Cartea surogat

(Kathryn Walker, „Mistere venețiene”)

             Nu aș putea judeca pe nimeni care a plecat la Veneția turist și s-a întors scriitor. Sau care are senzația că așa s-ar fi întâmplat. Puterea pe care o exercită fermecătoarea Veneție asupra călătorului îl face pe acesta să se înconjoare de un cortegiu de mistere și înțelesuri criptice chiar mai multe și mai hazardate decât cele care există cu adevărat. E parcă datoria ta de drumeț dedicat și deschis în fața somptuozităților lumii să te simți enigmatic într-un loc pe care toate indiciile îl arată ca fiind pur cabalistic. Recunosc că și acum, la mai bine de o lună de la întoarcerea mea din Veneția și tot nu mă pricep să potrivesc în cuvinte senzația stranie și inedită pe care mi-a produs-o contactul cu această cultură ascunsă parcă sub vălul ocultismului. Multă lume crede că masa constantă de turiști care aglomerează laguna în toate perioadele anului o dezbracă puțin câte puțin de mister. Senzația pe care mi-a lăsat-o mie această busculadă de ochi curioși în mijlocul căreia nu o dată am fost prinsă fără voia mea este aceea că ea are rolul de a veghea tocmai prin acele suflete zăpăcite asupra misterelor venețiene. Fiecare încercare de a ghici un înțeles, nu face decât să îi adâncească mai mult taina. Iar insistențele duc cel mult la o șaradă rebutată și nicidecum la o Șeherezadă revelatoare.

            Spuneam, deci, că nu judec pe nimeni care are senzația că Veneția naște poeți boemi și romancieri pasionali. Cam așa și cu romanul despre care vreau să vă povestesc astăzi, prima încercare de acest gen a scriitoarei. Și se vede. Până la urmă nu orice Fowles produce un „Colecționar” din prima. Pentru majoritatea mânuitorilor de penel se cere practică pentru a putea scoate la lumină scriitorul din spatele scribului. Am pus foarte multă bunăvoință în lectura acestei cărți, deși era o carte surogat. Ce vreau să spun – sătulă să bântui orașul în căutarea volumului de proză scurtă a lui Thomas Mann „Moarte la Veneția” (care mi-a fost sugerat înspre lectură în urma excursiei mele), am pus mâna pe cartea lui Kathryn Walker care mi-a ieșit întâmplător în cale. Trebuie să reunosc că titlul și coperta mi s-au părut irezistibile, povestea a început să mi se deruleze prin fața ochilor mai înainte chiar să scot cartea din folia de protecție. Din păcate nu era povestea cărții, ci doar O poveste. Plus că dacă titlul original ar fi fost tradus corespunzător (”A Stopover in Venice”) impactul ar fi fost cu siguranță altul.

     

            Interesul mi-a pierit însă progresiv și asta din cauza unei traduceri destul de deficitare. Sunt genul de cititor care trece cu vederea mici scăpări în traducerea unei cărți (asta în limba țintă, în niciun caz în limba de bază!), deoarece calitatea translatorului nu trebuie să arunce o umbră nefavorabilă asupra calității scriitorului, însă cele din acest roman m-au copleșit pur și simplu. Clasicii „false friends”, traduceri bară la bară fără a ține cont că sintaxa celor 2 limbi prezintă diferențe majore (ici colo, nu vreau să zic că romanul abundă în ele), plus, și asta m-a deranjat cel mai mult, recurența acelorași greșeli pe parcursul a 300 de pagini, situație ce elimină orice fel de posibilitate ca acestea să fii fost scăpări (conjunctivul pozitiv al verbului „a fi” fără excepție cu un singur „i”, adjectivul demonstrativ „acea [fată/ carte/ situație/ problemă]” scris în permanență cu doi de „e” precum pronumele, acestea două fiind greșelile cele mai flagrante și de altfel cel mai puțin fragrante...). Trebuie să admit, la un moment dat am început să slăbesc puțin câte puțin frâiele, până am ajuns într-un punct în care nu am mai putut să diferențiez dacă ceea ce îmi displace este cu adevărat scrierea în sine, sau traducerea ei. Fără discuție, și scrierea propriu-zisă a avut lacunele ei.

