Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării (II)

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)

           V-am povestit ieri despre ideea mea de a face o analogie între Zeii Olimpului descriși în cartea lui Alexandru Mitru și vacanța pe care am petrecut-o acum câțiva ani în Grecia. Am fost întrebată de mai mulți dintre voi de ce am ales să împart postul pe fragmente. Ei bine, pentru că cel mai probabil, nu l-ați fi citit dacă l-aș fi pus pe tot, având în vedere dimensiunile lui sau, chiar mai rău de atât, l-ați fi citit și v-ați fi plictisit. Vă ofer astăzi continuarea, anume prima serie de zei și întâmplările/ priveliștile care se leagă, din perspectiva mea și a posibilităților oferite de sus-numita călătorie, de funcțiile fiecăruia. Pentru cei care nu au citit prima parte a postului sau doresc să o revadă, o puteți găsi aici.

1. Zeus, zeu peste zei și soare peste oameni

            Divinitate supremă, stăpân peste creaturile fantastice ale cerului și peste furnicile umane ale pământului, Zeus-ul meu a fost fără doar și poate soarele, binecuvântatul soare cald și dogoritor al Greciei, numai bun de toropitor pentru zilele de leneveală pe plajă și de bălăceală în apa care îi răsfrângea razele. 

         Chiar și din punct de vedere onomatologic, putem observa că alegerea mea este cât se poate de potrivită, Zeus însemnând „cel plin de raze, strălucitorul”, apoi este considerat a fi ăl mai de seamă protector al naturii (păi ce copaci ne mai cresc nouă prin parcuri fără soare și ce fructe din care ne facem fresh-uri fancy se coc în umezeală și umbră?!), al bunăstării oamenilor (care dintre noi nu își începe ziua mai bucuros dacă e mângâiat încă dis de dimineață de razele dezmierdătoare ale soarelui?!) și al vieții sociale (nu tu soare, nu tu terase înțesate de lume pe străzi, nu tu plimbări alene prin parc, priviri furișe și flirturi nevinovate dar incitatoare la piscină).

            Motivul principal, însă, pentru care am făcut analogia Zeus-soare este aceea că, așa cum întâiul era divinitatea supremă în Olimp care dirija totul, astfel era cel din urmă factorul imperios necesar pentru o vacanță reușită la mare. Am avut parte de o vreme minunată în Grecia, deși am fost la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie, când în România vremea aduce mai degrabă a început dezolant de toamnă și nicidecum a sfârșit lânced de vară (îmi place lânced, nu e nici prea prea, nici foarte foarte așa că tranziția dinspre vară spre toamnă se face pe nesimțite).

            Într-o singură zi Zeus ne-a jucat o festă de zile mari. Plouase noaptea, iar dimineața următoare era răcoare, ud, iar atmosfera din aer îți dădea de înțeles că de îndată ce vei pune piciorul afară de sub acoperiș, o să înceapă răpăiala. Am așteptat destul de mult și, văzând că nici nu plouă, dar nici vreme de plajă sau ceva similar nu era, ne-am îmbrăcat ceva mai gros (blugi lungi, maiou, tricou) și am hotărât să urcăm înspre teatrul antic de pe un deal care, ni se spusese, este foarte aproape (am de ceva vreme bănuiala că fiecare țară are propriul sistem metric, care este foooarte variat!!). Tind să cred că am greșit drumul, fiindcă ne-am învârtit nespus de mult și am urcat de ne-a venit rău mii de scări pietruite într-o stare nu prea grozavă. Despre amfiteatru și priveliștea de acolo (care, până la urmă, a meritat chinul), o să vă povestesc mai târziu, vroiam doar să menționez că la nici 5 minute de când am plecat, cerul s-a înseninat brusc iar Zeus a început să ne fiarbă cu un clocot nemilos! Nu am dat înapoi, crezând că imediat vom ajunge sus, și sperând că drumul (urcam printr-o pădure de pini, cred) va fi la umbră și că vom găsi ceva de băut pe parcurs; toate acestea s-au dovedit a fi doar Fete Morgane răutăcioase, angajate de marele Zeus să ne transforme în bufonii lui de la curte pentru câteva ore. Nu vă spun cât am savurat marea și plaja în ziua aceea, după ce am coborât de la teatrul antic din deal!

2. Hera, azurul cerului picurat în mare

            Regină peste zei și oameni dar și soție marelui Zeus, pe cine ar putea întruchipa frumoasa Hera dacă nu contopirea între lumi, granița aproape invizibilă dintre marea de un albastru electric al Greciei și cerul senin plin de vervă al întregii lumi? Minunata mare Egee care înlănțuie insula Thassos a fost, fără doar și poate, cea mai plăcută vederii experiență pe care am avut-o în această călătorie.

            Ghidată de soare și sfătuită de acesta, precum Zeus o călăuzea pe soața sa mereu, marea își schimba nuanțele în funcție de momentele zilei și de intemperiile vremii, însă, indiferent că o priveai la răsărit sau la apus, pe cer senin sau innorat, albastrul ei nu-și pierdea din grandoare și intensitate, ci doar se transforma pe ici colo, lăsându-se condusă de voința soarelui, care scotea la iveală tot ce poate fi mai frumos și mai divin în această contopire de lumi, în îmbrățișarea atât de intensă și totuși blajină dintre cer și pământ.

            Îmi place să mă gândesc la Hera ca fiind marea liniștită și molcomă, netulburată și eternă, asemeni unei pânze pregătită pe șevalet în așteptarea pictorului desăvârșit care, odată aflat, vede culoarea lină și netulburată așternută pe pânză și știe într-o clipită că, orice ar face, nu va reuși să redea din penelul său mai multă statornicie și eleganță acelei fâșii de albastru senin. 

           Îmi place, deci, să mă gândesc la Hera ca la uniunea pură dintre lumi, dintre zei și oameni, dintre cer și mare, dintre bucurii și împliniri duioase, dintre râsete și amintiri ce nu se sparg de valuri, ci urcă la cer unde, după ce încântă și zeii, coboară apoi lin pentru a se odihni pe dunga infinită, aproape invizibilă a orizontului.

3. Poseidon, rebelul mării care face spume

            Declarat și parafat de cei mari drept zeu al mării, responsabil de producerea cutremurelor, a furtunilor de pe mare și a erupțiilor vulcanice, eu, cea mică, îl învestesc pe Poseidon cu titlul de rebelul mării, cel care la nervi face spume. La gură. Și la propriu. Frumoasă și suavă în delicatețea afișată de Hera, marea exaltă sub energia și virilitatea lui Poseidon, care o agită și o joacă în valuri, o învârte și o amestecă, o sfărâmă în pumni și apoi o freacă între degete până se transformă în spumă. Doar atunci, atunci și numai atunci, marea e la fel de (sau poate chiar mai) frumoasă decât pânza lină și netulburată pictată de Hera.

  

         Acesta este momentul în care măreția și grandoarea supremă a apelor ia naștere, din contopirea serenității feminine a Herei cu avântul impetuos și masculin al lui Poseidon. Lupta dintre cele două forțe, deși aprigă și intensă pe întreaga ei durată, moare într-o îmbrățișare stângace, aproape erotică chiar de precipitată, pentru a se destinde apoi în larg. 

(VA URMA)