Doi nasturi

(Georgeta Stoean, „Croitorie. Carte pentru tineret”)

           

fiindcă de aici a pornit totul...

            Obișnuim de multe ori să punem pe coloane separate noțiuni care au fost create tocmai pentru a coexista și pentru a-și spori una alteia însușirile. Alegem să detașăm și să aplicăm matrice chiar din matcă lucrurilor care ne fac plăcere, în raport cu cele pe care (credem noi) putem sau le știm face. Rareori facem combinațiile corecte. Ipoteza cea mai simplă și logică de la care orice primată cu câțiva neuroni la activ ar trebui să plece – îmi place asta, hai să învăț să mă și pricep la ea – e prea adeseori distorsionată. De ce? Pe scurt, de societate. Pe aia dreaptă – oh, nu am timp acum! Ba ai! De ce, deci? Pentru că suntem leneși, zic. Automat comozi. Nu o dată, frustrați. Convenționaliști. În bătaia puștii preconcepțiilor celor din jur. Ahtiați după aprobarea lor tacită. Limitați. Înfrânați de greutăți (pentru că nimic din ce e cu adevărat frumos nu e ușor de obținut). Încurcați de oportunități (sau mai bine zis de lipsa lor). Rătăciți printre considerente financiare. Rușionos de neîncrezători în propria persoană. Privați de perspective vădite și prompte. Creduli ca un copil de trei ani care rămâne fără acadea dar nu se plânge și se lasă de bună voie certat de mamă că a mâncat-o pe toată așa repede. De un optimism alambicat că „și mâine e o zi”. Sceptici, însă, când mâine devine azi. Tacticoși și calculați (mai sunt și alte mâine, nu e ca și când se dau toate azi!). Al dracului de întreprinzători – las’ că știu eu! Adică eu sunt așa. Voi, nu chiar toți. Deci de mine până acum. Și tot de mine și de acum în colo.

            Ordinea naturală menționată mai sus mereu ajunge pe plan secund. Nu ceea ce face plăcere dă startul celor ce merită a fi învățate ci dea-ndoaselea, mereu toate sunt cu susu-n jos. Ai senzația că ceva nu merge, automat nu-ți place. Cum se-nvârte nițel rotița la angrenajul unei prostii, cum la aia te pricepi și e foarte tare! De când te știi îți plăcea să învârți cu făcălețu-n mămăligă, nu știai însă că ești așa bun la asta! Prioritățile, deci, sunt surclasate detașat de hazard. Științele exacte – niciodată nu mi-au plăcut. Și asta doar fiindcă nu m-am priceput. Dar ambiția a luat locul prejudecăților. Am mers la olimpiada la chimie, am ajuns, deci, să mă pricep. De fapt să îmi placă să mă pricep. De aici am învățat și să mă pricep să îmi placă. Pictura. O prețuiesc ca un oarecare cu ceva simț estetic. Îmi place. Însă nu mă pricep la ea. Obișnuiam să pictez (și să merg la cercul de pictură). Și obișnuiam să îmi placă. Dar nu mai fac asta. Fiindcă nu mă pricep. Dansul. Îmi place să dansez. Dar habar nu am să o fac. Profesionist zic, că la bâța bâța în club fiecare e bun (later edit: retractez!). Îmi plac dansurile voluptoase și unduitoare (samba, salsa, tango, într-un anume punct). Dar sunt stângace. Și împleticită. Și mi-e rușine. Și i-aș face arșice picioarele bietului om care ar trebuie să țopăie pe lângă mine ca pe un teren minat. Degeaba am făcut balet. Pozatul. Fac mult mai rar decât mi-aș dori fiindcă nu mă pricep pe cât de bine aș vrea. Mi se fac mai rar decât mi-aș dori, fiindcă de multe ori le evit. Fiindcă nu mă pricep ce postură să arborez. Nu știu să fiu naturală. Dar sunt fotogenică. Dar nu fiindcă m-aș pricepe să fiu astfel. Și mi-e teamă de pozele în care aș putea să nu mai fiu.

