My photo
Trai(nui)esc frumos. Munțomănesc. Visez. Zâmbesc cu ochii. Râd cu sufletul.

Monday, March 14, 2011

Jocuri tragi-comice


            
             Bine v-am regăsit și cu bine m-am întors!
           Vă propun la început de săptămână un post de o veselie amăruie, despre cum socoteala de acasă nu se potrivește defel cu cea din Veneția, sau despre cum să nu cobești când miza-i mare iar posibilitățile nițel mai mici. Vă veți întreba, poate, de ce nu am ales nicio carte care să însoțească discuția de azi. Ei bine, răspunsul e simplu – dacă aș avea ceva mai mult timp și, desigur, ceva (mult mai) multă înclinație pentru arta scriiturii, aș putea foarte lejer redacta chiar eu un roman despre întâmplările pe care vi le voi sumariza astăzi. Dar cum n-am nici de unele, vă rog a-mi permite să ne limităm la faptele în sine, care, vă asigur, își vor fi mai mult decât suficiente sieși și să ne bucurăm astăzi de o simplă discuție ca între niște prieteni care nu s-au mai văzut de ceva timp și au muuuulte să își povestească (voi păstra un registru ceva mai casual pentru acest post, sper să fie cu iertare celor care mă citesc tocmai pentru stilul cu care v-am obișnuit). Și ca întrevederea să fie încă și mai plăcută, vă propun să transformăm totul într-un joc (pentru că până la urmă exact asta a fost, un joc nefast al sorții pe care noi ne chinuiam să îl dejucăm, în timp ce el ne juca pe degete de ne sfârâiau călcâiele).
            Așa cum mulți dintre voi știu, nu am mai scris nimic de ceva vreme pe blog deoarece am fost plecată într-o (se vroia a fi) scurtă excursie în Veneția. Cum se face că lucrurile au luat o altă întorsătură și cum dintr-o mini-excursie liniștită a ajuns aproape poveste de prima pagină a ziarelor (cum în glumă a numit-o Laura, dar prea departe nu a fost) face scopul articolului meu de astăzi. Am bănuiala că vă veți distra copios și poate chiar veți spune că am înflorit pe ici, pe colo ca să pară mai dramatic. Aveți cuvântul meu că tot ce vă scriu s-a întâmplat întocmai. Retrospectiv, situația nu mi se mai pare atât de tragică, ba chiar parcă îmi înflorește nițeluș zâmbet în colțul buzei; sunt o amețită, la un moment dat va trebui să mă împac cu gândul J.
           
