te LOVEsc de mor!

(Lisa See, „Dragostea Florii-de-Bujor”)

               

De câte ori nu v-aţi pomenit spunând cu exasperare unei persoane care nu mai contenea să se lamenteze de suferinţa ei „las’ că nu mori din asta!” sau „îţi trece pân’ te măriţi!” sau „nimeni n-a murit de prea multă iubire!”? Nu ştiu de câte ori am spus-o eu, însă ştiu că am auzit-o de nenumărate ori. Şi nu cred că eşti insensibil sau nepăsător dacă consideri asta, ci pur şi simplu e realitatea lumii în care trăim. Că tot am început cu clişee, „ce nu te ucide, te face mai puternic” întăreşte cumva veridicitatea celor de mai sus, din nou, tot în contextul actual al unei lumi în care iubirea nu face victime în mod direct. Că eşti tu nebun (sau de cele mai multe ori nebună) şi te arunci în faţa trenului că ăla pe care-l iubeai pleacă cu alta, asta nu înseamnă să fii victima iubirii, ci victima prostiei şi e poveste de Ştirile de la ora 5, nu de roman (deocamdată, cel puţin. Nu e exclus ca Esca să dispară din manualele de istorie şi să apară în cele de limba română).

            Dar a fost odată (zic cărţile, nu eu!) o vreme în care iubirea se năştea cu forţa intrinsecă de a ucide. Nu lipsa iubirii ucidea, ci abundenţa ei. Vă sunt familiare, sunt convinsă, romanele occidentale din perioada romantică şi victoriană, dar şi romanele de început din literatura română, în care personajele mureau pe capete de friguri. Şi nu pentru că nu aveau încălzire centrală. Nu zicea nicăieri că e iarnă, de fapt. Nici măcar frig! Frigurile erau consecinţa unei iubiri neîmplinite. De cele mai multe ori împărtăşită, însă neîmplinită din, de regulă, considerente sociale sau etice. Mereu mi s-a părut superfluu un astfel de aspect. Niciodată nu am considerat că este de impact, ci doar forţat. Cum să te ia frigu’ de la iubire şi să mori?! Încerc să fac cumva o legătură şi mă gândesc că neaoşul „te lovesc de mori (eventual şi un „fă”)!” a pornit de la un mai abstract „te LOVEsc de mor! (sau până mor)”. Deci „să mor eu” (de dragul tău) a devenit „să mori tu” (din cauza mea). Cunoscute sunt, deci, căile iubirii! Şi accesibile!

           

Situaţie. (Sau declaraţie):

Atunci:

Ea: Te LOVEsc de mor, dragul meu! Tu mă LOVEşti?

El: Eu te LOVEsc mai tare, draga mea! Te LOVEsc cu toată puterea!

Şi se îmbrăţişează. Şi se scrie roman frumos.

Acum:

Ea: Mă LOVEşti?

El o loveşte.

Andreea Esca are rating. Nu e momentul să se apuce de scris romane. Încă.

Într-un fel sau altul, se pare că din iubire chiar se moare. Deci frazele clişeu din primul paragraf al acestui post ar trebui regândite şi adaptate epocii. Ideea e că se moare, numai că se moare diferit. M-a uimit destul de mult să citesc în cartea Lisei See, „Dragostea Florii-de-Bujor” că şi în literatura orientală dragostea făcea victime pe capete şi că există şi la ei un echivalent al frigurilor noastre. Fetele (că doar de fete era vorba, băieţii lor nu erau, pare-se, aşa sensibili ca ai noştri...) se stingeau încetul cu încetul, fiind răpuse de o „boală de primăvară”. Scurt şi brut, „boala de primăvară” apărea odată cu iubirea şi dispărea odată cu sexul. Problema e că de cele mai multe ori fata nu consuma actul, ci boala consuma fata până nu mai rămânea nimic din ea.

Nu o să vă spun foarte multe despre acest al doilea roman al Lisei See pe care l-am citit fiindcă nu am reuşit defel să mă detaşez de excelenţa celui dintâi (despre care am scris aici), fapt pentru care cred că i-aş face mai multă nedreptate decât justeţe. Cred că e important să menţionez, totuşi, că „Dragostea Florii-de-Bujor” este mai mult decât un roman, sau mai puţin decât un roman. Depinde de perspectivă. Pe de-o parte este romanul unui alt roman, „Pavilionul Bujorilor” de Tang Xianzu, apoi romanul aceleiaşi drame puse în scenă şi, pe de altă parte, un metaroman, fiindcă fecioara moartă din iubire le învaţă pe următoarele soţii ale iubitului ei ce înseamnă arta descifrării unui text literar, precum şi arta punerii pe hârtie a gândurilor şi sentimentelor.


