My photo
Trai(nui)esc frumos. Munțomănesc. Visez. Zâmbesc cu ochii. Râd cu sufletul.

Friday, March 18, 2011

Ca la nebuni (sau) Despre normalitate

(Franz Kafka, „Castelul”)




            Am de multe ori senzația că viața mea aduce ba cu un anume roman, ba cu altul, și nu mă pot abține să nu fac diverse trimiteri și raportări la cartea pe care o citesc la momentul respectiv. De cele mai multe ori, însă, viața mea e doar un mare haos din care încerc în permanență și în mod tacticos să ies, fără să îmi pese că ceea ce se întâmplă în jur îmi împinge mai tare creștetul în abis. Chiar deloc! Îmi păstrez cumpătul, am grijă să am mereu manichiura impecabilă, hainele călcate, planurile de week-end actualizate, bani în portofel, zâmbet pe chip și mult fixativ în dulapul din baie care să repare urmele lăsate de picioarele care se încăpățânează să îmi tot ciufulească părul. Dar eu îl aranjez cu răbdare și merg mai departe.
            În sinea mea, cred că găsisem demult romanul pereche vieții mele, doar că nu am realizat asta până nu am auzit-o din gura prietenei mele, Caty, într-o zi când sorbeam un ceai Amaretto la Ceai Et Caetera: „tu zici că trăiești în ‚Castelul’ lui Kafka!”, îmi spune ea! Și numai de-ar știi câte răspunsuri mi-a dat prin analogia asta... (Acum poate și eu am extrapolat puțin, deoarece ea făcuse de fapt remarca aceasta referindu-se strict la nepriceperea mea în a-mi alege prietenii – cu ceva excepții, desigur! – și nu la aspectul global al vieții mele.)


