Cu norii-n păr

(Teodor Marian, „Dincolo de marele zid”)

            Pe globul de carton al lumii, harta Chinei pare a fi prinsă în pioneze mai solide şi mai colorate ca niciodată! A treia ţară ca mărime a lumii, dar şi a treia putere a lumii, cu şanse nesperat de mari  de a surclasa Japonia anul acesta, evoluţia Chinei din ultimii ani crează controverse aprinse şi nu conteneşte să uimească. Vorbim de o ţară care se profilează distinct ca un uriaş spaţiu administrativ, politico-economic, socio-cultural, geografic şi istoric, în a cărui existenţă dinamică şi în continuă schimbare se răsfrâng în mod armonios coordonatele generale dezirabile întregii lumi. Vorbim aşadar de una din forţele indestructibile ale lumii, cu o dezvoltare recentă care numără, din multe puncte de vedere, performanţe neatinse vreodată de o altă societate. Dar ce înseamnă China pentru un iubitor al artei şi vechii ei culturi, mai degrabă decât pentru un simplu cetăţean al lumii şi care sunt valenţele prin care ni se înfăţişează ea nouă, unor străini îndepărtaţi, face scopul lucrării despre care vă voi povesti azi. Este vorba de monografia „Dincolo de marele zid” a domnului Teodor Marian.

            Mă voi autoînvesti, așadar, cu onoarea și plăcerea de a vă spune câte ceva despre această scriere  pe care am citit-o la un an și câteva luni de la întoarcerea mea din China și care mi-a împrospătat multe amintiri minunate, pe care sper că le voi împărtăși cu dumneavoastră de-a lungul timpului, în viitoare posturi. Sunt multe lucruri care îţi dau aripi în lumea asta, dar şi mai multe care ţi le taie; puterea de a creşte aripile acelea, de a le înălţa până în ţara îndepărtată a Oraşului Interzis şi a le menţine la fel de pure şi înălţătoare întru amintirea ei chiar şi acum, la ani distanţă de acea fenomenală experienţă care ne-a purtat pe deasupra Marelui Zid Chinezesc, iată ce mă uneşte de domnul Teodor Marian şi iată pentru ce mă înclin în faţa dumnealui.

            Monografia „Dincolo de marele zid” încearcă surprinderea notelor caracteristice pe care le poartă destinul istoric al acestei ţări, procesul deosebit de amplu şi de diversificat de transformare pe toate planurile, precum şi conexiunile Chinei cu diferite spaţii aferente. Deşi complex şi foarte bine redactat, studiul de faţă nu este unul exhaustiv, date fiind dimensiunile sale destul de modeste. Autorul a preferat abordarea unei game largi de subiecte de interes major, pe care le-a tratat foarte scrupulos, însă sistematic, astfel monografia primind valenţele unei „cărţi bune la toate” din sfera lucrărilor de profil.

            Scrierea este organizată de la general la particular şi apoi la specific. Autorul începe prin descrierea amănunţită a traseului parcurs până în China, furnizând informaţii de natură geografică, istorică şi turistică despre numeroase ţări, oraşe şi forme de relief care alcătuiesc aşa-zisul drum aerian al mătăsii (Istanbul, Siria, Kuwait, Pakistan, Himalaya, deşertul Takla Makan ş.a.). Am apreciat cu precădere (chestiune pe care îmi doresc sa nu o fi omis nici eu înainte de marea vizită în China) faptul că acesta s-a documentat şi s-a pus în temă cu numeroase aspecte definitorii care s-au dovedit a-i fi foarte de folos în momentul contactului cu noua, atât de noua, cultură. Înainte de a ateriza, autorul a împărtăşit cititorilor săi din bogăţia de cunoştinţe acumulate din cărţi, documentare şi alte surse, furnizând diferite aspecte de natură istorică, arheologică, geografică, ideologică, literară, economică, administrativă, a vorbit despre războiul chino-japonez, despre sărbătorile şi tradiţiile asiaticilor, făcând uz de numeroase proverbe chinezeşti.

