Uite stilu’, nu e stilu’...

(Dana Budeanu, „Manual de stil”)

           Deci da. Tocmai ce am terminat de citit „Manualul de stil” al Danei Budeanu. Mi-am dorit extraordinar de mult cartea de când am auzit de lansare și, când am primit-o de ziua mea acum 2 ani, am fost în extaz. Am ales însă să nu o citesc „chiar” atunci fiindcă am simțit că trebuie să mai aștept puțin. „Cââât?!”, mă întreba exasperat prietenul meu care mi-o făcuse cadou la cât îl bătusem la cap cu ea. „Puțin”, ziceam eu, „simt că nu am starea corespunzătoare să o citesc, îmi trebuie un feeling anume”. Și uite așa m-am uitat la coperta ei aproape 2 ani de zile, umilă și distantă, așteptând ceva, naiba știe ce. Până când mai ieri m-am trezit făcând o baie cu multă spumă și cu cartea în mână. Aveam niște emoții, ceva de speriat, nu pot concepe cum o carte poate să inducă asemenea stări unui om normal, încep să cred că ceva nu e în regulă cu mine... Probabil că nici dacă aveam garanția că Dumnezeu însuși a scris-o nu aș fii fost mai timorată și tulburată decât eram atunci, cu gândul la minunile de stil ce urmau să mi se reveleze în toată somptuozitatea lor estetică prin fiecare buche din acea Biblie a modei. Care Dumnezeu?! Nu e de Dumnezeu, e de Dana Budeanu! Uau.

            Impresiile post-lectură sunt cel puțin contradictorii. Deznodământ anticipat – ultima pagină dată, ochi închiși, carte strânsă la piept, suflet și minte împăcate și unite întru bunul simț estetic al modei universale și al stilului personal, promisiune de a reveni asupra ei ori de câte ori mă voi simți într-un impas vestimentar, noțiuni în domeniu îmbogățite, așezate pe răftulețe frumos colorate și mereu, dar mereu șterse de praf (am alergie). Deznodământ efectiv – Serios?!

            Fără doar și poate nu e ceea ce m-am așteptat. Deși o știam pe Dana Budeanu exclusiv din rubrica de bine/ prost îmbrăcați din revista „Ciao!” pe care o cumpără bunica mea, eram fascinată. Faptul că ea își pusese semnătura pe coperta unei cărți, în ochii mei garanta excelența de necontestat a acelei cărți, cel puțin din punct de vedere estetic, stilistic, de disciplină, educație și bun simț al frumosului, al cărui mentor și critic desăvârșit în România se dorește (și se autointitulează) a fi. Mă gândesc, poate, că așteptările mele de la acest manual au fost prea exacerbate și de aici nemulțumirea. Sunt curioasă dacă cei (de fapt cele) care ați citit-o veți subscrie la propria-mi impresie. Dar să revin. O să vă spun în linii mari ce nu mi-a plăcut (asta nu înseamnă că e greșit și că eu fac dreptate, ci doar că mie nu mi-a plăcut), apoi ce mi-a plăcut (să ne înțelegem – Dana Budeanu este tot Dana Budeanu și după ce am citit cartea ei, doar că mă așteptam la mai mult, la mai bun și la mai demn) și, în final, ce nu am înțeles (e retoric).

BULINA NEAGRĂ:

            • Pentru început, trebuie să știi că această carte nu ți se adresează ție. Se adresează persoanelor cu un venit extrem de generos (știi cum e când auzi că cutare a cumpărat cutare lucru cu cutare sumă și tu te miri că nici nu credeai să existe suma aia aievea? No, deci lor.) care oricum nu au nevoie de cartea Danei Budeanu fiindcă ori nu le pasă de modă, ori o au deja pe Dana ca stilist personal (sau și mai bine pe Laura Vărgălui, dar nici Dana nu e de lepădat). Acum, dacă dintre toate înșiruirile de nume de designeri și branduri și materiale de genți și feluri de diamante poți trage niște concluzii care să-ți flateze viitoarele outfituri și să te ajute să mai tai niște greșeli vestimentare de pe propria listă, ei bine consider că ăsta este meritul tău, și mai puțin al ei. Îmi place să cred că asta se datorează existenței unui oarecare bun simț estetic și a unui gram de cultură în domeniul vestimentar care puțini, prea puțini știu cu ce se mănâncă.

            

           • Am avut apoi strania senzație pe întreg parcursul lecturii că se striga la mine: Trebuie! În niciun caz! Fă aia! Nu poți să faci aia! Cum să faci aia?! Nu trebuie să faci aialaltă! Niciodată! etc. Pe lângă toate imperativele acestea, numeroase sintagme scrise cu majuscule în mijlocul propoziției; scopul era evident, însă sentimentul pe care mi l-a indus mie a fost de a duce mâinile la urechi, pentru a mă apăra de zgomot. (Nu da, că arunc blugii ăia conici, promiiit!!)