            Ceea ce m-a cucerit însă chiar din primele pagini a fost amintirea Veneției, cu străduțele ei înguste și alambicate, cu canalele ei doldora de gondole și vaporetto și cu sutele de minunății arhitectonice îngrămădite unele în altele. Am întâlnit-o pe Nel, o femeie tristă în ale cărei probleme existențiale m-am regăsit într-un mod dureros și pe care am prețuit-o pentru curajul ei de a renunța la o viață care nu doar că îi făcea rău de ani de zile, dar din care ea practic nici nu mai făcea parte cu adevărat. Era viața lui, în al cărei tumult participa și ea, pierdută. Femeia accesoriu. Prezența constantă din spatele unui bărbat de succes care pare să nu aibă niciodată nevoie de ajutorul ei, dar în a cărui lipsă se trezește dezorientat. Femeia de carieră care renunță la vise pentru a le urma pe cele ale omului iubit. Până într-o zi, când a găsit curajul de a-l părăsi în trenul spre Verona și a coborât de una singură la Veneția, unde a început aventura ei. Aventura unei femei cu o identitate. Una distinctă de cea a cântărețului adulat de mii de fani, care era prea ocupat să le onoreze lor doleanțele decât să își onoreze soția cu un zâmbet sau o mângâiere.

            Am mers tăcută în spatele lui Nel prin labirintul venețian și ne-am croit drum de câteva ori până în piața San Marco. Aceleași drumuri, aceleași canale, același miros, aceeași îmbulzeală, aceleași magazine colorate cu sticlă de Murano, aceleași restaurante și totuși nimic din ce vedea ea nu semăna cu ce văzusem eu. Nu am crezut niciodată că starea de spirit a turistului poate avea un asemenea impact asupra obiectivelor turistice. Tot ce făcea să îmi crească mie inima în Veneția pe Nel o enerva. Canalele miroseau urât, nu putea suporta. Străduțele înguste o claustrau. Drumul labirintic spre orice punct (deși nu se grăbea și nu avea un loc țintă unde trebuia să ajungă) îi dădea dureri de cap. Virajele și drumurile închise o speriau. Masele de oameni o făceau să își dorească să se ascundă de ei. Paradoxal, căuta liniștea de fiecare dată taman în Cafeneaua Florian, unul dintre cele mai cunoscute puncte ale Veneției, plină până la refuz mereu de cei ahtiați de grandomanie și opulență. Mă întreb deci, cât la sută dintr-un loc vizitat este plăcere în sine și cât stare de spirit. Atașez mai jos câteva poze făcute de mine cu străduțele și canalele din Veneția, să îmi spuneți voi, mai ales cei ce nu ați fost încă acolo, cum asemenea frumuseți și minunății pot fi lăsate pradă deziluziilor și mâhnirii.

            Revenind puțin la subiectul cărții, întreaga (foarte mult spus) aventură se desfășoară la palatul unei contese, unde Nel ajunge întâmplător (prin medierea unui cățeluș) și unde va petrece câteva săptămâni, angrenată fiind și ea în încercarea unor restauratori de a elucida misterul unei fresce descoperite sub tencuiala uneia dintre încăperile palatului. Subiectul mi s-a părut foarte interesant, la fel și slalomul printre pictorii renascentiști (cu emfază pe Giorgione și Tițian), în încercarea de a afla căruia dintre ei ar trebui să îi fie conferiți laurii pentru realizarea operei de artă. Însă a fost un fel de curs de istoria artei predat de un profesor plictisitor. Nici lecțiile opționale de neoplatonism pe care le-au oferit câteva dintre personaje nu m-au convins. Plus că unele chesii mi s-au părut chiar aberante. Adică femeia respectivă, Lucy, contesa, locuia în casa aceea de 50 de ani și niciodată nu s-a gândit să vadă dacă există ceva în pod! A trebuit să vină Nel să facă sugestia aceasta. Bineînțeles că au găsit acolo tot ce aveau nevoie pentru elucidarea misterului, inclusiv un jurnal. Au mai tărăgănat câteva zeci de pagini să dea la tradus jurnalul (era scris în limba veche), după care, au stat cu el necitit în poală și pentru încă vreo sută de pagini au fabulat pe marginea lui! Au tras concluzii din nimic concret și și-au dat dreptate unul altuia. Din punctul ăsta, recunosc, interesul meu chiar a cedat, mai ales fiindcă mi se păruse foarte evident cu încă ceva zeci de pagini în urmă cine pictase fresca. E drept, nu și de ce și cum fusese posibil, însă era evident cine era autorul.

