Preview cabalistic

(John Fowles, “Magicianul”)

‎"Ştiu cum este când oamenii se despart. O săptămână de iad, o altă săptămână de groază, apoi începi să uiţi şi apoi parcă nici nu s-a întâmplat, s-a întâmplat altcuiva şi dai din umeri. Spui să fiu al naibii, aşa-i viaţa, asta-i lumea. Ce prostie! Ca şi cum nu tu ai fi pierdut ceva pentru totdeauna." 

‎"Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei." 

‎"(...) nu poţi să spui nimănui 'm-am hotărât, ar trebui să te iubesc!' (...) Pentru mine va fi ceva de neuitat. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu pierdem ceea ce ne-a fost dat. Ştiu că s-a terminat. Şi, indiferent pe cine vom iubi, acele câteva clipe de la marginea apei şi a cascadei nu vor înceta să existe."

‎"- Mi-a fost un dor nebun de tine.
- Aş fi murit dacă nu veneai astăzi, îmi şopti ea.
- Aste este realitatea. Restul poate să fie ireal."

"Când mă iubeşti (nu când faci dragoste cu mine), e ca şi când Dumnezeu mă iartă de toate greşelile şi de neroziile mele." 

"Bărbaţii văd obiecte acolo unde femeile văd relaţiile dintre obiecte; relaţii generate de nevoia pe care obiectele o au unul de celălalt, de nevoia de dragoste şi de dorinţa de armonie. Este o dimensiune în domeniul sentimental care bărbaţilor le lipseşte cu desăvârşire."

‎"Încerc doar să descopăr dacă îmi petrec noaptea cu un măgar cu inimă de piatră sau cu un înger cu inima zdrobită."

"Dacă pe drumul pe care îl urmezi de multă vreme o maşină se opreşte să te ia, asta nu poate schimba decât ora sosirii, nu poate explica şi motivul pentru care ai apucat-o în direcţia aceea."

“(…) dragostea rezultă mai ales din aptitudinea de a iubi, existentă în noi înşine, şi nu neapărat din faptul că partenerul are reale calităţi pentru a fi iubit.”

[Preview la 2 viitoare posturi:
              1. romanul lui John Fowles pe care îl citesc in prezent, "Magicianul, care m-a dezarmat prin modul atât de simplu şi natural în care mă face să mă raportez la ordinea universală a lucrurilor în momente în care am senzaţia că "numai eu pot trece prin asta". Citatele sunt aşezate în ordine cronologică.
              2. vacanta în Turcia de luna trecută despre care nu am găsit încă răgazul să scriu. Pozele sunt făcute de prietena mea, Florina, pe strada Istiklal şi în curtea Palatului Dolmabahce, Istanbul.]


O săptămână magică!

La pas cu fericirea

(Gabriela Melinescu, „Ghetele fericirii”)

„Fericirea este ceva care nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața” – așa începe una dintre melodiile cele mai dragi adolescenței mele. Un vers plin de adânci însemnătăți și lecții tacite de viață, la vremea respectivă. Dar timpul trece, percepțiile asupra lucrurilor mai mult sau mai puțin însemnate pentru existența noastră se alterează, o dată cu pantofii pe care îi purtăm în timpul acestor schimbări. Avem nevoie de fericire și mă bucur să văd cum zi după zi o mai descopăr în ceva. Am renunțat să mai alerg în căutarea ei, fiindcă cu cât goneam mai tare, cu atât mai abitir se ascundea de mine. De asemenea, am renunțat să cred că mai există un punct mort unde se aglomerează toată fericirea din lume și odată cel îl voi găsi, al meu va fi. Am înțeles atunci că versul atât de drag mie pus pe repeat ani de zile e doar o utopie prin însăși utopicul pe care îl afirmă. Fericirea e realizabilă! Important e să știi în ce să te încalți când te pui pe alergat.

