Flori, fete și băieți

(Alexandre Dumas-fiul, „Dama cu camelii”)

            De multe ori nu fac uz de cel mai integru spirit de care dispun când aleg ce carte vreau să citesc. O evit pe una, fiindcă, deși pare cumva ademenitoare, cineva mi-a sugerat să o ocolesc, la alta mă uit cu dispreț fiindcă „toată lumea o citește pe asta”, apoi dacă am văzut deja filmul, cartea nu mai are nicio șansă, iar în fața altora plec capul deoarece mi se par inaccesibile mie. Și nu nivelul de cultură și cunoștințe le face astfel, ci lipsa de antrenament și de auto-solicitare. Însă, cel mai adesea, îmi întorc privirea de la o carte deoarece mi se pare jenant să o citesc la vârsta mea. Niciodată nu am știut cum să lucrez cu timpul și de aceea mereu mi l-am întors împotrivă și am reușit să citesc infim de puține cărți la timpul lor. Și nu știu cum se face că acum parcă toate se încăpățânează să îmi pice în mână. Și eu nu știu dacă să trag repede mâna sau să o întind și pe cealaltă. M-am lăsat condusă de prejudecata cum că aș scădea în ochii lumii dacă citesc la douăzeci și de ani cărți pe care unii poate le-au citit în liceu, spre exemplu. Am realizat mai apoi, că dacă nu fac asta, scad în ochii mei. Nicio decizie nu a fost vreodată mai lesne de luat. Voi citi exact ceea ce consider că vreau să citesc în momentul respectiv, fie ele basmele lui Ispirescu, cărți de bucate sau tratate de fizică cuantică. 

            Așa se face că am pus zilele trecute mâna pe „Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas-fiul, preponderent din curiozitatea unei raportări la operele mult mai faimosului său tată, pe care le-am devorat în număr mare în anii liceului (vezi aici). Multe de zis chiar nu sunt. Lectura a fost lineară și fluidă, prototipul cărții de metrou pe care o dai gata în câteva drumuri subterane. Nu vreau să îngenunchez lectura cărții prin asta, e o scriere simplă, e drept, însă nu simplistă. E o carte care se citește practic singură; subiectul nu este inedit, dar este plăcut încondeiat (adică un fel de vintage autohton – e cam uzat, dar ca să pară totuși de interes actual îi spunem vintage), perspectiva naratorială este cea cu precădere întâlnită în scrierile autobigrafice cu aspect de ficțiune pură (narator – martor sau nu – redă povestea personajului principal, jurându-se că el n-a intervenit nici cu un pâs), firul narativ este singular, deci ușor de urmat, limbajul este redus la aspectul lui cel mai elementar, fresca socială și burghezia pariziană a secolului al XIX-lea este exact așa cum o știam de la ceilalți mari autori ai epocii, iar întâmplările propriu-zise, deși previzibile, au totuși grația necesară de a te face să citești mai departe pentru a te asigura la final de justețea perspicacității tale. Per total, eu zic că ieși destul de împăcat din metrou. Nu extaziat sau profund emoționat, dar mulțumit. Nu e o lectură pe care să o regreți, dar nici una pe care să o reiei (asta o spun acum, însă la 14, cel mult 16 ani probabil că m-ar fi emoționat până la lacrimi!).

            Notele de nuanță împiedică o astfel de scriere simplă să devină simplistă, de duzină. Dragostea lui Armand pentru Marguerite e dragostea unui copil tembel și orb în nebunia lui, care crede că poate accepta orice și poate trece peste familie, societate, conduită morală și civică, în numele unei iubiri mistuitoare, nerealizând, poate, că ajunge să așeze toate aceste constrângeri pe umerii femeii, în timp ce el culege laurii sufletului său care nu-și mai încape în piele. Dragostea pentru o damă „iubită” de toți îl conjură la o oarecare inferioritate în decizii, pe care și-o asumă de bună voie, dar care în paralel îi conferă superioritate în proprii-i ochi, de unde și răul pe care i-l face femeii adorate în repetate rânduri. E o dragoste imatură, necoaptă, dar cu care crede că poate cuceri lumea. Dragostea ei, în schimb, nu pare să se grăbească nicăieri. Vine încet, fără a prinde aripile de ceară ale Icarului său pereche, dar parcurgând un drum greu, printre spini și mărăcini, menit să sudeze incă și mai bine sentimentele ei pur nobile și devotate.

