu neapărat, de fapt), care se dau cu părerea, pun în balanță, fac mișto de cartier și se întrec în sfaturi de cerceaf în timp ce se desfată cu poze pițiponcite de pe diferite haifaivuri pe care le postează apoi pe site-uri deochiate poate poate apucă pe careva cu mașină și card fumuriu. Când 3 e prieten, 3 e nasol. Influența pe care o pot avea cei dragi asupra ta este covârșitoare. Nu îți dai seama cu câtă abilitate îți rezolvă ei problemele de cuplu în timp ce tu stai cu partenerul la o bere pe canapea, pregătindu-vă să vă băgați în pat. În pat cu prietenul, desigur! Prietenul binevoitor căruia îi este teamă să nu suferi, să nu fii înșelat, să nu fii lăsat baltă, să nu primești ceva de care lui însuși îi este teamă. Sau prietenul invidios, după caz. Dar 3 într-o relație nu va fi niciodată prietenos. De 3 trebuie să fugi chiar de-l știi de când sunteți d-o șchioapă. 3 e diabolic!

            Viața însăși e o treabă în 3 de multe ori, care te f*** de câte ori are ocazia sau de câte ori accepți tu să te apleci după săpun. Dar un astfel de menage a trois nu înseamnă neapărat 1 și cu 1 și cu 1 care dau 3 la o partidă de sex. Cel puțin la concluzia asta am ajuns după lectura unei cărți care la prima vedere părea hrană excitantă pentru simțuri, dar la o analiză mai amănunțită s-a dovedit a fi stimul incitant pentru creier. Credeam că am achiziționat un roman erotic atipic, dar m-am trezit cu o poveste de viață fulminantă, în care arta, dragostea, sexul și moartea au nevoie una de cealaltă pentru a coexista. De asta și de hașiș, alcool și libertate. „Castele de carton” a autoarei hispanice Almudena Grandes mi-a oferit numeroase răspunsuri simple la întrebări complicate care își scoseseră vlăstarele de mult în căpșorul meu, dar care au murit fără a avea posibilitatea de a înflori și de a le privi în toată splendoarea lor generatoare de justificări și explicații. 3 un număr perfid până în adâncul cugetului, dar care știe să își facă loc în lume cu coatele. Cu coatele celor 2 pe care îi pervertește în prealabil.

            „Castele de carton” e povestea cifrei 3 care ajunge să subjuge viața naratoarei, tânăra Jose, studentă la arte plastice și aspirantă la un viitor magnific pe toate planurile. Mai întâi, 3 e numărul impar, neinteresant și care nu prespune niciun fel de enigmă dacă stai să te gândești la el. 3 un grup. 3 sunt Maria José Sanchez, Jaime Gonzáles și Marcos Molina Schulz, tineri studenți la aceeași universitate, pasionați de aceleași lucruri, fiecare cu problemele lui mai mult sau mai puțin personale, individualizați însă destul de puternic atât între ei, cât și ca grup raportat la restul lumii. Fata își spune simplu Jose. I se pare că numele ei e predestinat eșecului. Nici un pictor faimos menit să încondeieze macabrul vieții în nunațe mobile de gri nu se poate numi Maria José Sanchez. Marcos Molina Schulz în schimb, spune tot ea, e nume de star, de artist desăvârșit, de geniu consacrat. Și zice bine. Cât despre Jaime... ei bine, Jaime e bun. Bun la reprodus. Tablouri, pe de-o parte. La reprodus în general, pe de altă parte. 3 e numărul impar pe care îl alcătuiește grupul lor discret cu preocupări distincte, dar comune. Cât 3 e artă, 3 e impar.

            Arta face casă bună cu iarba, cu hașișul, cu alcoolul dulceag, cu balcoanele călduroase cu șezlonguri răcoroase și cu un pat mare. 3 devine un număr aparte. 3 e ciudat, e nou, e rușinos și cel puțin pe atât de plăcut. 3 e teamă, erezie, principii matolite și crezuri spurcate. Dar 3 e tot ce mai e nevoie pentru a supraviețui. 3 e sex și nebunie, impotență și excitație, delir și juisare, dar mai presus de toate 3 e cu atât mai neobișnuit cu cât pare mai natural.

            La flacăra iubirii intense, 3 e cel mai simplu de înțeles. 3 e număr par. Jose îl iubește pe Jamie pentru sexul lui, pentru posesivitatea lui, pentru apartamentul pe care l-a transformat în casa lor, pentru neputința lui de a-și găsi un stil propriu în pictură, pentru că îi domină și îi conduce. Dar fără Marcos, dragostea ei pentru Jamie devine fadă și pur sexuală. Jose îl iubește pe Marcos pentru fizicul lui atletic, pentru talentul său covârșitor, pentru aparenta lui impotență care o sensibilizează, pentru ceea ce își dorește ea pentru viitorul lui. Dar fără Jaime, Marcos nu poate exista. Multă artă, și mai mult sex, stimulente la tot pasul, viață boemă la cel mai insidios grad, dar, mai presus de toate, o dragoste ireală care ucide încet încet structura solidă a unui 2 dorit până ce 3-ul real devine mai divizibil ca orice alt număr.

            Când tot ce mai rămâne din 3 e durere, disperare, sfârșire, teamă de singurătate, dezgust pentru propria persoană, dispreț față de ce ai iubit mai mult odată, auto-plafonare care să acționeze ca pedeapsă, când 3 moare din mult prea multă dragoste, atunci 3 nu mai e un număr. Deloc. De niciun fel. 3 începe să semene cu o jucărie sexuală roasă de câinele tău.

            3 e când 2 ți se pare prea mult. Când simți nevoia să împarți cu cineva din experiențele de cuplu, când crezi că ai nevoie de sfaturi și încurajări ca să faci față unor anumite situații. Când crezi că 2 e prea mult, atunci 2 e un laș iar 3 doar profită. 3 mai e când 2 ți se pare prea puțin. Și asta e nasol. Fiindcă adevăratul 2, 2-ul pe care merită să îl cauți cu răbdare toată viața, care merită să muți munți pentru a-l zări și să pălmuiești fără regrete societatea cu toate preconcepțiile ei, acel 2 spuneam, trebuie să țină loc de 3 și de orice altă cifră perfidă în viața ta. Când 2 e numai bun, nu există loc de 3. Viața până la urmă e o chestiune de bipolaritate, omul însuși e un biped cu câte 2 membre și alte organe binare, e un soi de element chimic bivalent cu nevoi organice, împărțite între bine și rău, nevoi și obligații, vise și realități. 2 e numărul normalității. Dar Jose, Marcos și Jaime erau cum nu se poate mai normali...

            Vă recomand cu toată căldura un roman febril ca un vortex de sentimente și trăiri amestecate în neantul unui colț de lume, excitant prin însăși volubilitatea lui incitantă. „Castele de carton” m-a eliberat de 3.