(Muffin & Rox, „Cartea drăgălășeniei”)
Am zis că voi scrie mereu despre cărți. Nu am zis, însă, că ele trebuie neapărat să fie și publicate! Mă tot gândesc de câteva zile încoace ce carte să folosesc ca bază pentru acest post și oricât m-am străduit să găsesc una pe măsură nu am putut. Așa că am decis să mă folosesc de un manuscris (că veni vorba, dacă vreun editor citește postul acesta și este interesat, poate batem palma!). Drepturile de autor ne aparțin în întregime mie și lui Muffin, acestuia din urmă în calitate de model desăvârșit, iar celei dintâi în calitate de fotograf (și uneori și de model). Aducem pe această cale mulțumiri și colaboratorilor (Adi, ăsta cam tu ești, în mare parte), cărora le datorăm minunatele poze de cuplu care întregesc albumul. Ne vom prezenta, așadar ireproșabilele calități artistice (editorii și toți cei interesați, vă rog să vă faceți programare la PR-ul nostru, mulțumim) printr-un scurt rezumat cronologic al viitorului nostru album de artă (la cerere, îl transformăm și în roman de aventură sau chiar în carte de bucate cu degustător avizat). Acestea fiind spuse, dedic aceste câteva pagini de manuscris pufosului meu Muffin, care a împlinit ieri un anișor și pe care îl iubesc de ne fâlfâie urechile la amândoi! La mulți ani, Brioșel!
Dragoste la prima vedere.
La a doua vedere, dragostea a rămas neschimbată, însă au luat naștere temerile, îngrijorările, s-au iscat răsturnări constante de voință, furtuni imanente de „pot face asta”/ „ei poți pe dracu’!”, lipsă de empatie față de mine însămi crescută la cote îngrijorătoare, opinii crețe cum că „vezi că dacă îți iei un câine nu e ca și când îți mai cumperi niște brățări” (fâs!), reacție neașteptată de la oameni din jur pe care te bazezi să te susțină, dar care de asemenea nu par deloc angrenați în împlinirea dorinței tale (cum nu au fost nici în atâtea altele că da, frustrările față de propria persoană bat prietenia la fundu’ gol mereu... Și da, pluralul e doar generic.), procese de conștiință zilnice duse la o extremă aproape elucubrantă, toate așternute de o minte vulnerabilă în fața unei decizii de fapt atât de facile. De atunci începând, sunt la o cură constantă cu brioșe!
● 8 săptămâni
Sau începutul unei perioade foarte căcăcioase. Literal zic. Brioșa mea nu făcea decât să mănânce, să dea afară (și parcă ieșea mai mult decât intra!!), și să doarmă. În scurtele pauze ale acestor activități imuabile, a practicat alintatul, călăritul jucăriilor și tehnica pupatului, la care astăzi este mare meșter, mare. Cu timpul, frecvența celor dintâi s-a diminuat, așa că în timpul rămas le-a perfecționat pe cele din urmă. Ah, da, și a început să devină nițel cam agresiv. Da, mâna asta de blană, da!
● 2 luni
Ziua Brioșei s-a potrivit de minune cu ziua mea, așa că am sărbătorit-o împreună. Doar puțin seara că așa e cu copiii, iar a doua zi am mers la bronzat. Din păcate deloc pe placul ghemotocului care a murit de cald la primul contact cu soarele și care de abia a așteptat să ajungă acasă să se culce la răcoare... în geanta de plajă J
● 3 luni
La 3 luni ne făcusem deja băieți mari, așa că am mers la o plimbare mai lungă la Arcuși, un parc foarte interesant cu statui de lemn. Am învățat să stăm la poză, și să arborăm mutrițe și posturi fotogenice. După o plimbare plăcută la umbra copacilor din pădure, ne-am jucat cu mingea în parcul din Sfântu Ghoerghe. Și am avut atâția spectatori! Fotbaliști ne facem! Și șoferi! (despre asta puțin mai târziu...)
