Parada tizilor

(Alexandre Dumas, „Robin Hood”)            


            După îndelungi gândeli și răsgândeli cu privire la cea mai bună alegere pentru primul post propriu-zis al acestui blog, am ajuns la concluzia că ce articol poate fi mai sugestiv ca prim articol decât... primul meu articol! Mă refer aici la primul articol pe care l-am scris și publicat vreodată. Acesta se numește „Parada tizilor” și este o abordare oarecum amuzantă deși lacunară (cel puțin așa mi se pare acum, după 7 ani) a romanului „Robin Hood” al scriitorului meu preferat de la vremea aceea, Alexandre Dumas. Articolul a fost publicat în revista „Alpha” a Colegiului Național „Unirea” din Brașov, în anul 2004. Voi reda în cele ce urmează articolul întocmai. Comentariile actuale, dacă vor exista (și desigur că vor exista!), le voi pune între paranteze drepte.

            Un surplus inutil de timp sau poate un exces de juvenilitate [asta era atac la adresa domnului profesor de română, Viorel Micu, care făcea mișto de mine „că la vârsta ta citești Dumas ha ha ha”. Eu barem citeam ceva, nu ca alții! Dar să revin...] mi-a călăuzit ochii pe o ediție mai veche a romanului „Robin Hood”. Și nu datorită unui simțământ ludic [touché din nou!] am decis să o citesc, ci pentru că purta semnătura lui Alexandre Dumas, scriitorul meu preferat. De astfel jurământul era deja făcut; Cartea Sfântă prinse nu demult crusta de colb pe locul unde au fost așezate tremurânde degetele mâinii drepte: voi citi toate romanele lui Alexandre Dumas tatăl! Am zis! [și tot așa am uitat...]

            Imboldul fusese suficient. Nu am urmărit cu prea mare interes firul narativ, deoarece era, evident, arhi-cunoscuta poveste clasică a prințului de tâlhari, legendarul Robin Hood, în excesele sale de altruism. Astfel că am început să dau atenție unor amănunte, aparent nesemnificative pentru un cititor care se confruntă întâia dată cu istoria faimosului proscris, amănunte care mi-au dat o mare bătaie de cap pe parcursul lecturii. Nu invoc ilarul și echivocul în detrimentul cursivității firului epic, dar labirintul onomastic în care involuntar am pătruns nu credeam că are să mai sfârșească. În cele din urmă vă voi explica și de ce.       

            Roman gros, bogat, pădure mare, oraș asemenea – consecință: personaje multe; formele aglomerează fondul. Poate, dacă mai bine de șapte veacuri nu mi-ar fi stat împotrivă, iar Alexander Graham-Bell ar fi inventat telefonul pe la 1162, m-aș fi resemnat, încercând să rețin zecile de prenume, scoase succesiv din cărțile de telefon, și care se preumblă nonșalant de la o pagină la alta. Fiecare nume și-ar fi purtat în urmă-i personajul. Vise! În cazul de față, fiecare nume își poartă în urmă, în spinare și își mai duce și pe brațe personajele. Un adevărat alai de Halberți, Huberți, Johni și Richarzi și alte „n” personaje, cu un echivalent onomastic 20 de pagini mai târziu se succedau cu repeziciune, pentru a lăsa loc loc altor Huberți și Johni pregătiți să intre în scenă.

            Avem o stratificare clară și irevocabilă: normanzi și saxoni, fiecare cu dreptul la numele său. Vai, dar câtă lipsă de originalitate din partea părinților!!!

            După cum deja am spus, multe personaje aglomerează opera lui Dumas. Traiul efemer al locuitorilor pădurii Sherwood sau al celor de dincolo de zidurile Nottinghamului era dus până la extrem, dar cu stoicism! Dacă pe parcursul desfășurării acțiunii întâlnim un personaj constant, prezent de la început până la fine, ei bine atunci e imposibil să nu mai apară încă doi-trei tizi, prieteni, dușmani, vecini, care să nu mai țeasă câte puțin la pânza de ceață. De fiecare dată când mai intră în scenă, timid sau voinicește (dar neapărat pe cal!) un nou personaj, mai bifăm un nume pe care parcă l-am mai auzit cândva. Dar când? și unde? Astfel – avem parte de saxoni și normanzi, fiecare tabără deținând măcar câte un reprezentant al unui prenume „de vază”.

            Începem deci cu Hubert, păzitor al porților castelului din Nottingham, care, datorită unei „bune” tipăriri, este adeseori numit și Herbert. Fiul lui se numește Halbert. Un alt sir, Hubert, este un oaspete al pădurarilor. Cel mai bun prieten al lui Robin Hood are doi frați care se numesc Herbert și Harold. Nobilul Richard are un băiat, Herbert, iar Robin ucide un străin care se numea Harold... Tot haiducul are nevoie de ajutor; cui îl cere? Judecătorului Hubert! Când, cu inima strânsă de îndoială, în final, vedem parada pe sfârșite, un ilustru personaj exclamă: „Pe sfântul Hubert!”. Instinctiv ne punem întrebarea: „Care din ei, Doamne?”.

            Dacă învălmășeala prenumelor mai sus menționate e greu de elucidat, ei bine, întâlnim și cazuri mai elocvente: fiecare în tabăra lui. Îl întâlnim pe fratele lui Herbert și Harold – saxonul Egbert, dar și pe Egbert, temnicerul de la palat; pe Gaspard, spoitorul de vase saxon și pe Gaspard, paznicul normand al șerifului. În cazul epidemiei de Guy, povestea e puțin mai lungă: unul e baron normand, alt Guy e tatăl mai multor flăcăi, iar al treilea Guy este fratele celui de-al doilea (lipsă desăvârșită de originalitate!). Astfel că Robin era nepotul lui Guy 2 de frate, și nu de fiu, iar mama acestui Robin era fiica fratelui prietenului Guy 1! Simplu! [Am amețit.]

            Și acest al doilea Guy avea șapte băieți (trei amintiți anterior la „coincidențe”). Un altul era William. Nelipsit este un William și la normanzi – un abate din Ramsay și un alt William, favorit al noului rege. Întâiul William avea un văr John; ia ghiciți cum se numea „morarul cel gras”? Evident, John! Fratele regelui Richard și regentul său se numea John iar favoritul regelui John se numea John!!! Iar nobilul Richard, pair desproprietărit, a fost ajutat de fratele lui John... Richard!

            Naiv, mă întreb dacă această „erupție onomastică” a avut și ea un cuvânt de spus în abundența de Ioni, Mării și Vasili din comunitățile rurale sau cu epidemia de Esmeralde, Salomee și Jose Armanzi din alte comunități pe care prefer să nu le numesc aici. Împărtășindu-vă și vouă nedumerirea mea pe parcursul acestui articol, aș vrea să precizez că el nu este și nu a vrut să fie un pamflet, sau un fragment critic; nu sunt în măsură să critic un scriitor, cu atât mai puțin pe Alexandre Dumas [touché de final pentru domnul profesor!]. Totdată, nu este o recomandare spre lectură de curiozitate sau o caricatură în proză. Tot ceea ce am relatat este o impresie, o constatare, o deviație amuzantă de la firul epic – dacă vreți – sau o atenție distributivă modelată ușor ilar. Articolul trebuie citit și interpretat ca atare, cartea de asemenea!

            Mult respect, gânduri bune și calde încărcate de emoțiile amintirii și un nepoțel minunat și sănătos, domnului profesor Viorel Micu, căruia îi datorez pasiunea mea pentru buche și răbdarea neostoită pentru buchiseli.