            Leapșa printre opțiuni
            Ideea unei excursii la Veneția în perioada carnavalului mi-a venit încă de dinainte să plec în turul piețelor de Crăciun din iarnă, dar a rămas undeva în expectativă până când i-am spus de ea Florinei și am hotărât încă din decembrie să mergem împreună. Am decis că 2 nopți sunt suficente și am găsit niște oferte extrem de avantajoase, atât la hotel cât și la avion, încât întreaga afacere părea un chilipir. Însă luarea unei decizii finale a fost tergiversată timp de mai bine de o lună de ambele părți (probleme mai mult sau mai puțin obiective), până când Florina (da, tot datoare îmi ești!) a renunțat la idee. Fiindcă rar mi se întâmplă să fiu atât de hotărâtă asupra unui lucru, nu mi-am pus nicio secundă problema că decizia ei va afecta cu ceva prospectul călătoriei mele. Și așa a fost. L-am întrebat pe Adi dacă nu i-ar face plăcere să mă însoțească, însă și aici au intervenit probleme, fiindcă nu își putea lua concediu, deci situația trebuia rezolvată prin alte modalități, pe scurt, a mai trecut niscaiva timp și au mai crescut niscaiva prețuri. Găsisem o ofertă pentru 3 nopți, nici pe departe atât de avantajoasă precum cele din decembrie, dar decentă. Până s-a mai codit Adi și s-a mai sfătuit cu providența sau mai știu eu cu cine, a picat și această din urmă ofertă. Prețurile creșteau vertiginos cu fiecare zi, iar posibilitatea alegerii unui hotel/ motel/ pensiune/ orice pe insula principală a Veneției se năruise demult, singura soluție era o cazare pe continent, deci o altă cheltuială ulterioară de timp și bani pe transport.
            Ca să nu mă lungesc, din 2 nopți s-au făcut 3 și au ajuns 4 sau 5. Dădusem peste o ofertă de transport plus cazare care, culmea, avea exact același preț pentru 4 respectiv 5 nopți (pentru 4 nopți avionul era mai scump, iar pentru 5 nopți cazarea, astfel sumele se egalau). Fără să stăm pe gânduri, am ales 4 nopți datorită contextului temporalo-monetar de care dispuneam și când ne-am întors la agenție am aflat că peste noapte (la propriu!) prețul sejurului de 4 nopți devenise considerabil mai scump decât cel de 5! Ok, fie 5, numai să terminăm odată! Am luat pachetul (mult mai scump și mult mai departe de centrul de atracție decât ofertele luate în calcul inițial) și, într-un final apele începuseră să se mai liniștească. Aparent, doar, desigur. De cum am încheiat târgul, ca să zic așa, am știut că ceva nu e OK și că nu am procedat bine alegând cazarea în Treviso (aveam de ales între Mestre și Treviso, el a zis „hai Treviso”, eu am zis „no hai”, amândoi habar nu aveam ce vorbeam...). Nu știam de ce, doar aveam un sentiment nefast.
            A doua zi după ce am luat biletele (mai erau în jur de 3 săptămâni până să plecăm) aflu întâmplător de la prietena mea Rodica ce prostie cu moațe și fundițe făcurăm. Trebuie să recunosc că nu m-am interesat aproape deloc înainte să iau decizia, ci m-am bazat pe Adi „care știe el” și căruia „i-a zis o doamnă că e OK”. Cu informațiile primite de la Rodi, am început să cercetez și într-adevăr, mi-am dat seama că am făcut o mare greșeală și că am fi avut de mers zilnic în jur de 4 ore (!!!) dus-întors cu mijloace de transport în comun (autobuz + vaporetto), plus de cheltuit o grămadă de bani, pe care mai bine îi dădeam pe un hotel ceva mai scump, dar mai apropiat de insula principală a Veneției.

            Cucu-Bau!
            Deci, de la capăt cu stresul, am purces la încercarea de a anula rezervarea la hotel și de a găsi un altul într-o zonă mai accesibilă. Multe, foarte multe s-au întâmplat pe timpul acestei aventuri contra cronometru, dar mă voi rezuma la a vă spune că a culminat cu anularea rezervării la hotelul din Treviso fără a fi întrebați în prealabil de agentul de turism dacă vrem sau nu să facem asta (eu doar am cerut să se verifice DACĂ putem renunța, până când și în ce condiții) și fără alte hoteluri disponibile din care să alegem. Să nu vă mai povestesc de starea de angoasă permanentă care m-a măcinat zi de zi când vedeam că de la fiecare hotel la care făceam cerere de confirmare primeam răspuns negativ. Unul singur, Hotel Vienna era disponibil, însă prețul ni se păruse puțin cam mare dat fiind faptul că absolut toate review-urile pe care le găsisem pe internet despre el erau negative. Nu am acceptat și, împreună cu noii agenți, am continuat să căutăm zi de zi, deși eu eram sigură că tot la acesta din urmă vom sfârși, era doar o chestiune de timp și orgoliu, nicidecum una de speranță reală sau motivată. Bineînțeles că și de această dată am cobit în felul meu desăvârșit și am ajuns să facem rezervare la acest hotel nu mult după momentul în care începusem să mă împac cu ideea că vom dormi pe o bancă într-un parc din Veneția, adică pe 28 februarie, când noi pe 3 martie trebuia să fim acolo. Nu cred că e nevoie să descriu tensiunea și oboseala pe care le-am acumulat și de care nu am mai avut timp să mă descotorosesc până la plecare. La asta s-a adăugat și faptul că o foarte simpatică persoană (a se citi lipsită de cuvânt și bun-simț) care trebuia să îmi modifice câteva haine pentru excursie mă anunță cu o zi înainte de plecare că ups, că știi, că vai, că altă dată, că se mai întâmplă.
            Mă aflam, deci, cu o zi înainte de plecare fără haine, cu totul dulapul înșirat prin casă și fără nimic decent de purtat, obosită, nervoasă, cu o tunsoare oribilă care m-a urmărit zilnic prin Veneția (că prea îmi arătase bine părul ultimele zile așa că am decis înțelept să-l tund „să arate și mai bine!”), ciuruită cu absurdități de ai mei și fără niciun plan pentru zilele de excursie. M-am adunat cu greu, cu itinerariile și obiectivele de vizitat m-a ajutat și Florina, dar tot am sfârșit toată noaptea prin a lucra la ele, doar ca să îmi amintesc apoi că nu-mi merge imprimanta și deci nu le pot scoate. Am decis să i le trimit prin e-mail lui Adi să le scoată el fiindcă plecam la 5 dimineața spre București deci nu mai aveam când altă dată. Nu cred că mai e nevoie să vă spun și asta, dar nu îi mergea netul. Le-am pus pe un stick și la 5 dimineața am mers la el, unde am stat 30 de minute ca să constatăm că nu mai merge nici imprimanta lui. Am zis că le scoatem în Ploiești. Bineînțeles că la ora aceea matinală nu am găsit unde. Până la urmă ni le-a scos cineva din București, dar, așa cum trebuia să fie pentru a nu întrerupe firul evenimentelor tembele, le-a scos selectiv (fără să ne spună!) și ne-am trezit în Veneția că nu ne-au fost scoase fix hărțile și itinerariile pentru alte 2 orașe pe care vroiam să le vizităm și despre care nu aveam nicio altă informație și nu am găsit nici ghiduri, fapt care ne-a dat acele excursii peste cap.