CE ŞI DE CE

Floare-de-Bujor urmează să se căsătorească, conform tradiţiei, cu un bărbat pe care nu îl cunoaşte, ales de tatăl ei. Şi nu are absolut nicio problemă cu asta! Întâlnirea cu un străin de care se îndrăgosteşte are, însă, puterea de a-i schimba întreg universul. Boala de iubire care o consumă pe fată puţin câte puţin îi dă lovitura finală în ziua nunţii, nu înainte de a o lăsa să înţeleagă că bărbatul pentru care a ales să moară (continui să consider că e vorba de o alegere, nu de un dat) era tocmai bărbatul sortit să îi fie soţ. De aici încolo, perspectiva aucturială se mută pe un plan superior, de unde tânăra vede multe, dar înţelege puţine. Şi aş putea zice că din cauza asta noi, cititorii şi mai puţine. Cel puţin eu una de la un punct am început să ridic întrebări. Cum nimeni însă nu a coborât cu răspunsurile, am continuat lectura aşa, acumulând lacune întrebătoare până la finele romanului. Nu aş putea spune că nu a fost ce mă aşteptam, fiindcă nu mă aşteptam la ceva anume, dar totuşi nu la asta.


DE CE NU (CHIAR)

Reuniunea din cer a nenumăratelor fete moarte din cauza aceleiaşi boli de primăvără şi care practic şi-au indus singure această stare prin prisma lecturii romanului lui Tang Xianzu (nu iubirea lor le cauza moartea, ci iubirea lui Liniang, personajul romanului menţionat!) mi s-a părut cel puţin redundantă. Apoi, m-au ameţit peste poate toate regulile spiritelor, care aveau voie să facă una, dar alta le era interzis, şi excepţii, şi trişeli (deci şi acolo merge...) care m-au obosit enorm. Chiar şi aşa, mi se pare că romanul abundă în idei care la un punct ajung să se bată cap în cap. Ce m-a deranjat poate cel mai mult la acest roman este lipsa desăvârşită de realism. Nu se vrea roman fantastic şi nici afabulaţie mitică, ci poveste de iubire reală, care a continuat să fie reală chiar şi după ce a transces graniţa dintre lumi. Te LOVEsc pe pământ, dar te LOVEsc la fel de mult şi din cer. Frumos. Şi el a continuat să o LOVEască. Deşi nu s-a dat în lături să le LOVEască la fel de bine şi pe succesoarele ei. Dar nu cu asta am o problemă. Ci cu faptul că nu m-a convins să cred „da, aşa se spune de mii de ani, înseamnă că asta era iubirea şi asta se întâmpla cu ea şi cu posesoarea ei dincolo de moarte”. Nu. Ansamblul, structura post-moarte, reorganizarea lumii celor dispăruţi mi s-a părut o aberaţie. Ori a fost prost gândită de ăi bătrâni, ori prost spusă de autoare, ori prost înţeleasă de mine. Una din trei, dar nu ştiu care.


DE CE DA (TOTUŞI)

În altă ordine de idei, m-a bucurat să văd că părerea pe care mi-am făcut-o despre stilul autoreai nu s-a dezminţit defel. La cele enunţate în postul anterior, adaug acum caracterul versatil al stilului ei de scriere. Cu excepţia câtorva pasaje de descriere (la fel de crâncenă şi dureroasă ca în „Fetele din Shanghai”) care o dădeau de gol, aş fi putut jura că romanul a fost scris de un autor chinez şi nu de unul american. Mulajul pe personaje al Lisei See mi se pare extraordinar. Fetele din Shanghai s-au mutat în America şi şi-au acceptat condiţia. Lisa See a scris în consecinţă. Floare-de-Bujor, în schimb, e chinezoaica adând înrădăcinată în tradiţiile familiei sale, care fusese întreaga ei lume. Lisa See scrie în consecinţă.

Trebuie de asemenea menţionat că pentru mine şi acesta a fost un roman de prima dată! Deşi povestea în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, unicitatea ei nu poate fi discutată. M-au cucerit întrepătrunderile de sacru şi profan, atât de natural împletite. Acum Floare-de-Bujor o învăţa pe una din noile soţii să aducă ofrande străbunilor, acum intra în corpul ei şi o obliga aproape să facă „nori şi ploaie” cu soţul sau să „îi cânte la fluier” (cred că metaforele folosite în roman nu necesită explicaţii suplimentare). Acum era duhul benevolent şi îndatoritor, acum plănuia răzbunări luciferice. Acum îndura stoic martiriul foametei, acum se lupta mai ceva ca un câine pentru nişte coji putrezite etc.

Multe chestiuni ar putea fi aduse în discuţie, deoarece complexitatea subiectelor abordate şi multi-faţetismul fiecăruia dintre ele este unul dintre aspectele care m-au surprins în mod plăcut la acest roman. Nu vreau să pară că îl recomand spre lectură, acum pe ultmele rânduri ale acestui post, dar nici că l-am defăimat în cele de mai sus. E poate doar una dintre acele cărţi care ar merita şansa unei a doua lecturi. Şansă pe care ştiu că de la mine nu o va primi, dar din faţa căreia nu vreau să pară că vă sfătuiesc să vă retrageţi şi voi. Până la urmă, orice perspectivă asupra iubirii e binevenită. Că aşa-i în viaţă. Acum loveşti cu piciorul în ea iubire şi te juri că gata eşti, nu-ţi mai trebe cât ăi trăi, până... până te LOVEşte de nu te vezi şi o iei de la capăt...