   

            În urmă cu doi ani am primit de ziua mea de la prietenii mei dragi, Rodica și Adi, o colecție de nuvele a autoarei Gabriela Melinescu, numită „Ghetele fericirii”. Voi fi foarte scurtă în menţiuni, deoarece nu țin minte să îmi fii inspirat nimic notabil. Povești simple, abia schițate, personaje neindividualizate, stil cel puțin precar, lectură cât se poate de accesibilă (ca limbaj, viteză, vocabular, implicație mentală), banalitate la fiecare nivel presupus artistic. Prozaism, dacă e pe așa, am întâlnit și la Max Blecher, și la Anton Holban, din plin la Mircea Cărtărescu (ca să mă mențin în sfera literaturii române), dar ei au știut să facă din asta o egidă a stilului lor. Gabriela Melinescu a rămas pentru mine la gradul pur de subliminal. Ca cititor, sunt foarte ușor impresionabilă. Conștientizez dificultatea actului creator, de aceea mă entuziasmez cu sprinteneală de aproape orice carte. Cerințele mele de la o lectură sunt minimaliste. E suficient să exceleze pe o parte, ca să dau șanse tuturor celorlate aspecte mai precare ale ei. Din păcate, cartea Gabrielei Melinescu a fost lineară sub toate aspectele și pe toate planurile.

         

            Sumar – naratorul își schimbă identitatea radical în fiecare dintre cele 9 nuvele, însă oferă niște indicii care să permită cititorului să înțeleagă că este vorba doar de înfățișări diferite dacă nu ale aceleiași persoane, atunci cel puțin ale aceluiași suflet. Căutarea fericirii și împlinirea ei prin iubire este tema care corelează toate cele 9 povestiri. Planul „la îndemână” al acțiunii se vrea a fi cumva surescitat prin inserțiile de fantastic, element căruia eu nu i-am putut găsi noimă în acest context. Un soi de „Întâmplări în irealitatea imediată” a lui Max Blecher, dar la un nivel la care prozaismul și plictsul dictează cursul narațiunii. Oameni plini de lehamite și supărați pe viață, dar care chipurile caută împlinirea la nivel divin prin iubire și, până atunci, prin varii fantasmagonii. Dar, vrednici de interes ori ba, acești oameni au ceva în comun – căutarea fericirii (din câte scrie pe coperta posterioară a cărții, însă, din câte am constat la majoritatea cărților contemporane, acolo e locul în care se aberează în totală necunoștință de cauză...). Asta și faptul că poartă pantofi, ghete, cizme, sandale, șlapi, espadrile, teniși, şoşoni sau ce or mai purta. Cu alte cuvinte, o dată ce ţi-ai asigurat mergătorii (frumoşi, pestriţi, potriviţi cu poşeta, dar nu asortaţi!) nimic nu ar trebui să mai stea în calea găsirii fericirii!

Revenind la cele afirmate la începutul acestui post, am ajuns la un punct (vorba aceleiaşi trupe „au trecut ani, şi viaţa s-a schimbat”...) în care chiar cred cu tărie că fericirea este realizabilă! Nu uşor. Nu pe termen lung. Nu întotdeauna alături de persoanele care ne-am dori sau în mediile în care am visa. Nu cu ajutorul altora. DAR! Fără regrete şi compromisuri. Fără temeri şi incertitudini. Fără planuri mocnite în dureri şi nevoi. Fericirea e simplă! Important e să știi ce încălțări să porți când pornești în căutarea ei! Și, cum viața e construită pe asimetrii și din extreme care se completează, fericirea pe care o caută o carte în toată simplitatea ei trebuie în mod necesar să poarte încălțările insolitului, nu-i așa? Fericirea, până la urmă, poartă stigmatul insolitului pentru fiecare dintre noi. Dacă ar fi altfel, am aspira toţi la fericirea universală, pe care oricum, cel mai probabil, nici nu am şti să o recunoaştem. Ce contează, şi asta doar am încercat să păstrez în minte din cartea altfel fastidioasă a Gabrielei Melinescu, este aceea că personajele şi-au găsit până la final, fiecare în felul şi după posibilităţile sale, fericirea. Sau ceea ce definea fiecare ca fiind fericirea lui. Pentru asta doar, şi nu regret lectura cărţii.