            De-a v-ați ascunselea cu aeroportul
            Dar abia acum ajung la părțile intersante! Deși am pierdut 30 minute acasă la Adi cu imprimanta, totuși am plecat foarte din timp spre București pentru a nu avea probleme. Ne-am oprit la o cafea și o țigară în Ploiești, bucuroși că mai era timp suficient și am discutat cum să procedăm mai departe. Urma să mergem direct la aeroportul Aurel Vlaicu, eu să rămân acolo cu bagajele, iar Adi să meargă cu mașina la Casa Poporului, unde o cunoștință (căreia îi suntem recunoscători!) urma să ne țină mașina pe perioada excursiei, iar apoi Adi să se întoarcă la aeroport cu autobuzul sau metroul, ca să nu irosim bani pe taxi. Cu câteva zile înainte, Laura își exprima părerea într-un mesaj cum că orientarea lui Adi nu poate să fie atât de proastă, șofer fiind, implicând prin asta că eu exagerez. La fel o fi gândit și el, probabil, de și-a lăsat PDA-ul acasă. Tot ce vă pot spune e că de la intrare în București și până la aeroport, s-a tot orientat el așa vreo oră jumătate, două, dar aeroportul tot nu l-a găsit, până ce am constat că cel mai probabil vom pierde avionul. Și l-am fi pierdut, dacă procedurile de îmbarcare din București ar fi fost identice cu cele din Italia! Am descurcat-o și pe asta, cu ajutorul lui Adi (tot Adi se numește și cel care ne-a ținut mașina), a gurii mele neostoite și a unui taxi, însă am ajuns în avion cu nervii ciufuliți bine de tot și obosită cum nu se putea mai tare.
            Ah, desigur că nici în noaptea precedentă nu închisesem un ochi. Când în sfârșit am reușit să mă culc, după terminarea itinerariilor, și mai aveam vreo 5 ore de somn, mi-am zis că la norocul meu sigur mă va suna cineva și mă va trezi iar apoi nu voi mai putea adormi la loc, deși ora era suficient de târzie pentru primit telefoane de (aproape) orice fel. Dar temătoare să nu pierd și puținul de somn pe care mi-l mai puteam permite (și fiindcă din motive obiective a trebuit să las sonorul telefonului pornit), m-am trezit și am trimis un mesaj in masă tuturor persoanelor care m-am gândit că m-ar putea suna la o oră atât de târzie și apoi m-am reîntors liniștită la somn. Inutil să mai specific, probabil, că în decursul următoarei ore m-au sunat 3 persoane care nu erau incluse în lista de mesaje, care mi-au alungat dacă nu somnul, cel puțin putința de a-l mai folosi.
            Am prins, deci, avionul, fiind înștiințați înainte de zona de îmbarcare că „mai aveați fix 2 minute și îl pierdeați!”. Devenisem deja ca o leguminoasă de la atâta agitație și emoții, iar Adi se umfla în pene lângă mine că „vezi, iar te agiți aiurea, ți-am zis eu că nu aveam cum să îl pierdem!” și alte replici de astea gen „știu eu”, cum a știut și unde e aeroportul sau măcar cum să-l găsească în 2 ore deși era la 2 minute... Mai în glumă, mai în serios, i-am spus că data viitoare chiar o să îl pierdem dacă nu căscăm mai bine ochii (că de plecat mai din timp chiar nu era cazul) și dacă nu ne orientăm mai bine. „Pffff” și altă suită de glumițe și chestii de om care odată ce se vede cu bagajele în căruță, uită cum cu câteva minute în urmă era să se înece cu toate în baltă.
            Că veni vorba de înecat, am ajuns în Italia pe un frig, și pe o ploaie deasă de ziceai că acum acum stă să ningă sau să ne înghită. Ironic, verificasem vremea pe net înainte să îmi fac bagajul, și arăta exclusiv soare și temperaturi ridicate, fapt pe care mi l-a confirmat și Rodica (al cărei cumnat locuiește în Italia), prin urmare, am umplut valiza cu haine care mai de care mai șubrede și mai flu-flu, timp în care nu am contenit să cobesc că stai numa să vezi ce vreme urâtă o să fie și ce o să îngheț eu. Cineva de sus (sau jos) a vrut să îmi facă pe plac, pare-se. Deh, am supraviețuit eu altora și mai năstrușnice...