            Gătitul. Sunt o gurmandă. Dar nu mă pricep să gătesc. Am inventat vreo 3-4 amestecuri culinare care mi-au fost lăudate cu gura plină de toți cei care le-au gustat. De atunci, tot pe alea le fac. Fiindcă nu mă pricep să fac altele. Îmi place limba japoneză și iubesc cursurile și evenimentele de la Centrul Musashino. Dar pe zi ce trece văd că mă pricep mai puțin. Îmi place limba engleză. Ador să o predau. Dar nu mă pricep să fac asta. Și mi se pare că asta mică mă scrutează mereu. Scrisul. Îmi place să scriu (aproape) la fel de mult cum îmi place să vorbesc. De multe ori renunț la amândouă fiindcă nu mă pricep să le fac cum trebuie. Cuvintele mi se interpretează aiurea de prea multe ori, mai bine tac. Ceea ce aștern pe foaie nu exprimă mai nimic din ceea ce am vrut să spun, mai bine pun creionul jos (a se citi „închid pagina de Word”). Cititul. Pe cât îmi place, pe atât nu mă pricep. Sunt cel mai greoi și distrat cititor care poate exista. Nu îmi place să citesc poezie fiindcă nu o pricep. Călătoriile. Am planuri mari pentru o viață plină până la refuz de călătorii. Dar sunt cel mai amețit dintre turiști. Vezi aici, dacă nu mă crezi!

            Mai presus de toate, iubesc moda și tot ce ține de ea. Sunt un izvor proaspăt de imaginație și idei. Mă pot lăuda și cu ceva informație. Am un stil care e al meu și pe care nu-l dau! Mi-ar plăcea să desenez, să creez, să concep, să cos, să înseilez, să ajustez, să realizez bijuterii, gablonțuri (chiar dacă nimeni nu le-ar purta, nici măcar eu!), să fac combinații surprinzătoare, accesorii rock, rochițe de voal cu floricele de tafta, aplicații țintate, milioane de broșe de tul care să facă înconjurul lumii în papuci cu bot de tutu, să dau viață unui gust și unei pasiuni care nu își găsesc locul aici unde mă aflu. Dar nu mă pricep. Nici măcar să cos un nasture! Mă rog, doi. Asta m-a enervat. De asta, practic, scriu postul ăsta. Am găsit cartea asta în biblioteca mamei lui Adi. Mereu mi-am dorit să mă pricep la croitorie așa că am luat-o.

            Am crezut că dacă mă uit prin ea și văd ce complicat pare totul, mai tai o chestie pe care oricum nu o voi face niciodată de pe listă. Dar m-a atras mai mult decât mi-aș fi imaginat! Primele pagini sunt scrise în maniera manualelor de stil despre care v-am mai povestit. Desigur informația este foarte rarefiată fiindcă nu acesta este scopul cărții, și acționează ca un soi de introducere care să te ajute să te decizi ce fel de haină vrei să încerci să îți creezi cu ajutorul ei. Nimic nou despre care să nu vă fi vorbit în posturile anterioare, totuși am citit cu plăcere sugestiile autoarei despre alegerea vestimentației după trăsături, anotimp, destinație sau vârstă. Asemeni cărții lui Marjorie Hillis, „La shopping și nu regret” despre care am scris aici, sfaturile pot părea terne și perimate, deoarece au fost date acum mai bine de 30 de ani, însă bunul gust, asemeni bunului simț, nu are vârstă, deci este binevenit oricând și sub orice formă. M-am repezit, desigur, la tiparele de rochii și fuste. O să vă arăt câteva modele realizate după acele tipare.

            Modul de confecționare este explicat pas cu pas, nici cel mai (aparent) evident aspect nu este omis din convingerea că va fi subînțeles. Fiecare instrument de lucru este numit și exemplificat. Se arată cum trebuiesc luate măsurătorile și realizate tiparele. Varietatea de rochii și fuste (dar și bluze, taioare, haine de casă, pelerine etc) este foarte mare și nici una nu este privată de informații stufoase. Fiecare obiect vestimentar este însoțit de o descriere a utilității sale și subcategorizat, în funcție de locul în care poate fi purtat. Fusta simplă sau cea cloș (una dintre preferatele mele), rochia cu pense (cambrată), cea chimono (de care m-am îndrăgostit de când în China), rochia cu corsaj, cea elegantă de stofă sau rochia vaporoasă de plajă, rochia dreaptă sau cea romantică, toate sunt dezbrăcate de secrete pentru ca noi să căpătăm un acces optim la realizarea lor. Adică nu noi. Adică nu eu. Poate voi. Eu doar mă uit, că nu mă pricep.

