Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării (V)

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)          

          Iată că am ajuns și la final cu alegoria mea. Înainte de a-i introduce pe ultimii 3 zei, o să vă ofer link-urile pentru primele posturi, dacă vreți să citiți descrierea de la cap la coadă. Aici veți găsi prima parte, mai precis motivul pentru care am ales să fac această alegorie și cartea care mi-a folosit drept inspirație. Aici veți găsi prima serie de zei, cu referire la minunata mare albastră a Greciei și la soarele ei dogoritor. Următoarea serie de zei, aici, cu referire la vestigiile arheologice de pe insula Thassos și la pescărușii care îi încântă pe vizitatori. Aici veți găsi penultimul articol, cel despre călătoria pe cont propriu pe care am făcut-o în jurul insulei într-o mașină închiriată, despre plaja Goldean Beach a insulei și despre hotelul la care am fost cazați. Iar acum, vă invit să citiți ultima serie de alegorii.

10. Hermes, my god J

            Hermes este, desigur, preferatul meu. Zeu al comerțului, foarte inventiv și căruia îi plăcea la nebunie să păcălească și să joace renghiuri, Hermesul de astăzi, pare-se face mare cinste Hemesului de ieri! (pentru cititorii mai noi, un post foarte drag mie în care amintesc de câteva ori despre Hermesul de azi, aici) Fără doar și poate, alegoria potrivită pentru el este călătoria la Kavala, unul dintre cele mai mari porturi ale Greciei continentale și al treilea oraș ca mărime, călătorie menită să ne facă să ne întoarcem acasă cu buzunarele goale și cu sacoșele de firmă pline. Mi-aș fi dorit să se întâmple asta, însă, din păcate, timpul scurt și magazinele nesatisfăcătoare au împiedicat asta. Îmi amintesc faptul că am achiziționat două rochițe care oricum nu mi-au plăcut, doar ca să știu că am cumpărat ceva, însă nu am avut parte de niciuna; pe prima am făcut-o cadou prietenei mele știind că eu nu o voi purta iar ei îi plăcea, ia pe cea de-a doua am ținut-o vreun an în dulap și, când în sfârșit am decis să o port, m-am așezat pe un scaun stropit cu clor la 10 minute după ce am pus-o pe mine și apoi am umblat cu fundul pătat roz toată ziua (ironia face că a fost o zi plină de evenimente) neavând habar ce s-a întâmplat. Îmi mai amintesc că tot atunci a fost prima dată când am intrat într-un magazin Zara și am fost fascinată (la vremea aceea la noi nu cred că exista... Când zic la noi, vreau să zic la noi în România, nu la noi în Brașov, că în Brașov acum îl plănuiesc...).

în ferry-boat, în drum spre Kavala

            Deși scopul călătoriei au fost cumpărăturile, eu am ales să mă bucur de privelișile panoramice oferite de orașul Kavala. Dispunerea orașului este cea care m-a atras din prima clipă fiind un oraș așezat pe o colină imensă, foarte aglomerat și înghesuit (în sensul bun al cuvântului), plin de străduțe lungi, înguste și foarte abrupte (numai bune de coborât cu rolele, dar proaste pentru orice ar trebui să urce).

            Din păcate timpul mult prea scurt a făcut imposibilă și vizitarea atracțiilor, pentru care trebuia să mergem destul de mult pe jos de unde ne-a lăsat autocarul și apoi să ne și întoarcem în timp util, plus că nu aveam nici hărți și, sincer, nici măcare idee unde ar trebui să ajungem și ca să vedem ce (am o baftă la excursii bine organizate...). Așa că ne-am mulțumit cu ce am putut găsi în plimbarea noastră printre magazine și terase, anume apeductul roman, zidurile fortăreței din Kavala, biserica Sfântul Nicolae și centrul orașului pliiiin de porumbei prietenoși.