            Partea cea mai antrenantă a romanului și care mi-a recaptat atenția a fost cea în care s-a folosit tehnica jurnalului despre care v-am povestit și aici că îmi place foarte mult. Povestea personajelor de demult, viața lor în canoanele restrictive ale epocii, iubirea lor fără de margini ar fi constituit, zic eu, subiectul ideal pentru a fi plasat în panorama venețiană. Am rămas cu destule lacune în urma lecturii, deoarece, recunosc, au fost momente în care am renunțat să mai lupt împotriva lipsei de interes, iar cuvintele mi se succedau prin fața ochilor și nu puteam pricepe nimic deși reveneam asupra lor de nenumărate ori. Nu mi-e clar cine sunt Laura, Cecilia și Taddea despre care se amintește de multe ori în jurnal și nici care e legătura dintre frescă și un tablou din camera lui Nel. Deși nu obișnuiesc să fac asta, am căutat niște review-uri pe internet, în speranța că îmi vor mai dezumbri din nelămuriri. Am fost destul de neplăcut surprinsă să văd că, deși există foarte multe, toate cele pe care le-am deschis (în jur de zece) spuneau exact același lucru despre roman, mai precis reluau pur și simplu rezumatul de pe coperta posterioară a cărții și, eventual, în cazul celor mai aventurieri dintre recenzenți, mai inserau câte o frază sau două printre cele deja existente. Mi-am amintit, deci, de ce detest să caut recenzii sau rezumate pe internet. Dacă cineva a citit cartea și îmi poate clarifica din nedumeriri, îi rămân îndatorată. Iată și coperta preluată și răs-preluată de toți așa-zișii recenziști și bloggeri:

             O să mai fac ceva nu îmi place să fac, anume să dau citate dintr-o carte, dar au existat trei care m-au pus pe gânduri. Iată-le:

● „Timpul se măsoară altfel aici, mi se părea atât de demult” (pg. 92). E un sentiment cel puțin straniu pe care l-am avut și eu în Veneția. Nu e vorba doar că timpul alerga cu disperare, dar parcă alerga înapoi. Nu trecea deloc mai încet, dar parcă trecea în istorie. Fiecare pas înainte te întorcea parcă din drum. Știu că nu sunt coerentă, dar nici nu era nevoie de coerență sau răspundere fiindcă tot ce mi se întâmpla se întâmplase parcă cu sute de ani în urmă. Veneția e un loc pierdut în timp, fără coordonate și cu orologii perfide.

● „Trebuie să crezi. În chestia asta enervantă care presupune să închizi o ușă înainte de a o deschide pe cealaltă” (pg. 161). O dovadă de curaj fără limite care demult încerc să aflu pe ce fel de rotițe funcționează și să prind șpilul mecanismului. Din păcate, deocamdată am aflat doar cum să deschid o ușă după ce alta mi s-a închis în nas. Mișcarea asta simultană nu o stăpânesc încă, deși ar cam fi vremea...

● „Doar nu te aștepți ca un păun să poată merge în lesă” (pg. 168). O comparație sugestivă pentru ce dorea Nel și ce îi oferea soțul. Păun în fața mulțimii care îl aclama la fiecare concert, își păstra atitudinea și în fața soției, însă doar atât, măreția dispărea pe neclipite. În relația lor, doar păunul avea dreptul să mânuiască lesa.

            E cumva paradoxal sentimentul pe care mi l-a lăsat lectura acestei cărți. Subiectul mi s-a părut interesant, cu atât mai mult cu cât nu mai citisem ceva asemănător. Variile inserții de aspecte de istoria artei și neoplatonism la fel. Structura narativă care a combinat mai multe stiluri, a fost de asemenea pe placul meu. Cadrul narațiunii nu putea să îmi fie mai drag. Ador să mă regăsesc în romanele pe care le citesc, fie cu bune, fie cu rele, iar istoria vieții lui Nel, de la un punct și până la un altul a descris-o foarte bine pe a mea. M-am identificat de multe ori cu condeiul autoarei – aciditatea, ironiile înțepătoare, auto-zeflemirea, sentimentele răbufnite de habar-nu-am-unde, nevoia unei vieți pline de pasiune și mister, toate au fost redate într-un mod care m-a făcut să exclam „exact așa aș fi spus/ făcut și eu asta”! Cu toate acestea, îmbinarea lor nu a fost așa de reușită pe cât ar fi putut fi. Nu vreau să discreditez lectura acestei cărți, sunt sigură că la nereușita ei am contribuit și eu cu o oarecare lipsă de răbdare și, progresiv, chiar de interes, pe care nu am reușit să le mai aduc apoi la nivelul optim până la fine. Nu este o carte pe care o recomand în mod special, dar nici una pe care o resping. Sper ca draga mea Flo să accepte să îmi fie cobai (din nou :P) și să citească romanul pentru a ne oferi și perspectiva ei, cred, ceva mai obiectivă. Rugămintea aceasta v-o adresez și vouă și aștept cu drag păreri dacă ați citit cartea, dar și dacă nu, fiindcă sunt sigură că v-ați făcut o idee din lunga mea tiradă de astăzi J

            Pentru un alt fel de mister venețian, mai plin de aventură decât cel al autoarei acestei cărți, click aici.

            Cu această postare particip la concursul organizat de BookMag aici.
            Mulțumesc pentru lectură!