            • Cartea e un elogiu adus proverbului „Don’t judge a book by its covers”. Calitatea este desăvârșită, într-adevăr, paginile sunt groase, lucioase, aerisite (poate prea aerisite), design-ul este pe măsură, aproape fiecare pagină este individualizată sub acest aspect, iar desenele sunt foarte minimaliste și numeroase, mi-au plăcut mult. Cu alte cuvinte,  plătești hârtia și culorile, (ca o carte pentru copii, cu multe poze și fără scris, că ăia-s mici și nu știu citi) nicidecum informația.

            • Stilul cărții este foarte șleampăt. Curat și accesibil, da, de acord, însă mult prea sărac. Dacă am face un bilanț al cuvintelor folosite (poate chiar o să o fac într-o zi...) cred că am putea împărți cartea în 2 părți relativ egale; prima conține cuvintele „superb” (de regulă la plural că e vorba de pantofi, mai mereu), „masiv”, „trebuie” (cu sau fără negație dar obigatoriu cu semnul exclamării), „ador” și „urăsc”, iar a doua parte, restul cuvintelor din carte (care da, sunt mai mult de cinci, dar nu mult mai multe). Pe lângă asta, ceva expresii stereotipe și clișee. Deci nu. Nu se cade.

           • Cartea nu e un manual de stil, ci un rețetar. Pas cu pas ce trebuie să faci și să nu faci și ce se întâmplă dacă totuși faci când ți s-a spus să nu faci.

            • Mi-a displăcut prefața Mihaelei Rădulescu, dar asta nu e vina Danei. Mi-a plăcut în schimb postfața, semnată Răzvan Ciobanu. Nici nu se putea altfel.

            • Cel și cel mai tare m-a deranjat faptul că din toată cartea transpare senzația că stilul se cumpără. Ai un Hermes Birkin, ai stil. Nu ai, mai învață! Păcat că nu învățând ți-l poți achiziționa, că dacă așa ar merge treaba, aș putea numi cel puțin 5 persoane din jurul meu care ar înota în Hermesuri.

            • De asemenea, n-ai breton, degeaba faci umbră pământului! (Wtf?!)

BULINA ALBĂ:

               • Manualul debutează cu niște reguli de bază (destul de stufoase, chiar OK), niște repere, un „must have” de câteva piese pe care le poți combina în feluri variate în așa fel încât să poți obține multe ținute cu haine relativ puține și care să fie potrivite și la job, și la un cocktail, și într-un club, la un teatru, o plimbare etc. (desigur, hainele sunt aceleași, combinațiile însă fac diferența!). Le găsesc binevenite și cred că asupra acestei părți din manual voi reveni în viitor cu niște aspecte și păreri/ poze personale, deoarece este într-adevăr instructivă și mă pasionează.

           • S-au precizat o serie de aspecte de bun simț. De atât de bun și infinit bun simț, încât dacă acesta îți lipsește și prin urmare nu știai (și aplicai!) aceste aspecte până acum, înseamnă că oricum nu vei ajunge să îți cumperi o carte de stil, deci nu vorbesc cu tine acum. Să exemplific câteva – geantă mare și încăpătoare ziua (desigur că nu din vinilin, desigur ca nu din Brintex/ Obor) versus geantă mică cu lanț/ plic/ clutch seara și nu invers; unghii roșii/ negre/ alte culori închise sau transparente, scurte, și nu sidefate/ cu sclipici/ roz/ galben/ flori aplicate/ ursuleți/ fluturași/ Dumnezeu-mai-știe-ce-alte-kitchoșenii și lungi și rotunde ca de vrăjitoare (de oja scorojită nu mai zic.); ștrampi 15/ 20 DEN, o oroare care continuă să mai fie purtată (acum parcă și mie îmi venea să scriu cu majuscule) și comercializată versus ștrampi mați, de preferință negri sau, și mai bine, deloc; un mare nu pentru manichiura franțuzească (nu am înțeles niciodată moda asta..) alături de unghiile LUNGI la picioare (acum chiar nu m-am mai putut abține, chiar am țipat!); păr platinat ars, breton șuvițat sau șuvițe care încadrează fața (stil André) în loc de frizură decentă de femeie matură și asumată; buric gol, chiloți pe afară, sutien mic mic și corpuri grăsuțe în haine cu câteva numere mai mici; haine cu logouri maaari la vedere, machiaje stridente, toate în locul unei simple și curate decențe etc. Dacă ceva vă pare nou sau nu vă pare bine, atunci e tragic.