11. Apollo, dansul vapoarelor în larg 

            Frate geamăn lui Artemis (vezi mai multe aici) și zeu al muzicii (printre altele), mi-a fost cel mai dificil să îi găsesc o paralelă în excursia mea, deoarece, din păcate, nu a fost călătorie cu prea multă muzică, ci eventual cu cântec (...), așa că am încercat o alegorie mai mult metaforică, și m-am gândit la Apollo ca la muzica lină a bărcilor și vapoarelor în prozaicele lor alunecări pe pânza netedă a Egeei. Fie cu barca, cu vaporul sau ferry-boatul, în excursia aceasta am călătorit foarte mult pe mare și, deși am rău de mare și această necesitate permanentă m-a speriat, am reușit până la urmă să îmi înfrâng temerile și să mă las legănată alene de fiecare dintre aceste mijloace de transport maritim. Cred că ceea ce mi-a fost cel mai de folos și ce m-a încurajat a fost dansul distinct executat de fiecare ambarcațiune în parte.

           

12. Ares, zeul mâțelor turbate

           
           Nu am agreat niciodată câinii vagabonzi care își plimbă covrigii pe străzile României, dar anul în care am locuit la Sibiu m-a făcut să îi urăsc și mai mult, având in vedere că strada mea a fost în reconstrucție aproape toată perioada șederii mele acolo, iar groapa în care s-a transformat ajunsese să găzduiască zeci de maidanezi zilnic, care se încăierau și făceau ca toți dracii de îmi era teamă și să deschid geamul, apăi să ies singură seara. Dacă România e țara căinilor fără stăpân, Thassos e fără doar și poate cea a pisicilor. Faptul nu m-a deranjat defel, ba din contră, m-a sensibilizat peste măsura și mă aplecam asupra fiecărei pisicuțe să o mângâi și să văd dacă pot găsi ceva să îi dau de mâncare. Dar, surpriză, toate parcă erau turbate!!

            Zeu al războiului sângeros și nedrept, simbolurile lui Ares sunt câinii, vulturii și sulița, deci paralela este mai mult decât potrivită. Fiu al lui Zeus și al Herei (mai multe aici), el este renegat de părinții săi tocmai datorită caracterului său infam și violent. Așa cum nimic din înfățișarea sa nu trăda cruzimea ce îi clocotea în suflet, la fel și oropsitele pisicuțe ale Thassosului nu lăsau să se vadă imediat cum chiar mâța blândă zgârie rău...

            Prima întâlnire cu un astfel de specimen îndrăcit am avut-o într-o seară când am ieșit la o terasă. Un pisoi mic și pricăjit stătea sprijinit de un perete. M-am apropiat încet să nu se sperie, însă el a ridicat ochii mari și triști la mine și s-a apropiat temător așa că l-am luat încet în brațe. Până să mă dezmeticesc, m-a zgâriat pe brațe și pe piept și a luat-o la goană.

            În altă zi, când am făcut turul insulei, am dat de un grup de pisoi care se odihneau la umbra unor palmieri; bineîțeles că au făcut ca toți dracii când m-am apropiat.

vă rog observați privirea diabolică!

            Alta, mâța-biker s-a scofârlit la mine de mi-a stat pulsusl că acum acum mă atacă!    

        

         Altele au fost mai răbdătoare; au așteptat cuminți să le hrănesc și numai după aceea au sărit să mă zgârie. Îmi plac foarte mult pisicile, mereu au fost animalele mele preferate, însă nu pot nega cât sunt de parșive și lingușitoare!

            Nici pe departe experiența dorită, cred totuși că fiecare astfel de călătorie are o însemnătate și, chiar dacă nu îți oferă ceea ce ți-ai imaginat (sau chiar ceea ce ai plătit să ți se ofere), are măcar rolul de a te face să apreciezi alte evenimente viitoare și, mai presus de toate, te învață să extragi tot ce e mai bun din ceva aparent sec și sterp. Sper că alegoria la care m-am gândit și pozele care au însoțit-o să fii transformat totuși acest post anost într-unul interesant. Sunt sigură că mulți dintre cei care îmi citiți posturile ați fost în Grecia, aș aprecia dacă ne-ați spune câteva vorbe despre locul în care ați stat, ce ați văzut și care sunt impresiile. Vă mulțumesc!

Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării (IV)

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)

           În postul de astăzi, numai de bine!

7. Afrodita, frumoasa depravată

            Pentru a răscumpăra fapta mamei lui Hefaistos care a vrut să îl înece din cauza sluțeniei sale (mai multe amănunte puteți citi aici), tatăl său i-o dă în căsătorie pe Afrodita, zeiță absolută a  frumuseții, voluptății, fecundității și a iubirii. Sunt sigură că aveți cunoștință de legenda care spune că Afrodita s-a născut din spuma mării, în care fusese aruncat organul masculin de reproducere al zeului Uranus (deși de la Homer știm că ea este fiica lui Zeus și a Dianei - despre Zeus, aici), și însăși numele său sugerează aceasta dintâi – „cea ieșită din mare”. Prin urmare, ea este considerată a fi și zeitate marină, protectoare a mărilor și a porturilor. Luând în calcul aceste două valențe, cred că alegoria cea mai potrivită pentru zeița Afrodita este cea cu plaja Golden Beach, de departe cea mai minuată plajă a insulei Thassos.

            

            Dezavantajul major al acestei plaje era acela că exista un singur mijloc de transport maritim până acolo, care circula destul de rar și care făcea prima cursă destul de târziu, iar ultima destul de devreme, cu ceva timp înainte ca soarele să apună și nu prea îți permiteai să o pierzi fiindcă nu există niciun alt mijloc de a te întoarce în Limenas. Chiar și așa, nu se poate să mergi în Thassos (asta dacă chiar insistați să mergeți...) fără a face măcar o plimbare până în Golden Beach. Drumul pe marea calmă și perfect netedă a Egeei este aboslut divin (iar când își bagă Poseidon coada e și mai și!), presărat cu stânci falnice ici colo, care nu tulbură cu nimic liniștea mării, ba îi dă nițică savoare asemeni unei măsline verzi în paharul îmbietor de Martini.

             Ceea ce face ca plaja Golden Beach să surclaseze detașat celelalte plaje ale insulei este în primul rând vegetația (palmieri și alți pomi tropicali, garduri de iederă tunse și îngrijite), și  nisipul, care era atât de fin, de parcă ar fi fost făcut din pulbere de stele dată prin sită, în comparație cu plajele stâncoase și neprietenoase piciorului care erau în apropierea hotelului nostru. Apoi bucuria liniștii. Nu vreau să spun că plaja nu ar fi fost plină de oameni, ba da, sigur că da, însă erau mult mai puțini români șleampeți pe partea aceea, dat fiind faptul că aceasta necesita un efort – de informare în primul rând, interes în al doilea rând și, desigur, financiar (transportul costa, închiriera umbrelelor și a șezlongurilor de asemenea, masa etc.), ceea ce este deja mult prea mult de așteptat din partea viezurilor care nu au venit decât să își burdușească burțile la greci. Toate acestea au făcut ca soarele să strălucească mai cu foc pe plaja Golden Beach iar marea să fie încă și mai minunată!

            Se spune despre Afrodita că nu s-a mulțumit cu hâdul său soț șchiop și că a avut nenumărați amanți, atât din rândul zeilor cât și din cel al muritorilor. Involuntar am văzut paralela cu plaja Golden Beach, o depravată și ea, care nu doar că iubește zilnic mii de oameni, dar îi schimbă ca pe șosete (hai să zicem ca pe niște șosete sezoniere) și le mai și cere o grămadă de bani pentru asta! Ce înseamnă să fii frumoasă și să știi asta...

 9. Demetra, zeița peregrină

             (Adi, fi pe fază!)