Prima dată

(Lisa See, „Fetele din Shanghai”)

            Muream de dor să simt mirosul unei cărți și să îi mângâi rândurile! Nu o să spun că în ultimele două luni nu am mai avut timp de nimic, apăi să citesc – așa ceva nu există – ci doar că m-am dedat altor acțiuni, plăcute și ele, de a-mi petrece timpul (mai mult sau mai puțin) liber. Urma, deci, să pun multă presiune pe umerii cărții ce îmi va cădea în mâini. Fiindcă îmi era dor... Iar dorul vine cu așteptări, speranțe și scenarii prealabile. Ei bine, nici unul dintre acestea nu a fost pe măsura romanului Lisei See pe care l-am primit cadou de la prietena mea Laura, „Fetele din Shanghai”.

            Mi se întâmplă uneori să cred că nu prea mai am ce să mai cataloghez drept prima dată. Primul sărut a trecut, prima iubire, prima zi de școală, prima zi la lucru, prima decepție, prima prietenie, primele bătături făcute de pantofii cei noi, prima căzătură de pe role, prima masă gătită de mine, prima casă care să fie acasă, primul post pe blog, prima beție, prima dragoste născută din priviri, primul pahar cu apă plată (după ce și prin vene ajunsese să îmi curgă cocktail de Cola și energizant), primul articol apărut într-o revistă, prima zi când m-am ars la soare, primul castron spart, prima strângere de mână... toate, toate și-au pierdut calitatea de prima dată. Cartea Lisei See m-a bucurat cu atât mai mult cu cât mi-a furnizat noi astfel de posibile situații. A fost prima dată când mi-aș fi dorit ca noțiunile mele de istorie să nu fie atât de precare; prima dată când un roman scris pe fondul unor evenimente istorice însemnate nu mi-a creat senzație de somn și plictis, ci dorință de a citi mai mult despre acele lupte pentru viață și putere. Asta, și părere de rău. Părere de rău pentru uriașele lacune în domeniu care, sunt sigură, mi-au răpit cel puțin jumătate din substraturile acestei cărți. A fost pentru prima dată când șocul lecturii a fost atât de puternic încât am avut nevoie de serii de pauze pentru a putea continua. Literal. De pauze și de curaj pentru a putea ține piept unor descrieri covârșitoare. A fost pentru prima dată când un roman așa de stufos nu a slăbit hățurile nici măcar pentru o singură pagină.

            În speranța că puținul dedus e corect (dată fiind profunda-mi ignoranță), contextul istoric pe care autoarea a așternut povestea fetelor din Shanghai a fost furnizat de cel De-al Doilea Război Chino-Japonez/ Războiul de Rezistență Împotriva Japoniei (1937-1945), urmat apoi de Războiul Civil din China și, în final, de Revoluția Chineză condusă de Mao Tsetung/ Zedong (1949), care a ajuns la putere în același an. Toate aceste evenimente care se desfășoară pe decursul a 20 de ani (1937-1957) sunt cele care scriu și încadrează strict destinul celor două surori din Shanghai. Autoarea vrea parcă să sugereze că nimic din trecutul lor până la izbucnirea războiului nu pare să fii contat, la fel cum nicio importanță nu mai este atribuită vieții lor după instaurarea păcii. Viața lui May și a lui Pearl este viața Chinei, Japoniei și Americii din perioada conflictelor armate și nimic mai mult.

            Deși personajul narator al cărții este Pearl, o frumoasă chinezoaică din Shanghai, cred că se poate lesne observa din primele pagini de lectură că stilul de scriere și descriere nu este cel al unui autor chinez. Perespectiva auctorială a romanului este cât se poate de interesantă – Lisa See, scriitoare americană, de origine chineză, care trăiește în Paris scrie despre viața unor americani în acte, de origine chineză, care provin din Parisul Asiei (astfel se face referire la Shanghai în repetate rânduri). Vă puteți imagina, cred, bogăția de cultură, istorie, viață socială și tipologii în care abundă acest roman. Aspectele celor 3 țări atât de diferite din toate punctele de vedere se întrepătrund constant, dând naștere, practic, unui conglomerat pe care se scrie noua viață a chinezilor aruncați de japonezi la ușa și mila americanilor. Poate apectul cel mai demn de luat în seamă este acela al adaptării. Fetele din Shanghai, se împotrivesc, luptă, caută soluții, se înverșunează, dar sfârșesc prin a se adapta. Cel puțin Pearl, eroina romanului. Adaptarea e singura soluție viabilă contextului istoric aferent, singura care le poate lăsa speranța, în schimbul abdicării de la tot ceea ce însuma noțiunea de viață și patrie pentru ele. Și de aici, din această renunțare, au prins viață noi și noi cazuri de prima dată care s-au pus cap la cap și au țesut o nouă existență, într-o nouă țară și în sânul unei noi familii și culturi.

            E uimitor cât de firesc se succed evenimentele de viață și de moarte în acest roman! Cât de năprasnic se năruie totul și cât de natural speranța ia locul pierderilor, iar spiritualul ajută la recrerea materialului. Pagină după pagină, nenorocirile sunt mai aprige, speranța devine mai crâncenă, iar pasărea Phoenix care se naște din dezastre și cruzimi e mai semeață și mai dârză. Niciodată proverbul „Ce nu te omoară te face mai puternic” nu am întâlnit să fii fost undeva mai lămurit exemplificat. Intervalele de timp ale acțiunii sunt construite și ele în aceeași direcție – perioadele de tragism crud sunt dilatate și analizate cu scrupulozitatea și precizia celui mai pedant naturalist, fiecare secundă pare o eternitate când te găsește buimac între bucăți de corpuri cu sângele colcăind și intrând în putrefacție sau când te pune să asiști neputincios la violurile repetate îndurate de o femeie al cărui corp e o sfâșietoare rană deschisă și care își ține fata de strâns de mână, violată și ea, la rândul ei. Pe de altă parte, perioadele de refacere, de înzdrăvenire, de naștere și înflorire a speranței sunt condensate, contrase, ca și când ar fi cel puțin firesc ca acestea să urmeze celor dintâi și nu e nevoie de explicații suplimentare. În prima situație, momentele câștigă pagini, în a doua anii scriu rânduri, uneori doar pumni de cuvinte.