● 4 luni
La 4 luni ne-am făcut cât un pepenaș de grăsuni, pufoși și dulci! Ai zice că un pepene are mai puțină mobilitate și nu prea își permite să fie așa de energic fără să se rostogolească anapoda în toate direcțiile. Nu și Muff al meu care le-ar râde în față iepurașilor care fac reclamă bateriilor Duracell. Da, am un cățel pe baterii (de câte ori am auzit asta...), dar unele extrem de rezistente și cu încărcare automată și continuă. Cu alte cuvinte, nu am prins încă ziua în care să le văd vidate de energie.
● 5 luni
A venit și momentul unei plimbări prin București. Ne-am petrecut ziua în parcul Herăstrău, iar Muff al meu a dat primele semne de extenuare fizică. Tactica e simplă și funcționează și astăzi – ochi rugători, lăbuțe pe picioarele mele, a se citi „maaami, mă ieeei suuus?”. După cel mult 5 minute, bateriile sunt din nou la capacitatea maximă de funcționare.
● 6 luni
Distracție de pomină în Parcul Sportiv din Brașov. Și prima zi în care mi-am făcut curaj să îl las liber să se joace. Tot la 6 luni ne-am și tuns din puf pentru prima dată, fapt care, paradoxal, ne-a făcut chiar și mai pufoși! Și tot pe atunci am vizitat Natura Parc din Chichiș, dar care nu a fost deloc pe placul lui (băiat deștept, are o reacție foarte pregnantă la auzul manelelor și la vederea țiganilor și a altor specii din aceeași rasă).
● 7 luni
Pe la 7 luni l-am dus și pe Muff într-unul dintre puținele mele locuri preferate din țară, anume la uriașul Parc Memorial Constantin Stere din Ploiești. Totul a fost perfect, lucru care se poate observa și din poze. Ah, da, și cam pe acum am început să ieșim și la agățat!
Tot prin perioada asta ne-a vizitat și tușa Laura cu care am ieșit la plimbărică (și am avut grijă să îi arătăm cam cât de încăpățânați suntem noi...).
Pe la 8 luni s-a făcut băiat mare cu adevărat, așa că i-am cumpărat o minge pe măsura lui. Am zis că dacă suntem mari, hai să învățăm să și citim! Eu citeam, iar el adormea cu cartea în față... La 8-9 luni am sărbătorit primul nostru Crăciun împreună (nu a vrut să poarte căciulița de Moșuleț pe care i-am cumpărat-o cu atâta drag din Viena) care a fost îmbelșugat și, desigur pufos. J
 |
| preșul de sub dulapul din bucătărie :P |
La 9 luni deja abia mai încăpea în coșulețul pe care i l-am luat la 8 săptămâni. Atunci ocupa o zecime din el. Și s-a transformat într-un mini-rocker fiindcă nu mă mai lăsa să îl perii... Așa că am mers la defrișat și am ieșit de acolo cu băiat fecheș rău!
● 10 luni
La 10 luni am devenit majori. Majori în toate cele! Am început școala de șoferi, suntem nervoși în trafic și mai scoatem câte o limbă când cineva nu știe să semnalizeze, mai băgăm seara câte o bere, iar ursuleții din casă nu ne mai ajung. Acum ne cuplăm (vă rog să observați ce cuvânt delicat am folosit!) și cu pernele decorative (care în momentul de față se află într-o stare irecuperabilă în debara. Slavă cerului că pernele umplute cu puf nu au sentimente!).
● 11 luni
Tot pufos sunt și la 11 luni...
● 1 anișor!
Vremea bilanțului!