           Plăcută a fost și călătoria pe care am întreprins-o într-o zi în jurul insulei Thassos, într-un Opel Corsa închiriat cu ziua, însă, din păcate, nici pe departe atât de fabuloasă pe cât mi-a fost descrisă. Nici vorbă de vegetația luxuriantă și exotică la care ne așteptam și nici alte evenimente sau locuri ieșite din comun, chiar deloc. Este adevărat, însă, că fiecare colț de pământ cu vedere la mare oferea priveliști spectaculoase și că, de la acea înălțime îmbârligată (un fel de Tranfăgărășean autohton) nuanțele mării erau chiar și mai intense, iar stâncile și vegetația lor, pe care le zăream bine, însă nu în amănunt aveau darul de a mă transpune, pe moment măcar, în excursia pe care mi-am imaginat-o inițial. Alegoria cu Demetra își are punctul de plecare în aceea că ea este zeița agriculturii, a holdelor, a recoltei, a roadelor pământului în general, ori întreg drumul în jurul insulei a fost pavat cu vaste culturi de măslini, de vii, și nenumărați alți pomi fructiferi și, ni s-a spus, recolta acolo este mereu foarte bogată. Impresionante cu adevărat erau suprafețele pe care se întindeau acestea. De asemenea, nu pot să nu meționez abundența de vegetație care străjuia drumul pe ambele părți, ceea ce denotă, de asemenea, existența unui sol foarte fertil și propice dezvoltării plantelor de orice fel.

mașinuța pe care am închiriat-o cu vreo 30 de euro pe zi

una dintre cele mai minunate priveliști de deasupra Thassos-ului

             Deși nu ceea ce m-am așteptat, călătoria a fost totuși plăcută. Am vizitat mai multe orășele și sătucuri de pe drum (din păcate nu pot insista cu mai multe informații fiindcă nu mi le mai amintesc), ne-am oprit pe mai multe plaje (care, deși erau mai frumoase și mai nisipoase decât cele din Limenas, totuși erau mult mai nepopulate) unde ne-am răcorit vârându-ne picioarele în apa cristalină a Egeei sau unde ne-am înzdrăvenit cu câte o cafea la una din terasele de pe plajă (foarte pustii și ele) și am mâncat cea mai bună budincă din lume, asta după una dintre cele mai delicioase prânzuri (mi-am popus să nu uit numele restaurantului, însă bineînțeles că am uitat și numele orașului...). Așa cum am mai spus, nimic ieșit din comun, însă, per total, a fost o experiență plăcută (acesta, cred, a fost și momentul în care am realizat că „plăcut” și „nu ieșit din comun” nu este ceea ce mă caracterizează și că am nevoie de mult, mult mai mult pentru a fi mulțumită. Și e bine că am aflat asta!).

o dimineață superbă, pe o plajă pustie

9. Hestia, un fel de acasă

            Asemuită lui Artemis datorită dorinței ei de a rămâne fecioară pentru totdeauna (alegoria întruchipată de zeița Artemis, aici), Hestia a fost considerată centrul religios al locuinței divine, vatra, obârșia, locul în care te vei întoarce mereu, atras de puritatea și siguranța pe care ți-o dă vâlvătaia focului din cămin. Acesta a fost pentru noi hotelul de două stele din inima Limenasului (capitala insulei), la care am fost cazați.

exteriorul hotelului

             Îmi amintesc cât de încântați eram de micul-dejun (pe o farfurie ni se aduceau 2-3 felii de salam, cașcaval și șuncă, și ne puteam lua de la un bufet unt, gem și cafea/ ceai/ suc) și cât de variat ni se părea. De asemenea, am fost entuziamați peste măsură de faptul că aveam o mică terasă/ balcon în cameră și că putem ieși dimineața să ne uităm afară sau să bem ceva (nu că am fi avut ce...) la mica măsuța de plastic ce trona nestingherită pe cimentul terasei. Mă amuză și în același timp mă pune pe gânduri când, retrospectiv, văd și înțeleg cu cât de puțin mă mulțumeam la un moment dat și nu doar că supraviețuiam, dar chiar prețuiam mai mult decât acum atât lucrurile simple, cât și pe cele generoase. Îmi mai amintesc că hotelul de vis-a-vis, pe care îl puteam vedea de la mica terasă a camerei avea piscină. Ni se părea atât de woow! Nu mai zic că aveam un soi de bilet de trecere, cu care puteam sta la piscina hotelului respectiv, dacă arătam că suntem clienții celui de vis-a-vis și dacă comandam o băutură de la barul piscinei. Bineînțeles că nu am făcut asta niciodată, ci doar am tot plănuit că mâine, mâine... Ne gândeam că poate suntem prea fițoși, și ne simțeam prost față de clienții celuilalt hotel care, credeam noi, au mai mult drept să stea la piscină (de parcă le sorbeam apa din piscină sau le acaparam razele soarelui...).

aici vă prezint balconul/ terasa :)

aici cantina/ sala unde luam acel modic mic dejun

camera (de fapt oglinda...)

ușile și televizorul...