            Jocul cu timpul e puțin zdruncinat către final, acesta fiind de fapt singurul aspect al cărții care mi-a displăcut ușor. Asemeni unui serial de duzină, spre sfârșit s-au aglomerat o serie de întâmplări care mai de care mai deosebite, și care s-au succedat cu o repeziciune imposibil de asimilat, probabil pentru a spori efectul. Nu cred ca un asemenea roman să fii avut nevoie de un atare artificiu. Ba din contră. Și deși finalul în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, nu am dat acestui aspect prea mare importanță. Când am început să citesc romanul, îi spusesem Laurei că nu destinația contează, ci călătoria în sine. A fost prima dată când am făcut remarca aceasta și habar nu aveam câtă dreptate urma să am! V-am oferit informații dispersate și lacunare, știu, în speranța că nu vă voi da prea mult, ci doar suficient. Nu v-am spus mai nimic despre cele două surori și nici nu o să o fac, pentru că relația lor cu lumea, cu ele însele și una față de cealaltă este diferită de orice mi-am imaginat sau au sugerat recenziile de pe spatele romanului. E o relație care testează limitele; cred că e cel mai bine spus astfel, iar mai mult sper să descoperiți voi înșivă. Vă recomand cu mult drag o carte de excepție, care m-a impresionat covârșitor, nu există o altă lectură pe care să o am la activ cu care să pot face comparație sub niciun aspect. A fost din nenumărate puncte de vedere o carte de prima dată.

 [Obiectele din pozele inserate în acest post sunt achiziții proprii din călătoria mea în China]

Paradis și Sapiență

(colectiv, „Beijing”)  

            Așa cum bine vă amintiți, într-un post precedent v-am vorbit despre două temple pe care le-am vizitat în stațiunea Chengde din provincia Hebei, lângă Beijing, precum și de palatul de vară al împăraților dinastiei Qing și de Parcul Peony. Folosindu-mă de aceeași carte achiziționată de la unul din temple, „Beijing”, vă voi povesti astăzi despre Templul Raiului și Templul lui Confucius, ambele situate în inima Beijingului, sau, în alte cuvinte despre cultul taoist și cel confucianist.

            Templul Raiului (sau al Cerului) a fost indiscutabil preferatul meu dintre cele patru pe care le-am vizitat în timpul excursiei în China. Conceput ca un complex de clădiri taoiste, acesta se conturează ca fiind cel mai mare templu de sacrificii din lume, întins pe aproape 3 milioane (da, milioane, nu am greșit J) de metri pătrați. Nu voi insista cu prea multe amănunte în acest post deoarece sunt sigură că imaginile vor da dovadă de o volubilitate mult mai pătrunzătoare decât vorbele mele. Vreau doar să vă spun, pe scurt, cum a fost gândită inițial construcția acestui templu, aspect care justifică și forma lui, pentru că nimic din arhitectura unui astfel de lăcaș nu este haotic sau arbitrar. Inițial, acesta s-a numit Templul Cerului și al Pământului și era destinat aducerii de sacrificii în ambele direcții. Astfel se explică forma rotundă în nordul complexului și cea pătrată în sud, deoarece, conform unei tradiții străvechi, cerul sau raiul avea formă sferică, iar pământul pătrată. Un sanctuar cu arhitectură cosmogonică, așadar, Templul Raiului a servit despre sursă de inspirație pentru multe alte clădiri din orientul îndepărtat secole de-a rândul.

            Toate corpurile de clădire au fost construite după considerente strict filosofice și au avut în vedere ordinea ierahică a aristocrației de la vremea respectivă. The Hall of Prayer for Good Harvests (din același motiv explicat în postul trecut nu voi traduce numele clădirilor din engleză) este un fronton circular ce cuprinde trei clădiri, printre care și templul principal, care este construit pe o bază din marmură cu trei nivele. Acesta a fost reconstruit după anul 1889 când a fost răpus în totalitate de un incendiu. The Imperial Vault of Heaven seamănă cu acesta din urmă, nu cred să fie greșit dacă spun că mie mi s-a părut a fi o reproducere la scară mai mică a acestuia, cu mai puține detalii. Este construit de asemenea pe o bază de marmură, dar pe un singur nivel. De fapt, raportul de 3 la 1 este evident. Primul fronton este format din trei clădiri, dintre care cea principală are un acoperiș cu trei etaje circulare și o bază cu trei trepte, pe când al doilea fronton este format dintr-o singură clădire, cu un acoperiș cu un singur nivel și o bază de asemenea cu un singur nivel.