            Și dacă totuși m-aș strădui puțin, oricum nu mă pricep să lucrez la mașina de cusut. Altă chestie aparent învechită, pe care mi-ar place să știu și eu să o fac. O, și câte posibilități întrezăresc... Mi-aș modifica rochiile prost modificate de alții (alții de-s d-ăia cu păreri pe banii tăi). Dar prima dată mi-aș coase cei doi nasturi de la cămașă. S-au rupt din prima zi când am purtat-o (numai mie mi se putea întâmpla...). De atunci am mai purtat-o de două ori cu ei așa. Probabil se vor rupe toți până îi voi coase pe primii doi (da, io-i cos cu mașina, sâc!). Au căzut strategic, măcar, fix de unde cămașa vine în pantaloni. Cool! Și aș mai face rochii din fâșii de rochii vechi care nu-mi mai plac. Și din eșarfe. Și aș aplica ținte. Și aș realiza curele personalizate din tot ce aș găsi reutilizabil prin casă. Și aș da viață unor accesorii inedite (nu chiar așa de inedite ca acestea...) care să-mi sufle numele hăt până unde, negre, numai și numai negre. Aș face untul star!! Mi-aș face mănuși de biker din material de mătase cu aplicații de flori. Și kimonouri! Multe materiale îmbinate pe croi de kimono! Și cu centură lată cu ținte, în loc de obi! Și cămăși transparente și vaporoase cu buline, încheiate cu nasturi ca niște cranii mici mici de tot! Și când s-ar rupe nasturii, i-aș face cercei. Sau broșă! Și... Și Doamne, o, Doamne, câte aș mai face... O vioară mică de-aș avea... Dar chiar de aș avea, nu m-aș știi cânta la ea... (ca s-o-nchei rimat!). Dacă nu mă pricep, ce să fac?!

[LATER EDIT: Am scris postul acesta acum 3-4 săptămâni, când m-am întors de furioasă de la un quiz în Deane’s unde, pentru prima dată, echipa noastră a ieșit pe ultimul loc. Și nu știu de ce, m-am mâniat de numa’ pe cămașa cu nasturi lipsă, și de aici toată povestea. A doua zi am făcut pace, cât de cât, cu cămașa, și am hotărât să nu mai pun postul acesta ci să fac altul exclusiv despre cartea de croitorie în discuție. Mă bucur însă că nu l-am șters, deoarece acum 3 zile am purtat din nou cămașa (da, tot cu nasturii lipsă) și... a fost de bun augur, să spunem J Așa că postul rămâne, însă sentimentele sunt nițel diferite, mai optimiste, iar nasturii rămân și ei rupți acum și pururi! Pentru asta, din nou, mulțumesc dragei mele Ralu!! (Nu, nu ea mi-a rupt nasturii de la cămașă, ea a știut doar să mă facă să înțeleg că și eu sunt oarecum asemeni cămășii în discuție - complexă, plină de individualitate, cu destule accesorii psihologice, fizice și intelectuale și deci, prin urmare, pot face față vieții și provocărilor și cu doi nasturi în minus. Până la urmă, acest aspect e doar unul dintre multele care mă fac să fiu altfel... Voi încerca să păstrez cât mai mult asta în minte.) Jos nasturii, deci, pentru un nou început!]

Cu acest post particip la concursul de bookmag. Click aici.

Unt să fie, că stil facem!

(Marjorie Hillis, „La shopping și nu regret”)

            De fiecare dată când scriu despre o carte de modă mă însuflețesc mai tare decât ar fi normal și ajung să pălmuiesc virtual în stânga și în dreapta, iar capetele de acuzare nu întârzie să îmi prezinte în secțiunea de comentarii (sau „în priviri”) foaia măzgălită de legist. Dragele mele, eu nu o iau personal, încercați să nu vă mai arătați colții prin preajma mea când dau din mâini să înlătur muștele și nimeni nu va ieși rănit din asta! Apoi, nu dau sfaturi fiindcă nu mă pricep, nu știu și nici nu mă interesează. Cine îmi este apropiat și are nevoie de sfatul meu mi-l cere personal, și mă străduiesc cât pot eu mai bine să îi spun ce cred. Nu știi să te îmbraci? Îmi pare rău pentru tine și îl fericesc pe prietenul tău, dar nu te pot ajuta. Abia mă ajut pe mine. Deci nu căuta în posturile mele de modă și stil substraturi și aluzii la panaramele care cinstesc România hăt până unde, că nu vei găsi. Sau dacă vei găsi, automat te vei simți și pălmuită, deși eu nici nu am scos mâinile din buzunar.

