(Katsuyuki Hasegawa, „Rules of the Japanese”)
Demult vroiam să scriu despre această carte și am tot amânat. Am amânat până în punctul în care am ajuns să îmi fie teamă să scriu despre ea, pentru a nu spune în curând că am scris despre o amintire. Vreau să mă gândesc la EA așa cum mă gândeam până acum două săptămâni când totul a luat-o razna, vreau să mă gândesc doar la țara caldă și plină de oameni buni pe care vreau să o vizitez primăvara când înfloresc cireșii și în care îmi doresc să studiez și, de ce nu, poate să și locuiesc. Vreau să mă gândesc cu drag și nu cu neliniștea asta apăsătoare la Okubo-san, care abia s-a înapoiat ACOLO. Vreau să mă gândesc la EA ca și când nimic rău nu s-a întâmplat. Vreau să văd doar soarele senin al speranței acolo unde umbra a început să își întindă tentaculele. Vreau să cred că dacă nu îi voi pronunța numele, răutatea unei apocalipse necugetate își va întoarce privirea de la EA. Și dacă vreau, pot! Pot face asta pentru că știu că EI au ceva ce toți avem, dar nu știm a folosi – încredere, putere, speranță sinceră, devotament indiferent de riscuri, dar mai presus de toate, o coeziune de nestrămutat. Nimeni nu e pentru el, ci e pentru EA, și mai presus de toate, pentru lumea întreagă. Am încredere că astfel de oameni nu vor fi lăsați să piară în întuneric dintr-un moft al unei naturi deja prea zdruncinate.
 |
| Hinamatsuri 2011 |
 |
| Tanabata 2010 |
Mă voi agăța, deci, de această speranță pentru a vă vorbi cu (pe cât posibil) liniște depre cartea lui Katsuyuki Hasegawa, „Rules of the Japanese”. Am împrumutat această carte anul trecut de la biblioteca centrului Musashino din Brașov unde sunt studentă în anul II, în speranța că voi găsi ceva informații utile pentru lucrarea mea de disertație pe care trebuia să o susțin în cadrul programului de masterat de la Sibiu. Tema acestei lucrări (despre care intenționez să vă povestesc curând) a fost noțiunea de „Engrish”, adică traduceri nereușite din japoneză în engleză. Cartea nu mi-a fost utilă în acest scop, însă s-a dovedit a fi o lectură plăcută chiar și așa. Poate fi considerată un soi de ghid, în care autorul japonez explică turistului unele aspecte care l-ar putea uimi (și chiar jigni sau stânjeni) la întâlnirea cu japonezii în țara lor și le justifică, din perspectiva credințelor lor, pentru că, știm cu toții, japonezii sunt un popor de oameni cu principii și noțiuni de viață și conduită foarte bine înrădăcinate în tradiții.
Voi trece în revistă doar 2-3 aspecte, care mi se par mai relevante și de interes general, însă, repet, întreaga carte este un must read pentru cei interesați de subiect. Se pare că japonezii sunt foarte des acuzați de xenofobie, însă aceasta se datorează comportamentului lor reținut și curios, și în niciun caz faptului că au ceva împotriva străinilor. Deși pare greu de crezut, doar 1% din populația Japoniei numără străini, dintre care jumătate sunt oricum „de-ai lor”, adică coreeni și chinezi. Japonezii se uită la străini cum se uită un copil curios la o meduză atrasă de valuri pe plajă – o studiază cu interes și în același timp cu teamă, dar nu se apropie prea mult de ea și cu atât mai mult nu o atinge. Nu e vorba deci de faptul că nu sunt prietenoși, ci că sunt... să spunem precauți, vor să îți cunoască intențiile înainte să îți întindă mâna (sau mă rog, să se încline). De asemenea, faptul că vorbesc foarte puțin, este justificat prin aceea că cei mai mulți nu cunosc limba engleză sau le este teamă să o folosească fiindcă nu o stăpânesc bine, și nu pentru că ar fi xenofobi. Mândri, precauți, suspicioși uneori, curioși, temători poate, însă niciodată xenofobi, deoarece sunt un popor care iubesc oamenii, fie ei de oriunde ar fi. Cum am putea, deci, să nu îi iubim și noi, la rândul nostru?!
Un aspect pe care l-am observat la profesorii noștri, mai înainte chiar să îl citesc, este acela că ei nu știu/ nu pot/ nu vor să spună „nu” pur și simplu. „Salut, mergem la un film azi?” Noi: „Mersi de invitație, dar nu pot.” Ei: „Păi știi că... stai să vezi... scuze... dacă s-ar putea... ce zici de mâine... scuze din nou...” Și atâta se învârt până ce interlocutorul pricepe că e nu, fără ca ei să fie nevoiți să o spună. Din acest motiv și nu numai, ei nu arată deschis ce simt și ce vor, uneori chiar pare că ar dori/ gândi contrariul. Spre exemplu, de cele mai multe ori când un japonez câștigă o competiție, sau este premiat pentru ceva, arborează o mină încurcată, tristă chiar, pe când dacă ar pierde trenul care îl duce la muncă, cel mai probabil ar zâmbi, în loc să fie furios. Toate acestea se explică prin aceea că japonezii nu își exprimă emoțiile și procesele sufletești, ci le trăiesc și se bucură/ înfurie de și pentru ele în interior.
Contrariant este și faptul că același japonez care te privea reticent de după copac în urmă cu 5 minute stă acum lângă tine și, curios, îți pune întrebări foarte directe, indiscrete chiar, fără însă a realiza că nu este chiar cea mai potrivită conduită de a aborda o persoană necunoscută. De asemenea, este un mit faptul că japonezii sunt încuiați și plini de subiecte tabu pe care le evită rușinați. Contrar așteptărilor, politica, sexul sau religia nu sunt defel teme în fața cărora japonezii pleacă capul și se retrag.