            De-a Baba Oarba prin Italia
            Despre excursia în sine (care a fost cel puțin pe atât de minunată pe cât de prost a început), voi scrie în alte posturi viitoare. Acesta este închinat exclusiv artei cobitului. Ne plănuisem, deci, să dedicăm ultimele 2 zile ale excursiei vizitării orașelor Padova (aflat la 50 km de Mestre, unde ne-am cazat până la urmă) și Verona (la 110 km) însă încurcătura cu imprimanta ne-a cam stricat planurile, plus că, de ce să nu recunosc, ne îndrăgostisem prea tare de Veneția și nu ne mai venea să plecăm. Am decis totuși să acordăm o zi Veronei și am ales duminica. Nu știu de ce, dar sâmbătă noapte ne-am trezit așa din senin și de comun acord că mai bine o lăsăm pe luni (marți dimineața urma să plecăm) și duminica să o petrecem tot în Veneția. Toată ziua am avut un sentiment foarte prost despre alegerea noastră pripită, fiind sigură că vor fi cam toate obiectivele închise, deși, din câte îmi aminteam, verificasem asta de acasă și era în regulă. Oricum, în sinea mea mă bucuram fiindcă parcă tot nu îmi venea să renunț la nici măcar o zi în Veneția, și aproape că îmi doream să se întâmple ceva să nu mai mergem. Noaptea când am ajuns la hotel, m-am uitat într-o cărțulie cu obiective pe care o aveam, și cam jumătate din ce vroiam să vedem era închis lunea, iar cealaltă jumătate era „închis luni după-amiaza”. Atunci să vezi nervi și oftică de copil care când poate nu-i trebe, iar când nu mai are, deși tot nu-i trebe, vrea măcar de ciudă. Adi a tot insistat să mergem chiar și așa, la risc, mai ales fiindcă eu susținusem că verificasem mai demult (inițial vroiam să mergem duminică în Padova, iar luni în Verona, deci evident că verificasem), dar eu ajunsesem să nu mai am încredere că am făcut asta, așa că nu am mai mers.
            Am petrecut ziua în Veneția, așa cum îmi dorisem de fapt, dar starea mea de spirit a fost tensionată pe parcursul zilei. Mă bucura cât de cât faptul că vom avea posibilitatea să vedem 2 muzee pe care îmi doream să le văd și nu am mai fi avut când. Atâta am sucit evenimentele între ele și plimbările și muzeele, până când am început să fiu sigură că nu vom mai ajunge la acela la care îmi doream cel mai mult deși ceasul nu era nici 1. Bineînțeles că am ajuns acolo cu jumătate de oră înainte să închidă (în fiecare zi era deschis până la 7.30, în ziua respectivă până la 2, nici că se putea altfel) și nu ne-a mai lăsat să intrăm. Ah, da, să nu omit ceva. Pe la ora 12 primesc un mesaj de la Rodi, care îmi spune că nu știe de unde am visat eu că ceva ar fi închis luni în Verona, că totul era deschis, unele de dimineață și până la 7 seara, iar altele de la prânz tot până la 7 și că puteam merge. Iei...

