Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)

            Săptămânile trecute, bunica mea mă rugase să o ajut cu o lucrare, pentru una dintre puștoaicele ei de la meditații (doar un alt copil tembel, iremediabil de tont și răsfățat, prea ocupat cu telenovelele și „cu problemele în familie” ca să aibă timp să mai și citească), despre cartea „Zeii” (care, așa cum sunt sigură că vă amintiți din copilărie, formează alături de consoarta sa, „Eroii”, capodopera „Legendele Olimpului” a lui Alexandru Mitru). Au trecut ceva ani buuuni de când am citit-o, așa că am răsfoit nițel cartea, să îmi amintesc care dintre ei cine era și cu ce se ocupa. Nu știu cum se face, dar în timp ce scriam și ordonam informațiile, mi-a venit ideea unei analogii între acești 12 zei eleni și locurile vizitate/ întâmplările trăite în excursia pe care am făcut-o în Grecia acum câțiva ani.       

    

            Nu am amintiri mirobolante despre această călătorie. În primul rând fiindcă este Grecia (niciodată nu am avut o pasiune pentru țara aceasta, iar acum, că am fost, cu atât mai mult; e un subiectivism asumat și parțial dovedit, chiar dacă nu am văzut decât o mică, foarte mică parte din Grecia). Apoi pentru că este tărâmul tuturor. Apoi pentru că întâlnești mai mulți români decât localnici, cocalari deșănțați cu șosete pe plajă, ghiolbani care își înfundă cioturile nestine de țigări în nisip (nu ar face foarte mare diferență nici de le-ar stinge, dar barem s-ar reduce riscul ca un cutare să calce pe mucul aprins), marțafoi care și-au adus bagaboantele să își sporească bronzul de la solar „dincolo, fă”, că la noi în țară e alge și e meduze moarte pe plajă și țigani și nu e cul! Cu alte cuvinte aceeași Românie, cu altă pălărie.

            Grămezi de pietre avem și noi, numa că nu le-am ordonat și pus plăcuță cu „vestigiu arheologic” (deși, acum câțiva ani când fusesem în Constanța se începuseră niște demersuri de a da nume la pietre și pe acolo, deci suntem OK, intrăm în rând cu lumea). Nu știu cum să descriu mai bine, dar în Grecia m-am simțit ca acasă... ceea ce numai de bine nu a fost! Dacă vroiam să mă simt ca acasă, apăi rămâneam acasă! Nu pot să nu mă gândesc că fusese și prima dată când am ieșit din țară și mă așteptam la altceva, la paradisul pe care mi-l descriau toți ca fiind întruchipat de exotica insulă Thassos. Când colo, măslini, pietre și bălării cât cuprinde.

            Au fost, desigur și părți bune în această călătorie, altele interesante, și pe ele voi încerca să mă axez în alegoria mea (au fost, desigur că au fost, însă scorul nu a fost cel scontat). Nu îmi va fi foarte dificil deoarece acum, la 4 ani de la această experiență, am rămas predominant cu amintirile frumoase, cu gândul la marea perfect de azurie care se pierdea în cer, și nu la pietrele pe care călcam rupându-mi picioarele ca să intru în ea, la cei 10 palmieri care populau insula și nu la miile de buruieni din fiecare grădină sau „sit turistic”, la pescărușii liberi din marea cerului și nu la aricii de mare pe care trebuia să îi feresc la fiecare pas în marea cea mare. La acestea mă gândesc și despre acestea vreau să vă povestesc.

            Mă voi referi, așadar, doar la cei 12 zei ai Olimpului (pe care îi voi enumera într-o ordine aleatorie, dar chibzuită), presupuși atotputernici stăpânitori ai lumii, cu capacități și energii nebănuite și nețărmurite, deopotrivă de blajini și de belicoși, adevărați îngeri și demoni ai unui cer divin și elen, stropit ici colo cu nițele miresme de nectar din potire purtate de nimfe și driade voluptoase. Cât despre mine, abia îmi permiteam o cola la vreo tavernă (cu bacșiș inclus, la care se mai adăuga hârtia cu harta insulei sau ceva delfini, care purta pompoasa denumire de „față de masă” și pe care se așeza respectiva sticlă), dat fiind faptul că am mers exact în anul când insula Thassos „era pe val”. Bine barem că la vreun an, maxim doi a trecut valul și a luat și insula!

 (VA URMA)