The Hall of Prayer for Good Harvests

The Imperial Vault of Heaven

raportul de 3 la 1 discutat mai sus
(click pe poză pentru o mai bună vizibilitate)

clădiri în jurul templului principal

            Altarul propriu-zis al complexului, The Circular Mound Altar este o platformă circulară fără niciun fel de construcție pe ea, așezată pe trei nivele de marmură, fiecare decorat cu dragoni sculptați. În centrul altarului se află o platformă supranumită The Heart of Heaven, unde regele obișnuia să se roage divinității pentru vreme mai bună. Arhitectura altarului permite sunetului să străbată o distanță foarte mare, presupunându-se că astfel ajungea și la urechile divinității care le va asculta ruga. Simbolistica acestui templu este impresionantă, fiecare piatră și coloană având rolul de a crea simetria dezirabilă între cer și pământ, făcând uz în permanență de cifra 9 și de multiplii săi, aceasta fiind simbolul împăratului.

The Circular Mound Altar

The Heart of Heaven

            Deși inedit ca arhitectură și colorit precum și impresionant ca dimensiuni și simbolistică, nu am găsit nimic din cucernicia și pioșenia pe care am lăsat-o în urmă la templele din Chengde. Am întâlnit exclusiv turiști și vânzători ambulanți extrem de insistenți, cel mult și câțiva localnici care se plimbau (câțiva în termenii lor, foarte mulți în ai noștri J). Nimic din atmosferă nu părea să sugereze adevărata menire a locului, pietrele pe care călcam erau doar pietre, deși frumos sculptate, iar clădirile mă duceau cu gândul la niște simple palate bine întreținute și destul de recent restaurate, nicidecum la lăcașe de cult și cucernicie. Acest aspect a fost, din punctul meu de vedere, singurul minus al unui loc altfel ireproșabil.

            Templul lui Confucius din Beijing este al doilea templu confucianist ca mărime din China. Cu Confucius (ca și cu Mao, de altfel) am cam dat nas în nas mai peste tot prin Beijing, deci deja ne știam bine. De altfel, mai în glumă, mai în serios, de fiecare dată când aud o maximă înțeleaptă (devenită, bineînțeles, clișeu folosit de toate mințile înguste din jur...) și sunt întrebată dacă știu cine a spus-o, zic la derută Confucius. Rareori dau greș! Trebuie să recunosc că acest templu nu s-a numărat printre obiectivele mele preferate din China, motiv pentru care nici nu îmi mai amintesc prea mare lucru despre el. O să fac un efort și o să vă ofer câteva informații, probabil destul de dispersate.

            Curtea interioară a templului este un loc liniștit, plin de vegetație și culoare. Pe lângă copacii înfloriți și tufișurile în stil englezesc (sau la asta m-au dus pe mine gândul gogoloașele acelea verzi...), am întâlnit și un copac vechi de peste 700 ani, supranumit Copacul Diavolului, datorită unei legende care circulă pe seama lui precum și numeroase monumente de piatră dedicate studenților care treceau cu brio o serie de examene grele (chiar lângă templu se afla Colegiul Imperial) și sprijinite fiecare pe câte un „bixi”, animal mitologic jumătate dragon, jumătate broască țestoasă. Sala principală a templului, Da Cheng Hall, nu mai avea nici ea pic de cucernicie, ci fusese transformată în muzeu, deși nimeni nu era oprit să se roage acolo. Însă sincer, nu știu cui îi venea...

chestiile verzi și pufoase

copacul diavolului

cap și corp de bixi

Da Cheng Hall

 

             O străveche vorbă chinezească spunea că orice formă de învățământ trebuie să fie construită alături de un templu. Iată deci, că de pe una dintre porțile laterale ale Templului Confucius am pătruns în Guo Zi Jian, sau în Colegiul Imperial. Pentru mulți ani, acesta a fost cel mai înalt for de învățământ superior din China, iar în prezent clădirea găzduiește Biblioteca Municipală a Beijingului. Sala principală, Bi Yong Dadian, se află pe o mică insuliță, care este unită de zonele în care stăteau studenții prin patru poduri de marmură. Balustradele acestor podețe erau înțesate de plăcuțe roșii. Acestea puteau fi achiziționate în schimbul unei sume de bani, iar turiștii scriau o dorință și le atârnau alături de celelalte, sperând că marele Confucius le va îndeplini. În această sală principală, împăratul oferea câte un discurs care era ascultat de mai marii vremii (doar ei aveau voie să pătrundă în sală) și transmis apoi studenților care așteptau afară.

intrarea dinspre Templul lui Confucius în Colegiul Imperial

sala principală, Bi Yong Dadian

podurile de marmură care făceau legătura cu locuințele studenților

plăcuțele roșii cu dorințe

Confucius

            Tot aici există și un loc în care studenții veneau pentru a mulțumi și a aduce laude divinității, care mie mi s-a părut destul de bizar. Acesta era populat de numeroase statui în mărime naturală în poziție de rugă, înconjurate de balustrade pline cu alte plăcuțe roșii. Ce mi-a creat senzația de nenaturalețe, poate chiar ipocrizie, a fost faptul că fotografiatul era strict interzis pentru a nu profana sanctitatea locului, însă comercianții care stăteau de jur împrejurul statuilor la taraba lor erau perfect în regulă în decor. Deci cumva, bișnița e sfântă până e trasă-n poză... Se prea poate să mă pripesc, dar aparența credinței și a crezurilor nestrămutate a constituit de multe ori doar contextul unui comerț mai propice decât în alte locuri, pentru că îți venea mai ușor să lași aici o anume sumă de bani (mare pentru prețurile afișate peste tot în China) deși puteai lua exact același obiect din altă parte cu, de multe ori, o zecime din prețul cerut într-un astfel de templu. Și asta doar pentru că se năștea în tine sentimentul că astfel ai putea absorbi cu ușurință ceva din simplitatea și credința de tip „crede și nu cerceta” a chinezilor.