   Sweet Child of Mine. Toastmasters. O limbuţă pe obraz de la Muffin. Brăţări cu ţinte şi cercei negri. Japoneză. Sunshine in the Rain. O carte bună. Un sărut şi o îmbrăţişare plină de dor. „Danza Kuduro” în faţa oglinzii în piajamale. Călătorii. Cumpărături. Karaoke. Complimente. Un pui la cuptor cu nucşoară. Sibiu. Poze. Bowling. Ping-Pong. Modă. Literatură. Inele mari. Râs, mult râs. Zâmbete calde. Şi putinţa de a te face să zâmbeşti. Da, pe TINE! Amaretto. Speranţă. Cafea. Soare şi dimineţi. Iarăşi. Planuri. Oameni noi şi prieteni vechi. Locuri noi şi amintiri vechi. Zi de zi, îmi pun pantofi frumoşi şi ies la plimbare în căutarea fericirii!

Voi ce faceţi astăzi? Eu tocmai am ieşit la alergat! Sunt pe urmele ei!

Fiindcă ştiu că mă veţi întreba:

1.      Balerini coral H&M + plic colorat (Turcia)

2.      UGGs crem (China)

3.      Pumps albaştri Stradivarius + clutch cu mărgele colorate Leonardo

4.      Peep-toes nude Deichmann + plic ţinte Takko/ poşetă maro cu dungi New Yorker

5.      Pantofi maro Poema + clutch negru de dantelă Accessorize

te LOVEsc de mor!

(Lisa See, „Dragostea Florii-de-Bujor”)

               

De câte ori nu v-aţi pomenit spunând cu exasperare unei persoane care nu mai contenea să se lamenteze de suferinţa ei „las’ că nu mori din asta!” sau „îţi trece pân’ te măriţi!” sau „nimeni n-a murit de prea multă iubire!”? Nu ştiu de câte ori am spus-o eu, însă ştiu că am auzit-o de nenumărate ori. Şi nu cred că eşti insensibil sau nepăsător dacă consideri asta, ci pur şi simplu e realitatea lumii în care trăim. Că tot am început cu clişee, „ce nu te ucide, te face mai puternic” întăreşte cumva veridicitatea celor de mai sus, din nou, tot în contextul actual al unei lumi în care iubirea nu face victime în mod direct. Că eşti tu nebun (sau de cele mai multe ori nebună) şi te arunci în faţa trenului că ăla pe care-l iubeai pleacă cu alta, asta nu înseamnă să fii victima iubirii, ci victima prostiei şi e poveste de Ştirile de la ora 5, nu de roman (deocamdată, cel puţin. Nu e exclus ca Esca să dispară din manualele de istorie şi să apară în cele de limba română).

            Dar a fost odată (zic cărţile, nu eu!) o vreme în care iubirea se năştea cu forţa intrinsecă de a ucide. Nu lipsa iubirii ucidea, ci abundenţa ei. Vă sunt familiare, sunt convinsă, romanele occidentale din perioada romantică şi victoriană, dar şi romanele de început din literatura română, în care personajele mureau pe capete de friguri. Şi nu pentru că nu aveau încălzire centrală. Nu zicea nicăieri că e iarnă, de fapt. Nici măcar frig! Frigurile erau consecinţa unei iubiri neîmplinite. De cele mai multe ori împărtăşită, însă neîmplinită din, de regulă, considerente sociale sau etice. Mereu mi s-a părut superfluu un astfel de aspect. Niciodată nu am considerat că este de impact, ci doar forţat. Cum să te ia frigu’ de la iubire şi să mori?! Încerc să fac cumva o legătură şi mă gândesc că neaoşul „te lovesc de mori (eventual şi un „fă”)!” a pornit de la un mai abstract „te LOVEsc de mor! (sau până mor)”. Deci „să mor eu” (de dragul tău) a devenit „să mori tu” (din cauza mea). Cunoscute sunt, deci, căile iubirii! Şi accesibile!