- tot căcăcios, dar cu măsură și cu mai puțină recurență zilnică;
- tot pișulică, chiar și mai și, dar mai răbdător și educat (cu excepția zilelor când se înfurie pe mine și numa’ de-a dracu’ trage un piș pe scaunele de piele din cameră sau pe frigider...);
- tot pufos, ba chiar mult mai pufos (puful a crescut direct proporțional cu greutatea, iar un pepenaș are ceva greutate!);
- tot răsfățat, ba chiar a învățat să se răsfețe singur când nu are nimeni timp de el, și într-un fel extrem de ostentativ și tentant, căruia nu îi poți rezista și până la urmă tot i te alături...;
- merge la fel de mândru pe stradă, cu căpșorul sus și legănându-și fundul, (fiind perfect conștient de reacțiile pe care le stârnește în jur!) cu singura diferență că nu mai face cinci pași și cade în fund, cum se întâmpla când era mic;
- la fel de mâncăcios, dar mai puțin cerșetor, fiindcă încet încet am învățat ce e frumos/ bine și ce nu să facem;
- șosete și chiloți încă mai găsesc împrăștiate prin toată casa dacă las pentru o secundă dulapul întredeschis... scoate câte poate, și apoi aleargă de la una la alta și le latră; J
- încă mai găsesc sub pernă batoane de dinți și oase; J
- stă la mine în brațe mult mai mult decât la început, deși mai puțin decât aș vrea = foarte neastâmpărat;
- s-a perfecționat în arta șofatului, ba chiar a învățat să schimbe muzica și să ajusteze volumul de la comezile de pe volan;
- foarte orgolios și încăpățânat, dar mă mai lasă și pe mine să câștig în ultima vreme (probabil acum că a crescut merge pe principiul ăl mai deștept cedează);
- și mai (dacă vă vine să credeți că se putea și mai!) prietenos, iubitor și sociabil;
- pe zi ce trece mai pupăcios (ar putea fi ușor influența mea aici...);
- a încheiat (pe moment cel puțin) socotelile cu papucii, acum distruge ușa de la intrare. Într-o zi o să ajung acasă și o să intru printr-o gaură...;
- fură tot ce prinde! Tot ce e la înălțimea lui și la care poate ajunge, al lui e;
- suntem cei mai buni prieteni în casă, afară nu ne mai cunoaștem. Acolo uită și cum îl cheama și cine e mami;
- i-am spus de atâtea ori „domnule pufosule a lu' mama”, că dacă folosesc cuvântul domnule și aude, vine la mine;
- uneori chiar zâmbește J (multe alte ori, mârâie și latră, desigur);
- la fel de mult îmi place să îi strâng fățuca între palme până rămâne numai puful. El nu se omoară după asta;
- doarme cu căpșorul pe aceeași pernă pe care dorm și eu;
- uneori îmi linge mâna până adoarme;
Acum 10 luni când l-am luat pe Muffin nu mi-am dat seama că m-am făcut de fapt cu o întreagă grădină zoologică. Mănâncă ca un purcel (își bagă tot capul în castron și de multe ori cară mâncarea prin toată casa), e un măgar când fură șosete, o rozătoare care mi-a distrus toți papucii de casă, aleargă ca un iepuraș, se întinde și se alintă ca un pisoi (iar uneori scoate niște sunete de zici că toarce!), e alb și pufos ca un ursuleț polar și stă în picioare exact ca unul, se încolăcește de brațul sau piciorul meu ca un koala când n-am timp de el, iar când mă supără e un viezure. În restul timpului, e cățeluș, ăl mai scump și mai adorbail cățeluș de a fost vreodată! Sunt absolut conștientă de faptul că 80% dintre persoanele care citesc postul acesta consideră (iar eu le dau dreptate!) că ar putea face o treabă mult mai bună decât mine. Și, cu destul regret, recunosc că așa este. Însă mi-e drag de-mi fâlfâie urechile numai când mă gândesc la „domnule pufosule” al meu și încerc să fac ce pot, cu ce am, în speranța că mă iubește măcar puțin și așa.
Acestea fiind spuse, să îmi crești mare, Brioșel pufos!
Sperăm că v-a făcut plăcere lectura primului nostru manuscris și, dacă da, vă promitem că vom reveni cu altul la anul. Până atunci, vă rămânem profund îndatorați dacă ne spuneți și voi câte ceva despre animăluțul care vă umple sufletul zi de zi. Sau despre cel care a făcut asta, cândva, demult (și azi mi-e dor de Moti, pisoiul meu, dar și de Pițurcă, pisoiul tatei). Sau despre cel pe care vi l-ați dori. Sunt sigură că măcar una din variante se potrivește absolut fiecărui cititor. Mulțumim pentru interes și... pupici de la Mafănici!