intrarea în locul de rugă

„credincioșii”

bișnițarii de credință

                Mă așteptam cumva să regăsesc la aceste temple evlavia lăsată în urmă la Chengde, iar lipsa ei m-a dezarmat. Am găsit în schimb spectacol, culoare, varietate culturală, tradiție, legende și am fost mulțumită. Am fost mulțumită pentru că am înțeles că odată ele au fost exact așa cum mi le imaginasem eu și că tocmai dragostea lumii de a le vedea și de a se pierde în istoria lor le-a schilodit de o credință vădită. Vina, deci, îmi aparține în egală măsură și mie, și ție și tuturor celor fascinați de China așa cum e ea, cu bune și rele, cu noi și cu vechi, dar cu permanenta încredere că asta e definiția absolută a desăvârșirii în simplitatea ei cea mai caldă.

          Vă mulțumesc pentru lectură și îmi cer scuze pentru lipsa mea de activitate pe blog din aceste săptămâni. Așa cum mulți dintre prietenii mei știu, ultimele zile au adus numeroase schimbări în viața mea, care momentan se dovedesc a fi de bun augur, așa că mi-am rezervat timpul necesar să mă bucur de ele, cu ele și alături de ele. Și atât. Pentru că uneori nu e nevoie de nimic mai mult. Sper să îmi reintru încet înapoi în ritm, până atunci vă mulțumesc că m-ați urmărit zi de zi, deși nu am mai postat nimic nou. Sper ca sărbătorile să vă fii oferit exact ceea ce aveați nevoie pentru a privi cu zâmbetul pe buze și cu fruntea sus înainte, mereu înainte, doar înainte! O săptămână plină de speranțe și gânduri bune tuturor!

            V-ar mai putea interesa:

● Cu norii-n păr... – despre marele zid Chinezesc

● Ziua în care am văzut lumea – despre Beijing World Park, parcul miniaturilor lumii

● Specatcolul cucerniciei – despre templele și palatul de vară din stațiunea montană Chengde

Spectacolul cucerniciei

(colectiv, „Beijing”)  

apărător al porților templelor

            Unele evenimente au harul de a transforma o viață meschină și neînsemnată într-o asemenea poveste ruptă din real, încât simți parcă o nevoie nestăvilită de a te ciupi cu sete, pentru a te asigura cumva că tu, da tu, chiar tu ești cu adevărat cel care trăiește și sărbătorește cu toată verva nebuniei momentele acelea. Acum, petrecerea e gata. Vânătăile nu mai îmi aduc nicio mulțumire. Dar am rămas cu un vis. Și pentru a nu lăsa acest vis să se piardă în mrejele unei himere, vorbesc de el. Vorbesc mereu, așa cum obișnuiam să mă ciupesc. Vorbesc pentru a-l păstra viu și proaspăt și pentru a nu-l lăsa să își piardă nimic din farmec până la următoarea reîntâlnire. Vorbesc pentru a pune stavilă uitării. Și ce dor smintit prăvălesc vorbele mele!

            Vreau să vă povestesc astăzi, cu bucurie și totodată pioșenie, despre templele pe care le-am vizitat în China. De la ultimul dintre ele am cumpărat și cartea pe care o voi folosi drept îndrumar. Aceasta, intitulată simplu „Beijing”, prezintă turistului cele mai importante atracții ale capitalei (și din împrejurimi), oferind informații în nouă limbi precum și poze de o calitate excepțională. Documentația este mai mult de natură istorică, decât turistică, de aceea nu l-aș numi ghid turistic. E genul acela de carte în care te uiți cu gura căscată și spui uau la fiecare pagină întoarsă, după care când termini o iei de la capăt și tot așa. Desigur, referințele sunt minime, deoarece, deși cartea este stufoasă, atracțiile prezentate sunt numeroase, plus că traducerea lor în 8 limbi ocupă și ea mult spațiu. E mai mult o carte cu poze pentru copii triști și fără culoare în obraji care au nevoie de un vis frumos pentru a se trezi mai încrezători, mai puternici și mai optimiști. E o carte care face minuni pentru suflet și minte, o carte care naște speranțe, se hrănește cu reverii pentru a da naștere de realități, umple pieptul cu aer de credință și ne învață că raiul nu e acolo unde e cel mai frumos, mai sigur și mai bine, ci acolo unde simți că se află inima ta și de unde nu o vei mai putea recupera decât în ziua în care îi vei permite să trăiască liberă. Acolo. Acolo și numai acolo...