           

Situaţie. (Sau declaraţie):

Atunci:

Ea: Te LOVEsc de mor, dragul meu! Tu mă LOVEşti?

El: Eu te LOVEsc mai tare, draga mea! Te LOVEsc cu toată puterea!

Şi se îmbrăţişează. Şi se scrie roman frumos.

Acum:

Ea: Mă LOVEşti?

El o loveşte.

Andreea Esca are rating. Nu e momentul să se apuce de scris romane. Încă.

Într-un fel sau altul, se pare că din iubire chiar se moare. Deci frazele clişeu din primul paragraf al acestui post ar trebui regândite şi adaptate epocii. Ideea e că se moare, numai că se moare diferit. M-a uimit destul de mult să citesc în cartea Lisei See, „Dragostea Florii-de-Bujor” că şi în literatura orientală dragostea făcea victime pe capete şi că există şi la ei un echivalent al frigurilor noastre. Fetele (că doar de fete era vorba, băieţii lor nu erau, pare-se, aşa sensibili ca ai noştri...) se stingeau încetul cu încetul, fiind răpuse de o „boală de primăvară”. Scurt şi brut, „boala de primăvară” apărea odată cu iubirea şi dispărea odată cu sexul. Problema e că de cele mai multe ori fata nu consuma actul, ci boala consuma fata până nu mai rămânea nimic din ea.

Nu o să vă spun foarte multe despre acest al doilea roman al Lisei See pe care l-am citit fiindcă nu am reuşit defel să mă detaşez de excelenţa celui dintâi (despre care am scris aici), fapt pentru care cred că i-aş face mai multă nedreptate decât justeţe. Cred că e important să menţionez, totuşi, că „Dragostea Florii-de-Bujor” este mai mult decât un roman, sau mai puţin decât un roman. Depinde de perspectivă. Pe de-o parte este romanul unui alt roman, „Pavilionul Bujorilor” de Tang Xianzu, apoi romanul aceleiaşi drame puse în scenă şi, pe de altă parte, un metaroman, fiindcă fecioara moartă din iubire le învaţă pe următoarele soţii ale iubitului ei ce înseamnă arta descifrării unui text literar, precum şi arta punerii pe hârtie a gândurilor şi sentimentelor.


CE ŞI DE CE

Floare-de-Bujor urmează să se căsătorească, conform tradiţiei, cu un bărbat pe care nu îl cunoaşte, ales de tatăl ei. Şi nu are absolut nicio problemă cu asta! Întâlnirea cu un străin de care se îndrăgosteşte are, însă, puterea de a-i schimba întreg universul. Boala de iubire care o consumă pe fată puţin câte puţin îi dă lovitura finală în ziua nunţii, nu înainte de a o lăsa să înţeleagă că bărbatul pentru care a ales să moară (continui să consider că e vorba de o alegere, nu de un dat) era tocmai bărbatul sortit să îi fie soţ. De aici încolo, perspectiva aucturială se mută pe un plan superior, de unde tânăra vede multe, dar înţelege puţine. Şi aş putea zice că din cauza asta noi, cititorii şi mai puţine. Cel puţin eu una de la un punct am început să ridic întrebări. Cum nimeni însă nu a coborât cu răspunsurile, am continuat lectura aşa, acumulând lacune întrebătoare până la finele romanului. Nu aş putea spune că nu a fost ce mă aşteptam, fiindcă nu mă aşteptam la ceva anume, dar totuşi nu la asta.


DE CE NU (CHIAR)