            De-a prinselea cu Wizzu’
            A sosit și ziua plecării, tristețe nevoie mare, că nu vreau să plec, că ce fain e aici, că ce mă oftic că nu am fost nici în Padova, nici în Verona, că nici la muzeul ăla nu am mai ajuns, că ce fain de ăia care prind ultima seară a carnavalului, că ce de ar mai fi de făcut în Veneția, că hai să mai rămânem (în glumă, desigur) și tot așa, ce să mă mai lungesc, că am rămas. Dar nu de bună voie, ci fiindcă de data asta chiar am pierdut avionul. Nici isteriile mele nu au ajutat, nici țipetele, nici amenințările către scârbele de la aeroport, discuțiile cu superiorii, absolut nimic (să mai spun că am ajuns mai din timp decât am ajuns în București?!), iar nepăsarea lui Adi și „aste este”-ul lui mă scoteau din sărite cel mai abitir.
            Cum am făcut, cum nu, e iarăși filă de roman, ideea e că am mai rămas încă 2 zile până la următorul avion (alți bani de cazare, de schimbat biletele de avion, de cheltuială, în contextul în care mai aveam 30 de euro, și asta doar fiindcă nu găsisem nicăieri deschis să mâncăm ceva înainte să ajungem la aeroport). Nu vă mai plictisesc cu asta, și nici cu restul consecințelor acestui fapt, vă voi spune doar că, cu mare, foarte mare greutate m-am adunat, și ne-am mai bucurat de o altă zi jumătate în care am văzut și muzeul respectiv, și finalul carnavalului și am fost și în Verona. Să nu trageți concluzia de aici că „tot răul înspre bine”, fiindcă nu e cazul. Nimic din binele acesta nu avea nevoie de răul precedent ca să se poată numi bine, doar că în momentul în care m-am văzut înapoi la hotel am început să conștientizez că situația „e pe bune” și să mă adun, să mai profit de cele câteva clipe „bonus” (scump bonus...) primite. Din păcate, am fost tot bântuită de gândul că e vina mea, că am spus de atâtea ori că nu vreau să plec, încât nu am mai plecat. Dar mi-a trecut J.

            Mi-am pierdut o batistuță... (și niscaiva euro...)
            Iată, deci, cum din 2 nopți plănuite inițial, s-au făcut 3 din cauza disponibilității avionului, 4 din cauza ofertelor rămase, 5 din cauza scumpirii ofertei de 4 și 7 fiindcă am pierdut avionul... În a 8-a zi, cu enșpe ore înainte de zbor, așteptam în stație autobuzul care trebuia să ne ducă spre aeroport. Din mulțimea de lume din jur făcea parte și un moșuleț foarte gras, care stătea de vorba pe o bancă în stație cu cineva. L-am observat întâmplător când mi-am luat un suc de la automat, nimic mai mult. Simpatic a fost momentul când s-a apropiat de noi (tocmai venise un autobuz, care Adi credea că e pentru aeroportul Treviso, de fapt era pentru Marco Polo și am mers să verific) și ne spune, pe românește „no, copii (sau ceva de genul), ăsta e autobuzul nostru?”. Puțin încurcată, i-am răspuns că al nostru (al meu și al lui Adi) nu este, dar al dumnealui nu știu, și i-am explicat unde merge acesta. Gesticulând, ne spune că nu, nu, că noi mergem în același loc. OK... După care adaugă (și parafrazez): „eu chiar i-am spus lu domnu (cel cu care vorbea pe bancă) să stea liniștit că ne bazăm pe voi cu ce autobuz să mergem că odată ce ați pierdut un avion, sigur pe al doilea nu vă permiteți să îl mai pierdeți!”. Am rămas foarte încurcați, habar nu am de unde știa, noi nu am vorbit nicio clipă de asta în stație, ca să ne fi auzit, de aceea, deci, spuneam mai devreme că replica Laurei „mai aveați puțin și apăreați în ziar” nu era foarte departe de adevăr J.
            În fine, am ajuns cu înfiorător de mult timp înainte la aeroport și stăteam în linie pentru check-in, făcând haz de necaz ce excursie exotică am fi putut întreprinde noi cu suma colosală de bani pe care am irosit-o pe toate greșelile și amânările și cum nu ni s-a întâmplat niciodată să ne întoarcem cu numai 35 de euro în buzunar acasă (atât mai aveam și asta din nou, fiindcă nu am mai mâncat înainte). Nicio grijă, aceeași fufă scârboasă care nu ne-a lăsat să ne îmbarcăm data precedentă, ne anunță că trebuie să plătim 30 de euro fiindcă avem extra-bagaj. Nimic mai fals, greutatea bagajelor era muuuult sub limita maximă. Se pare că nu asta era problema ei, ci că aveam 3 și plătisem pentru 2. Bineînțeles că nouă nu ne-a spus nimeni asta, ni s-a spus doar că fiecare dintre noi are dreptul la 32 de kilograme bagaj de cală dus și tot atâtea întors! Inevitabil, făcusem legătura cu zborul în China, când în greutatea maximă puteai să-ți iei câte bagaje vroiai, ba chiar era nevoie să iei mai multe, fiindcă unul nu avea voie să depășească 23 de kilograme. Mi-a venit ideea să luăm cea de-a treia valiză (aveam acum 3 în loc de 2 fiindcă una o cumpărasem din Italia și pusesem în ea ceva mărunțișuri) ca bagaj de mână fiindcă era mică și ușurică, dar bineînțeles că nu a încăput în suportul de bagaj de mână (din cauza trolerului). M-am gândit apoi să scoatem din lucruri să băgăm în valize și atunci nu ar mai fi fost așa lată, deci ar fi încăput în suport, dar privirea epuizată a lui Adi mi-a amintit că la cât am pierdut (financiar vorbind), 30 de euro nu ne vor îmbogăți și nici sărăci. Am rămas, deci, cu 5 euro, din care am savurat o doza de Cola Zero și o cutie mică mică de Pringles în avion și ne-am întors acasă cu 50 de cenți pe care i-am găsit căzuți pe fundul genții (dacă îi găseam mai repede, îi cheltuiam și pe ăia, nimic nu lăsam neatins!).
           