            Așadar, fugărind cu atenție fărâmiturile lăsate în urmă de inima mea în cazul în care aș intenționa la un moment dat să o recuperez, vă invit să facem o plimbare printre câteva dintre templele budiste ale Chinei. Primul contact cu un astfel de loc l-am avut într-o mini călătorie de două zile în stațiunea montană Chengde aflată la aproximativ 4 ore de Beijing, în provincia Hebei, și care a fost reședința de vară a împăraților dinastiei Qing. De atunci, și probabil pentru mult timp de acum în colo, îmi voi aminti de această excursie ca de excursia în care a avut loc întâmplarea-șopârlă. Pe scurt – ne-am cazat la un hotel, foarte atrăgător și modern. Intru pe ușă, las bagajul, mă minunez. Pe perete, o pată verde. Îi spun amuzată Laurei, prietena mea cu care am împărțit camera, că pata aia seamănă cu o șopârlă. Pata începe să miște. Laura începe să caute înfrigurată aparatul că ce tare, hai să o tragem în poză. Eu țip ca din gură de șarpe (sau șopârlă). I se face Laurei milă de mine, lasă aparatul, ia șlapul, zdrobește bestia. Îmi spune să mă dau în lături că monstrul făcut terci pe talpă încă mai mișcă voios din coadă. Mă duc în baie, cu ochii în patru prin jur și încerc să mă calmez. Suntem strigate, trebuie să plecăm. Deschid ușa, o altă șopârlă îmi taie calea. Neîndoios că nu mai e cazul să vă spun cum mi-am petrecut noaptea...

hotelul-șopârlă

                Dar să revin J

            Această stațiune montană construită în perioada dinastiei Qing și faimoasă în primul rând pentru cele 12 temple budiste care o înconjoară se mândrește ca fiind cea mai mare grădină imperială a Chinei de la vremea respectivă. În prima zi am vizitat palatul de vară Chengde precum și Parcul Peony. Asemeni tuturor palatelor pe care am avut plăcere să le admir în China și despre care voi mai scrie, și acesta este împărțit pe săli principale și clădiri destinate ceremoniilor, legate între ele de coridoare și are o dispoziție simetrică, cu rol de mediator între divinitate și, ceea ce la vremea respectivă se presupunea a fi mână ei aplecată asupra mulțimii, regele. Accesul în zona clădirilor regale se făcea pe lângă un străjer impunător, la fel de altfel ca în toate palatele din China. Palatul este împărțit în patru mari secțiuni, Palatul Principal, Pavilionul Pine-Crane, Palatul de Est și Pine Soughing Valley (din motive obiective am ales să nu traduc acele denumiri care cel mai probabil nu au fost prea corect traduse nici din chineză în engleză, pentru a evita să mă îndepărtez și mai tare de însemnătatea reală a numelui). Palatul Principal, era locul unde se țineau cele mai importante festivități și ceremonii și unde împăratul lua deciziile de seamă. Astăzi, aici poate fi vizitat muzeul stațiunii montane.

„pet-shop” în aer liber, în drum spre Chengde

Palatul de vară Chengde și străjerul de la intrare

exponate din muzeul stațiunii montane

             Atmosfera de basm a stațiunii a pus stăpânire iremediabil asupra mea în Parcul Peony, grădină imperială ai zice ruptă din tiparele realității. Cele câteva lacuri din parc înfățișează parcă prin limpezimea lor nemișcată, puritatea și cucernicia de nestrămutat a poporului chinez. Salcia nu jelește amar deasupra apei, ci se înclină smerit. Vegetația bogată nu ascunde templele și pagodele în frunzișul ei crud, ci își sumețește crengile pentru a face loc numai atât cât trebuie soarelui aprig și privirilor curioase. Bărci colorate se privesc cu o îndrăzneală prietenoasă în apele de adevăr grăitoare ale parcului. Pavilioane mici și timide pun la adăpost vizitatorii obosiți, oferindu-le câte o clipă de răgaz. Pentru că ai cu adevărat nevoie de câte o secundă de relaș, în care să dai drumul frâielor extazului și să te cufunzi în meditație. Întrebările vin fără să scotocești după ele. Fericirea și pacea care nu se poate să nu îți domine fiecare tresărire și gând o dată ce te lași pierdut în acest paradis te prinde pe nepregătite.

  

Parcul Peony

 

barcă tradițională chinezească

 

            Peștii îți zâmbesc. Sunt mulți și niciunul nu se sfiește. Marea de flori de lotus care parcurge parcul de la un capăt la celălalt te ademenește cu beția înotului printre miresme. Un domn te invită elegant să urmărești un scurt moment artistic pe arii de operă prin obloanele unei mașinării cel puțin ciudate. Întreg mecanismul de funcționare și toate imaginile care mi s-au succedat prin fața ochiului (că doar unul încăpea în gaură) îmi erau necunoscute și le-am savurat cu nesaț, încercând să le dezleg misterul. Căprioare grațioase se plimbau discret adulmecând iarba proaspătă a grădinii (despre ele și despre un spectacol la care am asistat în Parcul Peony am scris și am pus poze aici). Natura însăși găsise, parcă, tâlcul raiului.