            Drumul iubirii dintre cei doi tineri nu este, desigur, așternut numai cu camelii roșii și albe. Nici dragostea lor nu-i chiar parfum de camelie, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă. M-am tot frământat care-i treaba cu buchetul cu care se înfățișa seara de seară Marguerite la operă – 25 de zile pe lună camelii albe, 5 zile roșii – dar din păcate am terminat cartea și răspunsul tot nu l-am aflat. Mă gândesc că era un mod de a-și afișa disponibilitatea. Timp de 25 de zile pe lună era în dispoziția de „cumpără-mi bomboane, șaluri de cașmir, rezervă-mi loje la operă, scoate-mă la dejunuri somptuoase, închiriază-mi cupeuri fancy trase de roibi pur sânge, ridică-ți capul semeț când treci prin mulțime cu mine la braț, falimentează-te cu zâmbetul pe buze de dragul meu și dup-aia e OK, hai la mine să ne-o punem”. Iar 5 zile, mă rog, erau treburi cu aripioare, specifice doamnelor (pe principiul: „Ionică, ce vrei de Crăciun? Un Tampax. De ce, mami?! Păi am văzut la TV că dacă folosești Tampax poți merge la mare când vrei tu!”). Deci, nu știu, poate și cameliile astea roșii acționau ca un soi de avertizare – io mă bag dacă e, da’ tu te bagi pe riscul tău!

            Se spune că florile de camelie nu au un miros aparte, ci unul abia perceptibil. Nici frumusețea lor nu e chiar așa de răpitoare, sunt niște flori destul de comune, pe care lesne le poți lua drept altele (mie îmi seamănă când a maci, când a magnolii, când a anemone, deși pe acestea, nu știu cum se face, dar nu le confund între ele..). Cu alte cuvinte, Marguerite era printre curtezane asemeni cameliilor printre flori – una dintre cele multe, nici mai bună nici mai rea, nici mai mult și nici mai puțin întreținută, nici mai trufașă, mai decăzută sau mai clevetitoare decât celelalte. Așa era pentru toți bărbații din jur, care se auto-mofluzau cu bucurie pentru a o obține sub formă de trofeu, dar care ajungea mai repede decât și-ar fi imaginat (ei, bărbații!) în cutia cu vechituri a unui trecut decăzut. În ochii adoratorilor, camelia o prozaizează pe Marguerite, pe când Armand este singurul care știe să adulmece notele serafice din care a fost aceasta concepută și să se lase îmbătat iremediabil. Eroina și cameliile ei nu sunt abrutizate, așa cum s-ar putea crede și așa cum sugerează și un personaj care face o remarcă cel puțin briliantă: „ele [curtezanele] sunt precum câinii aceia dați cu parfum, cărora li se pare că miros urât și se duc să se tăvălească în noroi” (pg. 60, în ediția pe care v-am prezentat-o). Pentru aceștia, Marguerite e înfățișarea vie a cameliei, frumoasă, dar comună și lipsită în totalitate de parfumul iubirii. Armand se îndrăgostește de ea cu bune și cu rele (chiar dacă mai apoi nu prea mai știe cum să le dea de cap la cele rele, iar pe cele bune le găsește suspecte) și o învață pe fată că o floare dispune de puterea de a îmboboci și apoi de a se deschide în toată splendoarea sa, chiar dacă este privată de binecuvântarea unei miresme alese. Dar odată cu iubirea fetei, a venit, desigur, și parfumul florii.

            Aș fi foarte curioasă să aflu ce tâlc ați găsit voi florii de camelie din acest roman, deoarece cred că interpretările sunt destul de permisive. Concluzia mea este aceea că numele fetei, Marguerite, este cel care descrie de fapt cel mai bine felul de a fi al eroinei, o ființă blândă și pură, care luptă să supraviețuiască într-o lume care nu îi face niciun fel de cinste, mândră și independentă (la ce altceva mai bun poate visa o curtezană?!), dar în același timp inocentă și temătoare, asemeni unei margarete rătăcite într-un câmp de arpagic, pe când cameliile reprezintă doar masca în spatele căreia trebui să se ascundă seară de seară, înaintea fiecărei reprezentații. Camelia lipsită de parfum a unei epoci a fost floarea de margaretă a unui nebun îndrăgostit, care i-a smuls petală cu petală mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește, până ce i-a stors și ultima fărâmă de vlagă, strângând-o în pumnul lui brutal, de teamă să nu ajungă la ultima petală. De multe ori incertitudinea e preferabilă unei certitudini, pentru că îți lasă putința speranței. Vă invit, deci, la o lectură scurtă și copilăroasă despre o iubire tragică, dar împlinită, cu flori, fete și băieți.

V-ar mai putea interesa:

● Muzica tăcerii

● Un ziarist cu foc

● Eu când vreau să urlu, urlu!