Reuniunea din cer a nenumăratelor fete moarte din cauza aceleiaşi boli de primăvără şi care practic şi-au indus singure această stare prin prisma lecturii romanului lui Tang Xianzu (nu iubirea lor le cauza moartea, ci iubirea lui Liniang, personajul romanului menţionat!) mi s-a părut cel puţin redundantă. Apoi, m-au ameţit peste poate toate regulile spiritelor, care aveau voie să facă una, dar alta le era interzis, şi excepţii, şi trişeli (deci şi acolo merge...) care m-au obosit enorm. Chiar şi aşa, mi se pare că romanul abundă în idei care la un punct ajung să se bată cap în cap. Ce m-a deranjat poate cel mai mult la acest roman este lipsa desăvârşită de realism. Nu se vrea roman fantastic şi nici afabulaţie mitică, ci poveste de iubire reală, care a continuat să fie reală chiar şi după ce a transces graniţa dintre lumi. Te LOVEsc pe pământ, dar te LOVEsc la fel de mult şi din cer. Frumos. Şi el a continuat să o LOVEască. Deşi nu s-a dat în lături să le LOVEască la fel de bine şi pe succesoarele ei. Dar nu cu asta am o problemă. Ci cu faptul că nu m-a convins să cred „da, aşa se spune de mii de ani, înseamnă că asta era iubirea şi asta se întâmpla cu ea şi cu posesoarea ei dincolo de moarte”. Nu. Ansamblul, structura post-moarte, reorganizarea lumii celor dispăruţi mi s-a părut o aberaţie. Ori a fost prost gândită de ăi bătrâni, ori prost spusă de autoare, ori prost înţeleasă de mine. Una din trei, dar nu ştiu care.


DE CE DA (TOTUŞI)

În altă ordine de idei, m-a bucurat să văd că părerea pe care mi-am făcut-o despre stilul autoreai nu s-a dezminţit defel. La cele enunţate în postul anterior, adaug acum caracterul versatil al stilului ei de scriere. Cu excepţia câtorva pasaje de descriere (la fel de crâncenă şi dureroasă ca în „Fetele din Shanghai”) care o dădeau de gol, aş fi putut jura că romanul a fost scris de un autor chinez şi nu de unul american. Mulajul pe personaje al Lisei See mi se pare extraordinar. Fetele din Shanghai s-au mutat în America şi şi-au acceptat condiţia. Lisa See a scris în consecinţă. Floare-de-Bujor, în schimb, e chinezoaica adând înrădăcinată în tradiţiile familiei sale, care fusese întreaga ei lume. Lisa See scrie în consecinţă.

Trebuie de asemenea menţionat că pentru mine şi acesta a fost un roman de prima dată! Deşi povestea în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, unicitatea ei nu poate fi discutată. M-au cucerit întrepătrunderile de sacru şi profan, atât de natural împletite. Acum Floare-de-Bujor o învăţa pe una din noile soţii să aducă ofrande străbunilor, acum intra în corpul ei şi o obliga aproape să facă „nori şi ploaie” cu soţul sau să „îi cânte la fluier” (cred că metaforele folosite în roman nu necesită explicaţii suplimentare). Acum era duhul benevolent şi îndatoritor, acum plănuia răzbunări luciferice. Acum îndura stoic martiriul foametei, acum se lupta mai ceva ca un câine pentru nişte coji putrezite etc.

Multe chestiuni ar putea fi aduse în discuţie, deoarece complexitatea subiectelor abordate şi multi-faţetismul fiecăruia dintre ele este unul dintre aspectele care m-au surprins în mod plăcut la acest roman. Nu vreau să pară că îl recomand spre lectură, acum pe ultmele rânduri ale acestui post, dar nici că l-am defăimat în cele de mai sus. E poate doar una dintre acele cărţi care ar merita şansa unei a doua lecturi. Şansă pe care ştiu că de la mine nu o va primi, dar din faţa căreia nu vreau să pară că vă sfătuiesc să vă retrageţi şi voi. Până la urmă, orice perspectivă asupra iubirii e binevenită. Că aşa-i în viaţă. Acum loveşti cu piciorul în ea iubire şi te juri că gata eşti, nu-ţi mai trebe cât ăi trăi, până... până te LOVEşte de nu te vezi şi o iei de la capăt...

De ce?! Doar fiindcă.

(Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”)

            Fiindcă știm să facem soarele să râdă. Pentru noi nu contează că Steaua a pierdut meciul noaptea trecută, că salteaua cea nouă a fost prea tare și ne dor coastele după o noapte de (ne)somn, că vecinu' de sus a zbârnâit cu maneaua pân' la 3 în zori iar la 6 sună cocoșu' să mergem la birou sau că berea fumată înainte de culcare ne trage dis de dimineață burțile la un somn pălălăit – nu, pentru noi soarele zâmbește la fel de cald și de senin în fiecare dimineață și asta fiindcă îl răsplătim cu același zâmbet dulce. Fiindcă râdem cu sufletul și cu ochii, cu pielea și cu degetele, cu fiecare fibră ce freamătă în noi. Sunt și zile fără soare. Ei bine, acelea sunt momentele lui de apoteotică abdicare; se dă în spate, discret și pe nesimțite, pentru a ne lăsa pe NOI, femeile, să strălucim nestingherite în lume. Când soarele râde, o face din cauza noastră. Când nu râde, o face pentru noi. Cum să nu ne iubiți, deci?!

                           

            Fiindcă nimeni nu cunoaște mai bine decât noi înțelesul prieteniei. Putem renunța la rochița aia sexy din colecția nouă de la H&M, putem renunța la un week-end în afara orașului, putem renunța la o cină într-un restaurant fițos, putem renunța la un vis, la o dorință, la un moft, la un pretext, putem renunța la un bărbat (da, putem renunța ORICÂND la voi), dar nu putem renunța la o prietenă. Putem renunța la un sărut de al vostru pentru îmbrățișarea necondiționată a unei prietene, putem renunța la o noapte cu voi pentru o noapte de distracție ingenuă cu fetele, putem renunța la o plimbare de mână cu voi prin parc pentru a fi alături unei prietene singure, care are nevoie de un umăr, o mână, o vorbă sau măcar o clipă de tăcere în batacanda respirațiilor sincrone a unei nopți pline de durere. Cum să nu ne iubiți, deci?!

(Laura)

(Flo)

(Simysha)

            Fiindcă suntem sexy, iar asta nu depinde cu nimic de voi. Nu ne uităm în oglindă ca să ne dăm seama cum ne vedeți voi, nu ne schimbăm culoarea părului sau frizura ca să remarcați voi, nu ne asortăm hainele ca să vă testăm simțul estetic și nu ne studiem zâmbetul ca să îl sincronizăm cu al vostru. Suntem sexy pentru că suntem femei. Suntem sexy pentru că putem, chiar dacă de multe ori nici nu știm. Cum să nu ne iubiți, deci?

            
          Fiindcă putem face din fiecare zi o sărbătoare a eleganței. Eleganța unei femei nu stă în rochia de seară aflată în armonie cu tocurile cui, în rujul de un roșu cărnos, în decolteuri și transparență, în falduri de parfum și volane serafice de fond de ten, ci în atitudine. Eleganța unei femei stă în capacitatea de a fi mereu alta, și totuși mereu aceeași. Eleganța unei femei stă în capacitatea de a sta la coadă la pâine cu aerul că pozează pentru un photo-shooting; în capacitatea de a merge in Bamboo în teniși și blugi zdrențuiți, dar cu un zâmbet plin de stil și fundiță delicată la chiloțelul dantelat cu animal print; în capacitatea de a arăta ca ruptă de pe coperta unei reviste în drumul ei spre piață; în capacitatea de a se simți zi de zi ca pe străzile faimosului SATC fără vreun motiv aparent. Cum să nu ne iubiți, deci?!

           

            Fiindcă suntem misterioase. Cu cât vă spunem/ lăsăm să aflați mai multe despre noi, cu atât știți mai puține. Cu cât încercați mai abitir să elucidați aura care ne înconjoară, cu atât ne adâncim mai mult în taină. Cu cât ne luminăm mai tare zâmbetul, cu atât ne ascundem mai dibaci privirea în umbră. Suntem un etern mister în viața voastră despre care nu vă veți sătura în veci să afirmați că îi veți da de cap. Iar noi vă oferim bucuria speranței. Cum să nu ne iubiți, deci?!

                              

            Fiindcă dăm șanse și nu ne pare rău.