și ce am păpat noi în ziua aceea ploioasă de care vă povesteam pe balcon

      Bineînțeles că acum mi s-a făcut foame... Poftă bună celor care nu au luat încă micul dejun și o zi frumoasă!

(VA URMA)

Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării (II)

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)

           V-am povestit ieri despre ideea mea de a face o analogie între Zeii Olimpului descriși în cartea lui Alexandru Mitru și vacanța pe care am petrecut-o acum câțiva ani în Grecia. Am fost întrebată de mai mulți dintre voi de ce am ales să împart postul pe fragmente. Ei bine, pentru că cel mai probabil, nu l-ați fi citit dacă l-aș fi pus pe tot, având în vedere dimensiunile lui sau, chiar mai rău de atât, l-ați fi citit și v-ați fi plictisit. Vă ofer astăzi continuarea, anume prima serie de zei și întâmplările/ priveliștile care se leagă, din perspectiva mea și a posibilităților oferite de sus-numita călătorie, de funcțiile fiecăruia. Pentru cei care nu au citit prima parte a postului sau doresc să o revadă, o puteți găsi aici.

1. Zeus, zeu peste zei și soare peste oameni

            Divinitate supremă, stăpân peste creaturile fantastice ale cerului și peste furnicile umane ale pământului, Zeus-ul meu a fost fără doar și poate soarele, binecuvântatul soare cald și dogoritor al Greciei, numai bun de toropitor pentru zilele de leneveală pe plajă și de bălăceală în apa care îi răsfrângea razele. 

         Chiar și din punct de vedere onomatologic, putem observa că alegerea mea este cât se poate de potrivită, Zeus însemnând „cel plin de raze, strălucitorul”, apoi este considerat a fi ăl mai de seamă protector al naturii (păi ce copaci ne mai cresc nouă prin parcuri fără soare și ce fructe din care ne facem fresh-uri fancy se coc în umezeală și umbră?!), al bunăstării oamenilor (care dintre noi nu își începe ziua mai bucuros dacă e mângâiat încă dis de dimineață de razele dezmierdătoare ale soarelui?!) și al vieții sociale (nu tu soare, nu tu terase înțesate de lume pe străzi, nu tu plimbări alene prin parc, priviri furișe și flirturi nevinovate dar incitatoare la piscină).

            Motivul principal, însă, pentru care am făcut analogia Zeus-soare este aceea că, așa cum întâiul era divinitatea supremă în Olimp care dirija totul, astfel era cel din urmă factorul imperios necesar pentru o vacanță reușită la mare. Am avut parte de o vreme minunată în Grecia, deși am fost la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie, când în România vremea aduce mai degrabă a început dezolant de toamnă și nicidecum a sfârșit lânced de vară (îmi place lânced, nu e nici prea prea, nici foarte foarte așa că tranziția dinspre vară spre toamnă se face pe nesimțite).

