La 3, fugi!

(Almudena Grandes, „Castele de carton”)

            Nu cred să existe dușman mai de temut al unei relații de iubire decât implacabila cifră 3. De fiecare dată când stabilitatea cifrei 2 începe să își piardă din echilibru e clar că un motiv extrinsec și-a făcut loc în relația de cuplu. Mă veți contrazice, știu, dar eu NU consider că adevărata rațiune trebuie căutată în interior. Asta doar dacă am lăsat cu mai multă sau mai puțină bună știință prezența unui al treilea în mințile noastre. Mie mi-e frică de 3. 3-ul distruge relații mereu și se joacă cu mintea ta setată pe paritate în cel mai indivizibil cu 2 mod. Am crezut mereu că 3-ul înseamnă trădare și amăgire. Dar dacă se ajunge la asta înseamnă că oricum deja nu mai exista 2, ci doar 1 și 1.

            3 e mult mai mult de atât. 3 e bagajul cu care intri într-o relație nouă. 3 sunt temerile și angoasele pe care nu ai știut să le înlături o dată ce ai încheiat un capitol din viața ta ci le-ai cărat cu tine și le-ai trântit bine mersi în brațele noii relații. „Na, ia-le, acu’ mă mai vrei?!”. 3 înseamnă așteptări, comparații, nemulțumiri, paralele, întrebări vechi la care cauți răspunsuri noi sau, și mai rău, întrebări noi la care te mulțumești cu răspunsuri vechi. 3 înseamnă respingerea noutății, înseamnă să cauți, să ai puterea să crezi că vei găsi cândva, șansa să găsești și apoi să nu știi ce să faci cu ce ai găsit. 3 înseamnă gânduri, discuții, certuri, probleme inexistente tratate asemeni marilor descoperiri ale lumii, bănuieli nefondate, fantasme care se nasc din nimic dar seceră tot ce prind, elucubrații care generează un soi de astigmatism față de noul 2. Dar atâta timp cât 3 e real, nimic în 2 nu poate fi astfel.

            3 e 2-ul tău în care își bagă alții coarnele. Dacă am învățat ceva în ultimii ani, e că dacă trebuie să fug de cineva pentru a-mi apăra relația, atunci trebuie să fug de oamenii răi, și, mai abitir decât toate, de prietenii buni. Unii luptă pentru răul tău, alții pentru binele tău, nici unii însă nu luptă alături de tine. Am învățat că invidia și răutatea pot fi dezarmate cu un zâmbet de nepăsare (și cu o înjurătură în gând), dar bunătatea prietenilor care știu ei mai bine ce ai tu nevoie e greu de biciuit cu armele pe care le ai la îndemână. Când 3 e dușman, 3 e distractiv. Vezi frustrările unor persoane limitate, lipsite de simțul apartenenței la o relație sănătoasă cu un specimen de sex diferit (nu neapărat, de fapt), care se dau cu părerea, pun în balanță, fac mișto de cartier și se întrec în sfaturi de cerceaf în timp ce se desfată cu poze pițiponcite de pe diferite haifaivuri pe care le postează apoi pe site-uri deochiate poate poate apucă pe careva cu mașină și card fumuriu. Când 3 e prieten, 3 e nasol. Influența pe care o pot avea cei dragi asupra ta este covârșitoare. Nu îți dai seama cu câtă abilitate îți rezolvă ei problemele de cuplu în timp ce tu stai cu partenerul la o bere pe canapea, pregătindu-vă să vă băgați în pat. În pat cu prietenul, desigur! Prietenul binevoitor căruia îi este teamă să nu suferi, să nu fii înșelat, să nu fii lăsat baltă, să nu primești ceva de care lui însuși îi este teamă. Sau prietenul invidios, după caz. Dar 3 într-o relație nu va fi niciodată prietenos. De 3 trebuie să fugi chiar de-l știi de când sunteți d-o șchioapă. 3 e diabolic!

            Viața însăși e o treabă în 3 de multe ori, care te f*** de câte ori are ocazia sau de câte ori accepți tu să te apleci după săpun. Dar un astfel de menage a trois nu înseamnă neapărat 1 și cu 1 și cu 1 care dau 3 la o partidă de sex. Cel puțin la concluzia asta am ajuns după lectura unei cărți care la prima vedere părea hrană excitantă pentru simțuri, dar la o analiză mai amănunțită s-a dovedit a fi stimul incitant pentru creier. Credeam că am achiziționat un roman erotic atipic, dar m-am trezit cu o poveste de viață fulminantă, în care arta, dragostea, sexul și moartea au nevoie una de cealaltă pentru a coexista. De asta și de hașiș, alcool și libertate. „Castele de carton” a autoarei hispanice Almudena Grandes mi-a oferit numeroase răspunsuri simple la întrebări complicate care își scoseseră vlăstarele de mult în căpșorul meu, dar care au murit fără a avea posibilitatea de a înflori și de a le privi în toată splendoarea lor generatoare de justificări și explicații. 3 un număr perfid până în adâncul cugetului, dar care știe să își facă loc în lume cu coatele. Cu coatele celor 2 pe care îi pervertește în prealabil.