            Toate acestea pentru a ajunge la concluzia atât de sfântă şi dragă sufletului meu – China este centrul de atracţie al întregii lumi, miracolul lumii contemporane. Tot un proverb chinezesc este cel care „l-a pus pe drum” pe autor: „Mai bine să vezi o dată, decât să auzi de o sută de ori”. Înţelept şi pragmatic, domul Marian a preferat să asculte de o sută de ori (de unde şi bagajul intelectual cu care a plecat la drum), după care să vadă o dată, însă cu experienţa celui care ar fii văzut de o sută de ori.

            Cred că se cere a fi menţionat faptul că titlul cărţii, „Dincolo de marele zid”, este doar orientativ, şi nu este nucleul cărţii; se vorbeşte despre el în aceeaşi măsură în care se vorbeşte şi despre alte puncte de atracţie, nici mai mult nici mai puţin. Însă, trebuie să recunosc, este un titlu care „trage greu şi prinde”! Pe mine una m-a prins, deoarece acum, în urma acestei minunate experienţe, ştiu şi simt că nu voi mai găsi şi trăi sentiment mai puternic şi mai tulburător decât cel pe care l-am avut când sorbeam aerul din norii ce-mi învăluiau pletele (da, pe atunci aveam plete) şi îmi tăiau picioarele dându-le aripi de foc pe Marele Zid al Chinei. Şi autorul însuşi citează cu mândrie un alt vechi proverb chinezesc: „Cine n-a urcat zidul chinezesc nu se poate numi bărbat” (ce-i drept, floare la ureche nu a fost!).

            Pe lângă aceasta, autorul mai menţioneză vizita la Oraşul Interzis cu poarta şi piaţa centrală (cea mai mare din lume, de altfel) Tiananmen, vizita la o policlinică-spital din comuna Liu Liqiao unde a fost iniţiat in tainele medicinei tradiţionale chineze şi la marile morminte ale soldaţilor de teracotă (la care eu nu am avut plăcerea să ajung, din motive dubioase...). Despre câteva dintre acestea plus multe altele, în viitoare posturi.

Alte aspecte precum veniturile unei familii, ceremonia ceaiului, porţelanuri şi mătăsuri, aspecte literare şi filosofice, fantezii muzicale, ritualul sacru de servire al mesei şi „nebunia” cu raţa pekin (care, vă spun sincer, nici nu este atât de delicioasă pe cât se zvoneşte!), alte aspecte gastronomice aferente, precum şi explozia de biciclete care împânzeşte zi de zi arterele marii metropole au fost de asemenea aduse în discuţie. Am menţionat toate acestea pentru a nu rămâne cu impresia eronată că scrierea domnului Teodor Marian ar fi vreun soi de ghid turistic sau jurnal de călătorie, ci un studiu amplu şi cu multiple valenţe, tratat detaliat şi multilateral dar care are la bază nu doar un bagaj cultural şi intelectual ci şi unul de cercetare propriu-zisă.

Aş dori să vă mai reţin atenţia câteva clipe pentru a discuta câteva aspecte din monografia domnului Teodor Marian care pe mine m-au impresionat foarte mult (şi sunt şanse foarte mari ca în secţiunea aceasta să nu mai pot să îmi ţin subiectivismul în frâu). Secţiunile dedicate dansului şi muzicii în China mi-au adus un zâmbet prin de nostalgie pe chip. De ce? Pentru că, contrar a tot ce se spune, chinezii sunt oameni fericiţi; poate nu cei mai fericiţi din lume, dar cu siguranţă mai fericiţi ca mine, ca tine sau ca el. Şi dacă nu asta, atunci nu ştiu ce îi îndreptăţeşte pe chinezii de toate vârstele să meargă pe străzi fredonând, să aştepte autobuzul sau metroul cântând în surdină sau să bată un ritm vesel cu palmele şi picioarele în piaţa de noapte, cu un ochi după clienţi, cu un altul după trupele de poliţie care îi saltă aproape în fiecare seară. Prima impresie a fost dezarmantă. La a doua m-am lăsat cucerită.