            • Mi-a plăcut mult capitolul alocat noțiunii de „vintage”. M-am săturat să aud în jurul meu la tot pasul, că aia și cealaltă e vintage. Sună mai bine așa, decât să zici că aia e veche și stă să cadă, iar cealaltă e ruptă și uzată, dar e de demult, are istorie! Ca să rezum în propriile cuvinte spațiul destinat de Dana acestei noțiuni: e adevărat că tot ce este vintage este și trebuie să fie vechi, dar sub nicio formă și sub nicio circumstanță nu tot ceea ce este vechi este vintage! (și Flo, mobila NU este vintage!)

            • Am apreciat foarte mult faptul că promovează rochiile și feminitatea în detrimentul oricărui alt artificiu. Părerea mea este că femeia care știe să fie femeie într-o rochiță, poate fi femeie mereu, invers însă nu! (Știți vorba aia – maimuța îmbrăcată în catifea tot maimuță e...)          

           • Pune mult accent pe ceea ce iubesc eu cel mai mult la o ținută – accesoriile. Gândurile mele întocmai, când spune că trebuie să ai multe, foarte multe accesorii, care te încarcă fără să știi de energie pozitivă (nu, nu știu câte brățări am pe mână acum!) și când insistă pe frumusețea și utilitatea broșelor, accesorii minunate pe care aproape nimeni nu le mai poartă, poate doar dacă sunt din acelea gata aplicate pe o rochie sau bluză (oribil și leneș!).

             • Despre șaluri și fulare: „Nu trebuie să ai multe, dar trebuie să ai”. Atât J.

            • Are 2 capitole de ponturi, gen cu ce te poți îmbrăca când mergi la un cocktail sau teatru sau cum îți poți descoperi stilul (la asta nu m-a lămurit, e ceva foarte generic și cel puțin vag, pe mine nu m-a ajutat cu nimic să îl găsesc, bine că mă mai trage el din când în când de mânecă).

ALBA NEAGRĂ:

            • Aspectele de genul „așa nu-i bine și gata” nu mă mulțumesc. Vreau să știu întâi de ce; nu poți schimba ceva (chiar de bunăvoință există) fără să înțelegi rațiunea. Prin urmare, mi-e foarte neclar care e problema în a purta cizme înalte și rochii ¾ (deasupra sau dedesubtul genunchiului), combinație vestimentară pe care eu o aleg destul de frevcent.

            • Păr lung = feminitate. Păr scurt = anti-feminitate. Recent m-am tuns foarte scurt și niciodată nu m-am simțit mai feminină și mai sexy. E o chestiune de atitudine, și nicidecum de lungime a părului (uitați-vă la Emma Watson cât de minunat arată tuns băiețește!).

            • Dacă vrei să fii sau să înveți să fii feminină, te uiți la filme retro, nu la seriale (am parafrazat). Nici pe asta n-am înțeles-o.

           • Cam toate ținutele sunt accesorizate cu cât mai multe brățări pe o mână, indiferent de stilul/ vârsta/ statutul persoanei în discuție. Am ajuns, pare-se, trend-setter de la 16 ani fără voia mea! J

            • Tot nu pricep care e treaba cu bretonul.

           • Păr roșcat = nasol. De acord.     (Am pus-o la categoria asta fiindcă tocmai m-am roșcovănit. Dar trece curând. Plus că trebuia făcută și asta cândva.)

          • Nu înțeleg cum cineva poate vorbi cu un pom (bonsai), cu atât mai puțin o să înțeleg pe cineva care vorbește cu diamantele...

            • Citez din Dana Budeanu: „Stilul nu are vârstă, are doar substanță. Stilul se construiește cu multă răbdare și informație”. Simpatic spus, nu suficient de simpatetic exemplificat.

[P.S. Am citit cu câteva zile în urmă pe internet o tiradă destul de aprigă la adresa Danei Budeanu, cum că ar fi plagiat fără pic de rușine o carte de stil a unei autoare străine (îmi scapă acum numele) și că de aici a apărut practic „Manualul (ei) de stil”. Chiar îmi comandasem on-line ceva mai înainte niște cărți, și întâmplarea face ca una dintre ele să fie chiar cartea în discuție. Cu bunăvoința Poștei Române, într-o săptămână, cel mult două, ar trebui să intru în posesia lor și voi reveni ulterior cu un post despre cealaltă carte de stil, indiferent de veridicitatea acuzațiilor pe care le-am citit. Mulțumesc pentru răbdare și interes.]