            Da, mă pasionează moda și îmi face plăcere să citesc cărți de specialitate în domeniu. După care, vă spun și vouă cum stă treaba cu cartea respectivă, că doar de aia e blogul ăsta aici, nu să stea să crească ciuperci pe el până îmi educ eu vorbele să le fie pe plac tuturor. Că mă aprind uneori cam tare, e ceva de care mă fac, într-adevăr, vinovată, dar asta se întâmplă doar pentru că mi-e ciudă. Mi-e ciudă că viața e frumoasă și oamenii sunt frumoși. Și mulți nu știu. Și de asta da, mi-e ciudă rău! Acum, dacă și cu asta ai o problemă, înseamnă că ești o neghioabă care își dă palme singură.

            Despre cartea de astăzi, deci (postul ăsta o să fiu cuminte J). Am cumpărat-o anul trecut din Sibiu și mi s-a părut atât de interesantă că am decis să mă sacrific și să o fac cadou unei prietene (Andreea, ai citit-o? Să ne spui cum ți s-a părut!) și apoi să vezi aventură pentru a o achiziționa din nou, fiindcă prin toate librăriile stocul era epuizat, dar, într-un final, și după destul de multă vreme am găsit-o. Ceea ce m-a indus în eroare de la bun început a fost titlul: „La shopping și nu regret” și apoi mai mic „manual de stil pe timp de criză”; îmi imaginam că e o carte mai mult comică, tragi-comică de fapt, adaptată perioadei de criză în care ne aflăm. Nici vorbă de așa ceva, romanul a fost scris acum mai bine de 70 de ani, chestie de care îți poți da seama atât din perspectiva autoarei (care vorbește despre sine la plural, ca în perioada comunistă), cât și din mentalitatea ei. În orice caz, nu cred că voi ajunge să citesc vredată o carte de modă pe care să nu o recomand pentru că, bună sau proastă, învechită sau actuală, din fiecare putem învăța ceva util. Asupra acestui fapt nu am nicio îndoială.

  

     

            Intenția autoarei, anume cum să ne descurcăm decent din punct de vedere vestimentar cu un buget redus mi s-a părut foarte bună și, pe ici colo, au existat niște aspecte care îți dădeau de gândit. De exemplu, faptul că fiecare dintre noi se simte azi mai sărac decât ieri și că are senzația că e nevoit să facă mai multe economii decât ceilalți din jurul său. Cu excepția unor atare cazuri (nasoale rău adică), de cele mai multe ori aceasta se explică prin faptul că pe măsură ce ne dezvoltăm și „creștem” vrem mai mult și avem aspirații mai mari, prin urmare ni se pare că suntem mai săraci pentru că avem o mai mare nevoie de bani și suntem nevoiți să facem economii pentru a le satisface pe cât posibil. Intenția, spuneam e bună, ce a ieșit, însă, nu mi se pare a fi de ajutor (aproape) nimănui care trăiește în anii noștri. Ideile din carte sunt perimate, asemeni conduitei și psihologiei de viață a autoarei.

            Tiparul de soluții e stas – mai întâi o serie de renunțări (nu ai nevoie CHIAR de 6 servitori, conacele mari consumă multă energie electrică, o croazieră nu o să te sature de microbul călătoriilor ci o să îți dea ideea unei excursii în China, degeaba ai haină de blană fițoasă dacă nu ai unde merge cu ea etc.), dar nu renunțăm la untul pe care îl mâncăm la micul dejun!! [Treaba asta cu untul, pe care a repetat-o de câteva ori, mi-a făcut chef de joacă cu aparatul și uitați ce a ieșit J]

        