            Într-o singură zi Zeus ne-a jucat o festă de zile mari. Plouase noaptea, iar dimineața următoare era răcoare, ud, iar atmosfera din aer îți dădea de înțeles că de îndată ce vei pune piciorul afară de sub acoperiș, o să înceapă răpăiala. Am așteptat destul de mult și, văzând că nici nu plouă, dar nici vreme de plajă sau ceva similar nu era, ne-am îmbrăcat ceva mai gros (blugi lungi, maiou, tricou) și am hotărât să urcăm înspre teatrul antic de pe un deal care, ni se spusese, este foarte aproape (am de ceva vreme bănuiala că fiecare țară are propriul sistem metric, care este foooarte variat!!). Tind să cred că am greșit drumul, fiindcă ne-am învârtit nespus de mult și am urcat de ne-a venit rău mii de scări pietruite într-o stare nu prea grozavă. Despre amfiteatru și priveliștea de acolo (care, până la urmă, a meritat chinul), o să vă povestesc mai târziu, vroiam doar să menționez că la nici 5 minute de când am plecat, cerul s-a înseninat brusc iar Zeus a început să ne fiarbă cu un clocot nemilos! Nu am dat înapoi, crezând că imediat vom ajunge sus, și sperând că drumul (urcam printr-o pădure de pini, cred) va fi la umbră și că vom găsi ceva de băut pe parcurs; toate acestea s-au dovedit a fi doar Fete Morgane răutăcioase, angajate de marele Zeus să ne transforme în bufonii lui de la curte pentru câteva ore. Nu vă spun cât am savurat marea și plaja în ziua aceea, după ce am coborât de la teatrul antic din deal!

2. Hera, azurul cerului picurat în mare

            Regină peste zei și oameni dar și soție marelui Zeus, pe cine ar putea întruchipa frumoasa Hera dacă nu contopirea între lumi, granița aproape invizibilă dintre marea de un albastru electric al Greciei și cerul senin plin de vervă al întregii lumi? Minunata mare Egee care înlănțuie insula Thassos a fost, fără doar și poate, cea mai plăcută vederii experiență pe care am avut-o în această călătorie.

            Ghidată de soare și sfătuită de acesta, precum Zeus o călăuzea pe soața sa mereu, marea își schimba nuanțele în funcție de momentele zilei și de intemperiile vremii, însă, indiferent că o priveai la răsărit sau la apus, pe cer senin sau innorat, albastrul ei nu-și pierdea din grandoare și intensitate, ci doar se transforma pe ici colo, lăsându-se condusă de voința soarelui, care scotea la iveală tot ce poate fi mai frumos și mai divin în această contopire de lumi, în îmbrățișarea atât de intensă și totuși blajină dintre cer și pământ.

            Îmi place să mă gândesc la Hera ca fiind marea liniștită și molcomă, netulburată și eternă, asemeni unei pânze pregătită pe șevalet în așteptarea pictorului desăvârșit care, odată aflat, vede culoarea lină și netulburată așternută pe pânză și știe într-o clipită că, orice ar face, nu va reuși să redea din penelul său mai multă statornicie și eleganță acelei fâșii de albastru senin. 

           Îmi place, deci, să mă gândesc la Hera ca la uniunea pură dintre lumi, dintre zei și oameni, dintre cer și mare, dintre bucurii și împliniri duioase, dintre râsete și amintiri ce nu se sparg de valuri, ci urcă la cer unde, după ce încântă și zeii, coboară apoi lin pentru a se odihni pe dunga infinită, aproape invizibilă a orizontului.

3. Poseidon, rebelul mării care face spume

            Declarat și parafat de cei mari drept zeu al mării, responsabil de producerea cutremurelor, a furtunilor de pe mare și a erupțiilor vulcanice, eu, cea mică, îl învestesc pe Poseidon cu titlul de rebelul mării, cel care la nervi face spume. La gură. Și la propriu. Frumoasă și suavă în delicatețea afișată de Hera, marea exaltă sub energia și virilitatea lui Poseidon, care o agită și o joacă în valuri, o învârte și o amestecă, o sfărâmă în pumni și apoi o freacă între degete până se transformă în spumă. Doar atunci, atunci și numai atunci, marea e la fel de (sau poate chiar mai) frumoasă decât pânza lină și netulburată pictată de Hera.

  

         Acesta este momentul în care măreția și grandoarea supremă a apelor ia naștere, din contopirea serenității feminine a Herei cu avântul impetuos și masculin al lui Poseidon. Lupta dintre cele două forțe, deși aprigă și intensă pe întreaga ei durată, moare într-o îmbrățișare stângace, aproape erotică chiar de precipitată, pentru a se destinde apoi în larg. 

(VA URMA)