            „Castele de carton” e povestea cifrei 3 care ajunge să subjuge viața naratoarei, tânăra Jose, studentă la arte plastice și aspirantă la un viitor magnific pe toate planurile. Mai întâi, 3 e numărul impar, neinteresant și care nu prespune niciun fel de enigmă dacă stai să te gândești la el. 3 un grup. 3 sunt Maria José Sanchez, Jaime Gonzáles și Marcos Molina Schulz, tineri studenți la aceeași universitate, pasionați de aceleași lucruri, fiecare cu problemele lui mai mult sau mai puțin personale, individualizați însă destul de puternic atât între ei, cât și ca grup raportat la restul lumii. Fata își spune simplu Jose. I se pare că numele ei e predestinat eșecului. Nici un pictor faimos menit să încondeieze macabrul vieții în nunațe mobile de gri nu se poate numi Maria José Sanchez. Marcos Molina Schulz în schimb, spune tot ea, e nume de star, de artist desăvârșit, de geniu consacrat. Și zice bine. Cât despre Jaime... ei bine, Jaime e bun. Bun la reprodus. Tablouri, pe de-o parte. La reprodus în general, pe de altă parte. 3 e numărul impar pe care îl alcătuiește grupul lor discret cu preocupări distincte, dar comune. Cât 3 e artă, 3 e impar.

            Arta face casă bună cu iarba, cu hașișul, cu alcoolul dulceag, cu balcoanele călduroase cu șezlonguri răcoroase și cu un pat mare. 3 devine un număr aparte. 3 e ciudat, e nou, e rușinos și cel puțin pe atât de plăcut. 3 e teamă, erezie, principii matolite și crezuri spurcate. Dar 3 e tot ce mai e nevoie pentru a supraviețui. 3 e sex și nebunie, impotență și excitație, delir și juisare, dar mai presus de toate 3 e cu atât mai neobișnuit cu cât pare mai natural.

            La flacăra iubirii intense, 3 e cel mai simplu de înțeles. 3 e număr par. Jose îl iubește pe Jamie pentru sexul lui, pentru posesivitatea lui, pentru apartamentul pe care l-a transformat în casa lor, pentru neputința lui de a-și găsi un stil propriu în pictură, pentru că îi domină și îi conduce. Dar fără Marcos, dragostea ei pentru Jamie devine fadă și pur sexuală. Jose îl iubește pe Marcos pentru fizicul lui atletic, pentru talentul său covârșitor, pentru aparenta lui impotență care o sensibilizează, pentru ceea ce își dorește ea pentru viitorul lui. Dar fără Jaime, Marcos nu poate exista. Multă artă, și mai mult sex, stimulente la tot pasul, viață boemă la cel mai insidios grad, dar, mai presus de toate, o dragoste ireală care ucide încet încet structura solidă a unui 2 dorit până ce 3-ul real devine mai divizibil ca orice alt număr.

            Când tot ce mai rămâne din 3 e durere, disperare, sfârșire, teamă de singurătate, dezgust pentru propria persoană, dispreț față de ce ai iubit mai mult odată, auto-plafonare care să acționeze ca pedeapsă, când 3 moare din mult prea multă dragoste, atunci 3 nu mai e un număr. Deloc. De niciun fel. 3 începe să semene cu o jucărie sexuală roasă de câinele tău.

            3 e când 2 ți se pare prea mult. Când simți nevoia să împarți cu cineva din experiențele de cuplu, când crezi că ai nevoie de sfaturi și încurajări ca să faci față unor anumite situații. Când crezi că 2 e prea mult, atunci 2 e un laș iar 3 doar profită. 3 mai e când 2 ți se pare prea puțin. Și asta e nasol. Fiindcă adevăratul 2, 2-ul pe care merită să îl cauți cu răbdare toată viața, care merită să muți munți pentru a-l zări și să pălmuiești fără regrete societatea cu toate preconcepțiile ei, acel 2 spuneam, trebuie să țină loc de 3 și de orice altă cifră perfidă în viața ta. Când 2 e numai bun, nu există loc de 3. Viața până la urmă e o chestiune de bipolaritate, omul însuși e un biped cu câte 2 membre și alte organe binare, e un soi de element chimic bivalent cu nevoi organice, împărțite între bine și rău, nevoi și obligații, vise și realități. 2 e numărul normalității. Dar Jose, Marcos și Jaime erau cum nu se poate mai normali...

            Vă recomand cu toată căldura un roman febril ca un vortex de sentimente și trăiri amestecate în neantul unui colț de lume, excitant prin însăși volubilitatea lui incitantă. „Castele de carton” m-a eliberat de 3.