            După acest tipar, vin o serie de sfaturi cum e cel mai bine să te asortezi cu bani puțini și ce haine ai nevoie pentru cât mai multe combinații (da, atunci chiar era cool să fii asortat, mare păcat că unii cred că și în secolul nostru este la fel) și la final, câteva cazuri, să le spunem practice. Adică ni se oferă poveștile doamnelor A, B, C și D, să zicem, dintre care două nesăbuite care nu acționează cum sugerează autoarea și ce pățesc, iar altele două, mielușele cuminți și educate care duc o viață plină de beneficii datorită capacității lor de asortare. În orice caz, de multe ori istorisirile sunt duse la extrem. Spre exemplu, o domnișoară care căuta de lucru în nu mai știu ce domeniu, tot mergea la interviuri, însă nu lua slujba, totul până într-o zi când a îmbrăcat un costum asortat la sânge și în culori pământii (dar accesorii galbene!!) când puf, jobul a fost al ei! După care, ni se descrie cum erau îmbrăcate celelalte domnișoare candidate, pentru a evidenția și mai tare căror calități se datorează câștigul fetei.

            O altă idee care mi-a plăcut și care m-a făcut să mă gândesc la mândrele frustrate din jur (care n-au bani, timp, chef, de ce, pentru ce, cu cine și unde) este aceea că multe femei cred cu tărie că ar putea arăta de un milion de dolari dacă chiar ar avea acel milion plus niscaiva timp și disponibilitate. Pe principiul maimuța îmbrăcată în mătase tot maimuță e, permiteți-mi să lansez o palmă, și cine crede cele de mai sus e rugat să o încaseze. Mulțumesc.

            Cred că ceea ce ar putea descrie cel mai bine părerea mea despre această carte e că mi-a plăcut și nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-a plăcut partea de sfaturi, idei, excepții, ce trebuie să faci și ce nu sub aspectul modei și stilului, deoarce erau foarte stricte și de niciun folos unui tânăr din ziua de azi, mi s-au părut însă simpatice celelalte aspecte discutate (chestii practice despre casă, cumpărături în general, familie, căsătorie, viață socială, idei de planificare a bugetului, care, deși de asemenea nu mi s-au părut utile, au constituit o lectură plăcută). Proporția dintre cele două este aproximativ egală. În orice caz, aspectul pe care îl apreciez și care transpare din întreaga carte este acela că atitudinea, felul de a fi și de a te prezenta într-o societate nu ți-o dă situația financiară.

            Ca să vă faceți o idee mai concisă despre rețetarele pe care le prescrie autoarea, voi sumariza în cele ce urmează lista de haine care, susține ea, trebuie achiziționată de o femeie pentru primăvară (sper să nu fiu înțeleasă iar pe dos și să considere cineva că eu aș sugera cuiva să poarte hainele pe care le voi înșirui. Deci nu, e un mare nu! Sau cel mult un posibil, dacă am și cititoare peste 50 de ani. Dacă nu, atunci nu!). Așadar: o haină de lână maro simplă. O rochie neagră din mătase cu curea maro din velur. O rochie tot neagră, dar din lână pură (care, desigur, trebuia să aibă și ea ceva maro – nasturii). O jachetă din lână maro (când e prea cald pentru haina maro...). O fustă din lână în 3 nuanțe (ghiciți care 2 plus alb :P). O rochie de mătase cu imprimeuri (maro și alb). O pălărie, o geantă, o pereche de pantofi, o pereche de mănuși și una de ciorapi (maro, desigur că maro!). Iar pentru zilele de dezmăț – o pereche de mănuși, o geantă, o pălărie și o jachetă, albe. Urmează apoi discuția despre accesorii, care nu-s bune nicium, dacă nu se asortează perfect coloristic cu hainele mega-asoratate între ele pe care le-am enumerat mai sus.          

            Și ne mai mirăm câte dintre noi văd viața în culori întunecate și sumbre, că le plouă și ne ninge zi de zi. Oricât nu vreți să admiteți, modul în care ne îmbrăcăm are o influență foarte mare asupra stării noastre de spirit. Dacă oglinda din hol sau lift reușește să îți smulgă un zâmbet de dimineață și nu o grimasă, ziua ta cu siguranță va fi guvernată de acesta. Din păcate, funcționează la fel de bine și invers, e în puterea noastră să alegem dacă imaginea din oglindă ne zâmbește sau se strâmbă la noi și ne scoate limba. Sau, după caz, ne pălmuiește. O zi plină de oglinzi zâmbărețe vă urez!

            V-ar mai putea interesa:

● Stil la 5 lei!

● Uite stilu’, nu e stilu’

● Accesorii cu... gust