           Cam așa am ajuns să citesc atât de faimoasa și pe val (la vremea aceea) carte a lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”. Nu aș fi crezut în veci că mi-ar putea place o scriere dintre ale sus-numitului. Intuiția mea pre- (sau anti-) lectură s-a umflat și mai și în puf când mi s-a spus, prin timpul masteratului, că romanul acesta atât de faimos nu e de fapt decât un soi de plagiat al mai vetustului „Las Ciudades Invisibles” al lui Italo Calvino (desigur cu paralela metamorfozată femei avute versus orașe văzute). Am purces, deci, la drumul lecturii cu ambele dintre ele, cu un deznodământ bine închegat în minte chiar mai înainte de a da prima pagină. M-am înșelat. Romanul lui Cărtărescu a fost mai revigorant decât mi-aș fi imaginat. Nici cel al lui Calvino nu a fost de lepădat, dar nu el face subiectul postului de astăzi. De ce iubim femeile, se întreabă Cărtărescu. De ce ne iubiți, vă întrebați și voi de multe ori. De ce ne iubesc, ne întrebăm până și noi uneori. Nu știu dacă narațiunea în discuție oferă un răspuns, dar cel puțin o perspectivă, da. Din unghiul din care am ales eu să înțeleg substanța romanului, acesta spune în mare cam ceea ce am spus eu mai sus. O formă ceva mai misogină și narcisistă a aceluiași fond. Nu m-am simțit jignită și nici lezată în feminismul meu de tăișul penelului lui Cărtărescu. Prin misoginismul și narcisismul stilului său eu am ales să înțeleg capitularea lui în fața noastră. Pun armele jos, dar le pun de bună voie, cu gura mare și cu capul sus! Cum ar putea să nu ne iubească, deci?!

            Fiindcă avem răbdare. Nu ne pripim. Așteptăm să ajungem la finele cărții înainte să tragem linie. Și dacă am parcurs atâtea pagini fără să pricepem nimic, la un moment dat ni se explică (deși dacă am ajuns în stadiul ăla, nu prea mai merităm să ne iubiți că înseamnă că suntem cam înguste la minte...). De ce, deci?!

● Pentru că poar­tă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asor­tează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles.

● Pentru că îşi desenează şi-şi pic­tează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.

● Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele.

● Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare flori­cele şi danteluţe.

● Pentru că-ţi spun „te iubesc" exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie.

● Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei fe­mei sau a altui bărbat.

● Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale.

● Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.

Cum să nu ne iubiți, deci?!

     Fiindcă știm că o îmbrățișare poate schimba lumea.

    Fiindcă știm că un gând bun poate deschide porți și suflete.

    Fiindcă știm că un chip senin poate ferici ziua cuiva.

    Fiindcă știm că un telefon dat unei persoane dragi nu are nevoie de motiv – „Am vrut doar să îți aud vocea.”

    Fiindcă știm să fim ștrengărițe.

           

    Fiindcă și atunci când plecăm capul, sufletul nostru privește doar în sus!

   Fiindcă știm să privim dincolo de lume.

   Fiindcă nu putem face un bagaj, dar putem îndesa un dulap întreg într-o poșetă plic. Și o putem închide!

    Fiindcă putem lua decizii capitale într-o clipită, dar avem nevoie de 10 minute să alegem o bere din meniu.

    Fiindcă ne lăsăm surprinse mai ceva ca un copil.

   Fiindcă suntem exact ceea ce trebuie să fim.

            De ce vă iubim noi pe voi, dar?

          Fiindcă zâmbiți ironic și sceptic în timp ce citiți cele de mai sus. Fiindcă nu le admiteți, dar le știți prea bine. Fiindcă nu vă vin la îndemână, dar ce comoară a fost vreodată la îndemână? Fiindcă vă prefaceți ca să nu ne faceți pe plac. Fiindcă le știți pe toate, iar iubirea pentru noi e cea dintâi. Pentru asta vă iubim, deci. Fiindcă ne iubiți. Și fiindcă o știți.


[Photo-shooting adhoc la Festivalul ArtMania, Sibiu, alături de prietenele mele dragi.]