Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării (III)

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)


4. Athena, zeița din deal

            Vă povesteam în ultimul post (pe care îl găsiți aici) despre farsa pe care ne-a jucat-o Zeus și cum ne-a făcut el să urcăm înfofoliți mii de trepte de piatră în timp ce ne clocotea de sus mai ceva ca pe niște raci într-un boiler, pentru a ajunge la teatrul antic. Poate dau dovadă de exces de zel dacă spun că a meritat, deoarece până una alta a fost doar o grămadă mare de pietre așezate crescător și în semicerc, însă mi-a făcut totuși plăcere să ajung acolo deoarece a fost singurul loc din întreaga excursie în Thassos din care transpărea nițică cultură, ori excursiile astea care numai te îndobitocesc chiar nu îmi sunt pe plac. Acesta este și motivul pentru care în alegoria mea amfiteatrul din deal este personificat de Atena, cea mai înțeleaptă dintre divinități, și, în același timp, protectoare a artelor și a meșteșugurilor.

un scaun mai mult decât binevenit, un frigider de sucuri nefuncțional (dezamăgitor de nefuncțional!!) și o priveliște superbă! (pe care da, am tratat-o cu spatele!) 

            Mă repet, nu a fost marea mea realizare să mă cocoț până acolo, a fost însă realizarea acestei excursii, plus că, și nu văd de ce nu aș admite, priveliștea care se căsca prin ochiul amfiteatrului era foarte frumoasă (acum, am văzut altele ce o umbresc pe aceasta cu cruzime, dar atunci chiar m-a impresionat). Ceea ce vedeți în imagini este portul Limenas și o bună parte din mica insulă cu doar 14 mii de locuitori.

            Un alt motiv care să justifice alegerea personajului alegoric este acela că Atena înseamnă „cea cu ochii de azur”, ori unghiul din care se poate vedea portul de la teatrul antic se aseamănă foarte bine cu un astfel de ochi de azur plăpând, protejat de pleoapa de piatră a vestigiului. Considerată a fi patroana artelor frumoase, nu doar a literaturii și meșteșugurilor, ci a oricărei astfel de acțiuni care presupune ingeniozitate și cutezanță de jertfire pentru creație, cred că paralela cu amfiteatrul face cinste amândurora, dat fiind și faptul că acesta din urmă este singura clădire antică din Thassos care mai seamănă a altceva decât cu o grămadă de pietre (acum, că de fapt făcea parte dintr-o întreagă acropolă din care chiar nu se mai înțelege absolut nimic, asta e altă poveste).

5. Hefaistos, cel cu pietrele

            Dacă tot am vorbit de pietre, haideți să vă spun două vorbe și despre Hefaistos, divinitate a focului și a metalelor, care a fost cât pe ce să fie înecat de mama sa datorită faptului că era extrem de urât. Urâte rău sunt și pietrele care împânzesc insula Thassos. Îmi amintesc că citisem undeva de existența unei porți a lui Zeus și a Herei. Am cautat-o de ne-a venit rău și nici urmă de așa ceva, până prin ultimele zilei ale vacanței când am întrebat pe cineva și am aflat că zi de zi treceam pe lângă ea. Penibil. Pardon, antic, istoric, vetust.

cine poate, îl rog să pună degetul pe poartă!

            Mai era o grădină plină de pietre și în drumul nostru zilnic înspre plaja din Limenas, iar o alta am avut plăcerea să „vizităm” în ziua în care am urcat la teatrul antic. Aceasta purta numele de „Ancient Agora” și, după cum veți putea observa, este infinit de expresivă (de aș sta io ceva mai bine cu durerile de coloană și șale, că apăi aș face io niște vestigii cu pietrele de prin jurul blocului de mi s-ar duce numele hăt hăt până unde!).  Pentru cei care sunt pro-grămezi de piatră, vreau să vă spun că, printre altele, Hefaistos era considerat și zeul sculpturilor (el este cel care a creat-o pe Pandora împreună cu faimoasa sa cutie), prin urmare, la nevoie, alegoria mea poate lua nota pozitivă dezirabilă domniilor voastre.

            

6. Artemis, cea liberă ca pasărea cerului

            Fructul interzis al zeilor, frumusețe desăvârșită pe care doar o vezi și o admiri de la distanță, care îți încântă privirile și simțurile, dar pe care nu ai dreptul să o ai, protectoare a castității femeilor, Artemis este asemeni pescărușilor care zboară nestingheriți deasupra mării, care însoțesc vapoarele în călătoriile sale și care aduc bucurie oamenilor ce îi zăresc, însă nu îi pot atinge. Înzestrată cu un temperament vulcanic, ea nu se gândește de două ori înainte de a se răzbuna cu cruzime pe oricine îi aduce vreun afront. La fel și pescărușii, ei nu ezitau defel să se arunce asupra mâinii unuia mai șugubăț și să îl sape cu ciocul mai înainte ca acesta să se dezmeticească dacă cumva îl păcălea și amăgea cu o bucățică de pâine, pe care apoi o trăgea înapoi și făcea haz de necazul bietei înaripate. De asemenea, fiind considerată și zeița terestră a vânătorii, ea deținea capacitatea de a ține mereu frâiele și de a nu cădea niciodată din rolul de vânător în cel de vânat. Așa și cu pescărușii noștri, pe care cel mult îi puteam vâna cu ochiul sau cu dorința de a zbura cu ei departe, în largul albastru al mării și al cerului.

(VA URMA)