Un alt aspect care surprinde și zăpăcește este obiceiul aproape necontenit al japonezilor de a se înclina și de a se scuza. Sumimasen este echivalentul japonez pentru scuze al nostru, adică, din câte înțelesesem eu, se folosește ca să îți exprimi părerea de rău pentru ceva sau, eventual, un fel de îmi dați voie, dacă vrei să treci și cineva îți stă în drum. L-am auzit folosit, însă de atâtea ori, și în atâtea contexte diferite (spre exemplu, când, în semn de mulțumire pentru ajutorul oferit în realizarea lucrării mele de disertație, le-am făcut cadou lui Hiroko-san și Okhubo-san un bonsai – înainte de mulțumesc și după, mi-au spus și sumimasen) încât de multe ori m-am simțit încurcată. Nu însă și în acest ultim caz, deoarece citisem deja în cartea lui Katsuyuki Hasegawa, că de nenumărate ori acest termen este folosit și pentru contrariul său, adică pentru a exprima mulțumirea și recunoștința, dar și în alte cazuri, ca un cuvânt bun la toate cu care nu poți da greș.
 |
| Okubo-san & Hiroko-san |
Nici cu înclinatul nu poți să o pecești. Acesta este felul lor de a se saluta la întâlnire și despărțire (în loc să dea mâna sau să se sărute pe obraz), felul lor de a te întâmpina (acasă sau la un restaurant), de a-ți mulțumi pentru ceva, de a te ruga un favor (de regulă însoțit de sumimasen) sau de a exprima faptul că sunt conștienți de importanța socială (sau de altă natură) a interlocutorului. Desigur, apreciază când gestul le este întors și, făcând astfel, ai toate șansele să nu încalci eticheta în nicio circumstanță.
Nu voi mai exemplifica și alte aspecte din carte, mă limitez la a vă mai spune că sfera de sfaturi și explicații acoperită de autor este foarte vastă, începând cu toate relațiile de natură socială și comportamentală ale indivizilor, și până la aspecte întâlnite în cazul în care un străin obține un job în Japonia, cum stau lucrurile la o întâlnire de afaceri, într-o vizită de curtoazie ori plăcere, situații în care un străin vrea să cumpere sau să închirieze o locuință în Japonia, care e treaba cu sărbătorile sau ce ar trebui să ști ca să eviți situațiile stânjenitoare dacă pur și simplu te afli într-o scurtă vizită în Țara Soarelui Răsare.
Aș mai avea multe de adăugat la acest post, dar prefer să nu o fac. Cel puțin nu acum. Intenționam să vă dau și câteva link-uri despre întâmplările actuale din Japonia, dar îmi dau seama că făcând astfel, aș încălca cele ce mi le-am propus în primul paragraf al postului. Cum am spus și mai devreme, poate dacă închidem ochii, ne astupăm urechile și nu spunem lucrurilor pe nume, ghinionul și neșansa vor face și ele la fel. Gândurile mele bune se îndreaptă zi de zi spre cei din Japonia, spre cei cunoscuți și nu numai. Inițial am vrut să scriu postul acesta în limba engleză pentru a putea fi citit și de Okubo-san, însă mi-am dat seama mai apoi că dumnealui îmi cunoaște perfect gândurile și sentimentele în această privință chiar fără a le citi undeva. Vreau să vă mai spun că pentru cei care doresc să ajute în vreun fel, pot face aceasta luând legătura cu Institutul Musashino din Brașov unde s-a deschis un punct de colectare a donațiilor. Trăim mereu cu senzația „că nouă nu ni se poate întâmpla” cutare sau cutare lucru, de aceea alegem să privim ca simpli spectatori tragediile altor populații și să le discutăm asemeni cancanurilor. Dar poate într-o zi, cineva (de sus sau de jos, de aproape 25 de ani încerc să îmi dau seama care e direcția bună și tot la mijloc am rămas, cu privirea în sus și cu gândurile în jos) va hotărî să facă curățenie pe harta lumii și să șteargă una câte una țările în ordinea inutilității lor de pe glob, a prostiei, a ignoranței, a lipsei de umanitate a locuitorilor, a nepăsării crase față de tot ceea ce îi înconjoară. Să nu intrăm în amănunte despre șansa de supraviețuire a României, cu dragă inimă aș împrumuta chiar eu destinului o radieră, numai să mă pun la adăpost mai întâi. Dar vedeți voi, dezastrele nu te înștiințează cu 30 de zile înainte pentru a evita executarea silită... Inima și gândurile mele luptă clipă de clipă împotriva spectrului de umbră ce vrea să pună stăpânire asupra Țării Sorelui Răsare. Unde-s mulți puterea crește, nu-i așa? Haideți, deci, să nu fim mulți, ci să fim TOȚI! Mulțumesc.
[P.S. Mă gândeam să scriu un post despre sărbătorile, cursurile și petrecerile organizate la Centrul Musashino, însă aș vrea să știu mai întâi dacă ați fi interesați de subiect. Cele câteva poze alese pentru postul acesta sunt de la 3 astfel de evenimente. Lăsați-mi, vă rog, un feed-back, dacă doriți sau nu să scriu despre așa ceva. Mulțumesc! Ah, da, era să uit, ne puteți găsi și la Târgul de Muzică și Carte de săptămâna aceasta, unde vom avea un stand. Vă așteptăm!]