Primul „şoc” cultural de acest gen l-am avut când am vizitat Palatul de Vară şi am văzut un grup de aproximativ 200 de chinezi care dansau sincron, la ora 8 dimineaţa, fără a fi îndrumaţi de nimeni, într-una din grădinile palatului. Şi erau de toate vârstele. Şi zîmbeau. Şi nu se uitau urât când lumea făcea poze şi şuşotea. Şi era 8 dimineaţa!

 Mai încolo, într-un alt parc, un grup de oameni mai în vârstă făceau exerciţii la aparate, cu nonșalanța și siguranța celor care exersează în sălile de fitness și aerobic, departe de privirile indiscrete ale trecătorilor. În altă zi, într-o vizită la Templul Raiului, am asistat la un specatcol ad-hoc, cu muzică, dans şi costume tradiţionale.

 Altă dată, în timp ce pozam o căprioară care se plimba nestingherită prin parcul Peony (la câţiva kilometri de Beijing) am auzit, şi apoi am avut şi plăcerea să asist la punerea în scenă a unui videoclip, cu muzică chinezească modernă, dar al căruia scenariu armoniza foarte plăcut elementele noi cu cele tradiţionale.

 Şi câte şi mai câte exemple de acest gen aş mai putea da! Noțiunea de fericire este relativă pentru fiecare dintre noi, însă chinezilor parcă le era de ajuns atât de puțin pentru a simți atât de mult...

M-au atras de asemenea aspectele de tipul „Ştiaţi că...” discutate în carte, spre exemplu acelea referitoare la introducerea budismului in China, la faptul că un chinez este cel care a aflat valoarea exactă a lui Pi, că un altul a determinat pentru prima oară în lume lungimea meridianelor iar un altul a inventat praful de puşcă, sau că sunt primii care au început să tipărească pe blocuri de lemn pe care tot ei le-au inventat, şi, de asemenea, cei care au plantat pentru prima oară în lume bumbac. Interesant este de asemenea spaţiul dedicat spătarului Nicolae Milescu, primul român care a ajuns în China. Autorul nu a omis să menţioneze multe alte aspecte care mie îmi produc o strângere de inimă când le aud şi un dor nebun, dar care îşi pierd din farmec dacă sunt povestite – ele trebuiesc trăite (și vă doresc din suflet să aveți parte de asta!); mă refer aici la modul cald şi primitor cu care te primesc chinezii, la faptul că lumea e tratată la fel iar masa e la fel de delicioasă fie că o iei într-un mare restaurant unde îţi sunt servite 20-30 de specialităţi, fie pe o bordură, în faţa unui soi de căruţ pe care se fac frigărui de legume sau fructe de mare. 

Mâncare la cantină (aveam de ales din aproximativ de 40 de feluri la semi-autoservire)

Frigăruile de la colțul străzii (0,5 - 1 leu bucata), Dumnezeu știe dn ce erau făcute de fapt, dar erau bune rău!

Masă la un restaurant în Beijing.

Masă (oarecum, dar nu chiar) festivă la cantină

Viaţa în Beijing are farmecul ei, fie că e privită de la înălţimea zgârie-norilor, fie de pe vine, din mirosul aburind al cărnii puternic condimentate şi asta pentru că oraşul apără cu îndârjire seninătatea unei vechi capitale orientale, permiţând însă şi dinamismului noului oraş să pătrundă, nu să schimbe, dar să transforme pe ici colo.

Şi toate acestea sunt vegheate de sus, din înaltul cerului, de bătrânul Zid Chinezesc, care a auzit de-a lungul timpului câte-n lună şi stele şi care a ştiut să spună mai departe fiecare poveste dragă ce i-a fost şoptită, fiecare scâncet al picioarelor obosite ce l-au escaladat, fiecare zîmbet ce a mai împiedicat o cărămidă obosită să se prăvălească în gol, fiecare suflet care a rămas acolo, pentru că odată ce ţi-ai încredinţat sufletul zidului, nu poţi să îl mai iei înapoi. Şi nici nu vrei asta! Aşa cum spune şi domnul Teodor Marian în frumoasa carte pe care vi-o recomand cu drag, „Niciodată nu se poate uita Marele Zid. Şi acum îl visez”.