 

spectacolul de operă chinezească

            A doua zi am vizitat două dintre cele 12 temple budiste și taoiste din jurul stațiunii. Nu am fost niciodată o persoană religioasă deci aș fi ipocrită să spun că modul de raportare al chinezilor la religie m-a luminat și, ca să citez din bunica, „m-a adus pe calea cea bună”. Nu, asta nu. Dar m-a mișcat. Și mi-a ridicat anumite semne de întrebare. Transparente și retorice, dar ceva acolo a fost.

intrarea în complexul de temple

 

 

harta stațiunii Chengde

             Într-unul din ele, Templul Puning (Templul Păcii Universale sau Templul Marelui Buda) am admirat cea mai mare statuie din lemn placat cu aur din lume a lui Buda. Dimensiunile sunt impresionante – aproximativ 22 de metri înalțime și peste 100 de tone. La picioarele statuii erau întinse sute, mii poate de buchete de flori pe care credincioșii le aduceau cu ei sau le puteau achiziționa de acolo pentru o sumă modică (nu mai îmi amintesc despre ce sumă era vorba, dar orice preț era modic China). Turiștii se îmbulzeau să facă poze, deși erau insistent și consistent rugați să nu profaneze acel lăcaș atât de sfânt cu blițurile lor. Un coleg a întrebat pe cineva care nu se dădea bătut dacă lui i-ar plăcea să intre un oarecare în biserică cât el se roagă și să bea bere și să râgâie. Poate paralela vă pare deplasată, eu zic că este cel puțin de bun simț.

 

 

secțiune din Marele Buda

            Colosul de lemn din interiorul templului avea o sută de mâini și o sută de ochi și am urcat o sută de trepte pentru a ajunge la picioarele lui. Pereții laterali care îl înconjoară (Pavilionul Mahavira) sunt de asemenea impresionanți, fiind împărțiți în zece mii de cuburi simetrice, fiecare ocupat de un Buda miniatural. O parte dintre aceste statuete sunt din aur pur. La intrarea în templu se aflau câțiva călugări care se rugau și cântau la niște instrumente tradiționale chinezești. Tot în fața intrării se ridica o structură conică pe care erau dispuse lumânările aprinse de credincioși. Mai încolo, câțiva chinezi stăteau aplecați deasupra unor vase cu apă, și murmurau, mișcându-și mâinile pe deasupra recipientelor, fără însă a le atinge. În mod surprinzător, apa sărea ca „arsă” din vase (da, am înțeles că există o explicație destul de simplă pentru acest fenomen, mie totuși mi s-a părut extrem de interesant să îi privesc).

călugări budiști

 

turning wheels, inspirate din doctrina budistă

            Templul Putuo Zongcheng (sau Mini Palatul Potala) este cel mai întins și mai grandios dintre templele stațiunii, construit în principal pentru a onora vizitele lui Dalai Lama din Tibet (este copia la scală redusă a Palatului Potala, reședința liderului menționat, de unde și numele sub care mai este cunoscut). Partea principală a templului este structurată sub forma unei mari platforme roșii pe care se află trei clădiri, cu acoperișuri realizate din țigle de cupru și aur și pe care sunt reprezentate 7 animale sacre. Această structură contrastează cu celelalte aproximativ 60 de construcții albe cu tavan turtit care o înconjoară. Pe această platformă aveau loc întâlnirile mai marilor, precum și ceremoniile. Acum este oarecum cosmetizată, și transformată în loc numai bun de făcut comerț, deși, după ce urci sute de trepte ca să ajungi până acolo nu cred că îți mai trebuie niciun gablonț... Ah, da, și urăsc mirosul bețișoarelor parfumate, fie ele cu orice aromă or fi. Ale lor, însă, chiar mi-au pus capac. De asemenea importante, sunt cele cinci turnuri dedicate lui Lama care au fost construite succesiv pe platforma din nordul pavilionului, în cinci culori diferite – negru, alb, galben, verde și roșu.

una dintre porțile de acces spre Templul Putuo Zongcheng

clădirea principală a templului

pe platforma clădirii principale
în dreapta, „bețișoarele” lor parfumate

acoperișurile aurite cu reprezentările celor 7 animale sacre

paznici sacri ai porților

reprezentări ale lui Buda

poarta cu cele 5 pagode ale lui Lama

            Interiorul acestui templu este cel care mi-a plăcut cel mai mult. Explozia de culoare, de materiale strălucitoare, de lume pestriță, de ornamente opulente, de auriu aproape orbitor, de steaguri și inscripții chinezești mi-au dat exact senzația pe care mi-aș fi dorit să o am. Nu știu dacă astfel era ornat întotdeauna sau doar atunci, deoarece nimerisem în timpul unei reprezentații, care îmbina teatrul, opera și dansul tradițional (am vorbit despre aceste spectacol și am pus poze aici).

 pavilionul Wanfaguiyi

locul de desfășurare al spectacolului

            Dacă v-a făcut plăcere această incursiune prin cele câteva dintre templele stațiunii Chengde, puteți să vă continuați călătoria alegând chiar dumneavoastră ce obiective doriți să admirați cu ajutorul unui tur virtual al întregii zone pe care îl puteți găsi aici. Știu că pozele sunt prea fade iar cuvintele prea sterpe pentru a putea exprima o frântură măcar din credința și tradițiile chinezilor care pe mine m-au impresionat atât profund, sper însă că am reușit să vă ofer măcar o lectură plăcută privirii și cât de cât informativă. Voi reveni zilele viitoare cu un scurt post despre alte două temple pe care le-am vizitat, de această dată chiar în inima Beijingului. Vă mulțumesc pentru lectură și o săptămână cât mai plăcută!

            Alte... chinezării J

● Ziua în care am văzut lumea

● Cu norii-n păr