            Game over
            A fost poate pentru prima dată când nu am mai atribuit acest lanț de întâmplări faptului că sunt o persoană foarte ghinionistă. Mi-am făcut demult un obicei de a mă ascunde în spatele acestei preconcepții, ba chiar am avut grijă să îi fac și pe mulți din jurul meu să mă creadă pe cuvânt și să mă compătimească la unison. Nimic din ce v-am povestit nu se datorează ghinionului și mă bucur că mai devreme sau mai târziu am reușit să conștientizez asta, dacă nu, chiar cred că ar fi avut puterea de a ruina cu totul această excursie.
            Am observat cu părere de rău, că uneori posturile mele lasă o altă impresie decât am intenționat eu să sugerez pe măsură ce le-am redactat, de aceea, pentru a nu fi și acesta unul dintre ele, cred că se cade să menționez răspicat două aspecte. În primul rând, tot ce am povestit mai sus s-a întâmplat întocmai și se putea întâmpa oricui (nu cred că toate deodată, dar pe rând mai multor persoane, e posibil :P), din fericire povestea a rămas în urmă fără a ne aduce niciun fel de leziuni iremediabile și cu fiecare zi ce trece o privesc cu ceva mai multă îngăduință (lesne de înțeles că e cea mai benevolentă atitudine). Apoi, excursia în sine a fost cel puțin minunată, iar carnavalul o experiență mai năucitoare decât mi-aș fi putut imagina. Voi reveni cu amănunte și poze în câteva posturi viitoare, de îndată ce voi reuși să citesc cărțile achiziționate din Veneția. Îmi voi lua libertatea de a schimba puțin registrul pentru aceste posturi, și le voi face ceva mai informative decât v-am obișnuit, în speranța că vă vor fi de folos în cazul unei viitoare excursii. Acestea fiind spuse, sper că efectul celor povestite de mine a fost cel scontat, anume de a vă amuza și de a vă aminti, dacă mai era nevoie, că noi suntem singurii răspunzători pentru modul în care ne ordonăm evenimentele în viață și că, de cele mai multe ori, atunci când pare că nu poate fi mai rău, e în puterea noastră să nu lăsăm să ni se dovedească contrariul. Mă bucur că am dispus din plin de această putere și că am folosit-o la potențial maxim.
            Eliminându-i din ecuație pe puritanii simandicoși și pe inteligenții de tip „pfuai, asta numai ție putea să ți se întâmple” și „ți-am zis eu” și „vai de capul tău ce ghinion ai” etc. care-și rod unghiile după colț la aflarea veștii că excursia în discuție nu s-a transformat într-un fiasco, dându-i la o parte pe aceia, spuneam, vă invit să continuăm jocul început de mine cu experiențele voastre (mai mult sau mai puțin) similare, deoarece sunt sigură că fiecare a trecut cel puțin o dată printr-o asemenea debandadă pusă la cale de circumstanțe dar (în cazurile fericite) atenuată de perspective. Aștept cu drag intervențiile voastre!
            Vă urez tuturor o săptămână lipsită de incidente și mulțumesc pentru lectură!

10 comments:

  1. laura, cantareatza cheala:DDDMarch 14, 2011 at 3:32 PM

    da, ma bucur k in sfarsit ai ajuns la aceasta concluzie:) intr adevar "norocul ni l facem singuri, viatza e asa cum noi ne o asternem si binele se intoarce la noi in alte forme atunci cand si noi il producem!!" keep on thinking this way si no sa mai ai parte de "ghinioane";) poate asa ajungi si tu in ziar serios nu in can can:DDD
    ps. zi si tu lumii cine i laura asta pe care o pomenesti , pune si tu "laura, critic literar" sau "laura, maturatoarea straziilor din venetia" dar cel mai tare laura, cantareatza de muzica chinezeask:DDDDD asa ar trebui sa ma intitulezi:DDDD ms anticipat!:) pupici

    ReplyDelete
  2. S-a facut, maestre! [P.S. F tare, te-am ascultat aseara pe Radio Romania International, congratz!!]

    ReplyDelete
  3. Chiar ma intrebam zilele trecute ce mai faci. Nu stiam de ce nu ai mai postat.
    Imi pare rau pentru neplacerile pe care le-ai intampinat.
    S-au potrivit de minune mastile de la Meli Melo cu carnavalul de la Venetia.
    Imi place cum ti-ai accesorizat esarfa cu cele 2 brose.
    te pup

    ReplyDelete
  4. Multu! Da, sa stii ca s-au potrivit! Si bineinteles ca mi-am mai cumparat si de acolo :P
    Pupici!

    ReplyDelete
  5. Incidente trebuie sa fie peste tot, poate, sa compenseze cumva frumusetea excursiei. In rest, nu te mai gandii la ce a fost rau, poate doar indeajuns de mult incat sa tragi niste invataturi din asta (gen PDA always, fisere puse pe telefon nu pe stick, ca asa macar le mai vedeai cumva.. etc). Abia astept posturile despre carnaval si plimbarile prin Venetia si Verona!

    ReplyDelete
  6. E na! Nu aveam nevoie de catastrofe din astea (sau "incidente", cum le-ai spus tu :D) care sa compenseze nimic. Cine are nevoie de compensatii, sa le ia de la mine pe viitor! :D

    ReplyDelete
  7. Intamplarile astea le povestesti la batranete... nu ca ai vost la festival :).

    Las ca e bine sa mai patesti si din astea ca doar din greseli se invata.

    Si sa nu uitam, aeroportul l-am cautat cu google maps si el ne-a bagat prin balariile alea. Nu cred ca PDA-ul ar fi stiut unde e aeroportul... poate daca stiam strada, dar bineinteles ca asta nu am cautat :)

    ReplyDelete
  8. Du'te maaaa :)
    Si nu ma ingrijesc eu de pe acum despre ce o sa povestesc la batranete ;)

    ReplyDelete
  9. Asta da aventura de prima pagina, in orice caz :) Ai un stil dragut, dar mi se pare ca semeni putin cu Dickens, adica te pierzi in cuvinte si detalii. Anyway, keep up the good work!

    ReplyDelete
  10. Comparatia cu Dickens e o adevarata cinste, mersi! :D
    Aveam un prieten in liceu care imi spunea ca eu cand ma apuc sa scriu ceva, sunt ca Sadoveanu, care descrie frunza in 3 pagini :))) Incerc sa ma auto-educ si sa fiu mai concisa, pentru ca stiu ca ar fi atat in favoarea mea cat si a celor care ma citesc daca as scrie posturi considerabil mai scurte. Asta mi-am propus de acum in colo, sper sa reusesc :) Mersi!

    ReplyDelete