              Mi se pare, într-adevăr, de multe ori, că trăiesc asemeni lui K., personaj atât de irelevant pentru restul lumii încât nu merită nici măcar o individualizare sub aspectul numelui. Dar el știe că e important pentru sine însuși și are încredere că va dovedi asta tuturor, doar să i se dea ocazia să ajungă acolo, acolo unde sunt toți restul. K. e un luptător care nu se lasă doborât cu una cu două de absurdul vieții și nu dă înapoi din fața bizareriilor ei ci trage aer în piept și le suflă în față până le transformă în pulbere. Pulbere de speranță și vis, că acum e cu un pas mai aproape de țel, de castelul ale căror forme vagi se întrezăresc din vale.
            Și ce e castelul până la urmă? Castelul e țelul pe care fiecare dintre noi ni-l alegem în viață și apoi luptăm cu propriile mijloace pentru a ajunge la el. Și să-mi fie cu pardon, dar de multe ori nici nu ni-l alegem noi, ci-l primim de-a gata și ne adaptăm. E ca și când vrei să fii fashion editor la o revistă, dar din lipsă de opțiuni aplici la un post de secretară la o firmă de construcții și ajungi să faci din asta un țel. Pe cine să mai dai apoi vina că ai ajuns să te plafonezi și să lupți pentru ceva ce practic nici nu îți dorești?! K. este arpentorul solicitat de contele Westwest, stăpânul castelului din vârful muntelui, pentru a face o serie de măsurători. Scopul lui nu era să ajungă la castelul propriu-zis, ci să își facă treaba pentru care fusese solicitat, după care să își vadă de viață în continuare, însă imposibilitatea absurdă care îl împiedică cu forța ei cel puțin stranie de a se apropia de castel, transformă această necesitate într-o țintă vitală. Motivul sosirii lui K. în acest ținut își pierde din importanță în fața neputinței de neînțeles care îl oprește zi de zi din încercarea lui de a ajunge sus pe munte.
            Cam așa sfârșesc și eu prin a-mi face din niște prostii scopuri în viață, uitând de fapt chestiunile care m-au adus acolo și ignorând aproape ceea ce îmi doresc și mă definește, doar fiindcă „am altele pe cap”. Încăpățânarea, permanenta emfază pentru un „de ce” echivoc, faptul că alții ni se pun de-a curmezișul în loc să ne lumineze calea, vicisitudinile care ni se par nouă că ne vor face mai puternici odată ce le vom înlătura, toate au darul de a ne face mai slabi în voința reală și mai îndârjiți în diverse elucubrații care de fapt nici nu ne interesează, ci cel mult ne enervează. Mă întreb de multe ori câte dintre lucrurile pe care afirm cu tărie că mi le doresc, mi le și doresc de fapt. Că spun că îmi doresc rochia aia roșie că îmi pune în valoare ochii și de fapt nu mi-o doresc cu adevărat, ci e doar un moft, nu e o tragedie. Dar să cred că îmi doresc să fac cutare lucru în viață când de fapt am înclinații spre altceva e nițel mai ingrat. Rochia o arunc în fundul dulapului, nu e nici prima nici ultima, de viață însă nu mă pot descotorosi cu una, cu două, după care să iau alta care să mi se potrivească mai bine. Deci ce îmi doresc eu de fapt?! Evit mereu discuția asta cu mine, mi se pare că mă precipit, că e prea devreme, că mai e timp, așa că mă eschivez cât pot. Dacă totuși îmi fac curaj să îmi spun câteva vorbe pe care nu vreau să le aud, încep să îmi vâjâie urechile, mă ia cu amețeală, și întreaga treabă se încheie cu un algocalmin și cu niște nervi vărsați pe cine are ghinionul să îmi dea un telefon/ să apară la ușă în momentele imediat următoare.
            „Castelul” lui Kafka e un loc plin de nebuni, dar care ei între ei se consideră perfect normali. K. este singurul om rațional de acolo, însă nu le poate ține piept la nesfârșit celor din jur și ajunge până la urmă să creadă că de fapt el e cel care nu e chiar zdravăn (pe principiul dacă trei îți spun că ești beat, te duci să te culci). Cu ce e diferit în viață? Am senzația de atâtea ori că sunt invadată de descreierați care nu fac decât să îmi pună bețe în roate și să mă împiedice să îmi duc la bun sfârșit planurile, doar că sunt atât de mulți (iar granițele dintre prietenii și antipatii devin așa de firave și incerte) încât ajung de multe ori să cred că eu sunt cea alienată și că sunt înconjurată numai de figuri înțelepte și minți chibzuite cărora merită să le dai ascultare. Abia când ajungi în punctul ăsta se produce primul pas înspre adevărata alienare!
            Cei care afirmă că nu înțeleg nimic din „Castelul” lui Kafka sunt și mai amețiți ca mine, strâng ochii mai atroce, își astupă urechile și mai frenetic decât mine în timp ce țipă mai tare în surzenia lor după ajutor. Nu judec, mă dau cu presupusul. Nu ai ce să nu înțelegi din romanul lui Kafka (mă leg de asta fiindcă 80% din persoanele cu care am vorbit și care au citit cartea mi-au spus că ei nu au înțeles mai nimic). Atâta timp cât ești conștient că trăim într-o lume halucinantă, reală în atrocitatea ei, care ne crește ca pe niște străini și ne guvernează prin puterea unor legi pe care nu le pricepem dar pe care încercăm să le respectăm crezând că astfel vom intra în normalitate, atunci trebuie să înțelegi și care e treaba cu K. și cu tot ce întreprinde el. Dacă ești o persoană puternică, cu convingeri nestrămutate și valori bine înrădăcinate, știi foarte bine că ai lupta cel puțin cu îndârjirea lui K. pentru a nu pierde omul din tine. De fapt asta faci zilnic, nu a avut însă, poate, cine să ți-o spună.
            Aș fi vrut, pentru cei ce nu ați citit cartea, să o compar cu ceva. Și nu am cu ce, deoarece Kafka, în simplitatea și nebunia lui este incomparabil. Nu trebuie să vă așteptați la o carte fantastică, sau onirică, cu întâmplări supranaturale, fiindcă nu este așa. Nu este însă niciuna perfect logică și de înțeles, asemeni unui roman clasic, ci este cumva o metaforă a unei realități (permanentă, nu doar a unei epoci) exprimată printr-o viziună oarecum fantasmagonică (un fantastic de tipul celui căruia ne înlănțuie și pe mine și pe tine zi de zi fără a ne mira). Cumva, ceea ce ajunge să îți pară cu neputință de imaginat are mult mai multă logică decât ceea ce pare a fi real. Paradoxul acesta se extinde și la nivelul limbajului, care este foarte simplu, curat, nu presupune niciun efort pentru a înțelege foarte ușor ceea ce vrea autorul să spună și totuși el este cât se poate de cifrat; cu cât ai senzația că pricepi mai bine, cu atât te adâncești de fapt mai tare în beznă. (Poate v-am amețit nițel, sper însă că suficent de intrigant cât să vă conving să purcedeți la lectura acestei minunate cărți și nu să închideți pagina de web.)
            Punctul mort al vieții lui K. (atenție, nu moartea, ci punctul mort al vieții lui!), un personaj tipic, simpatic, reținut, decent, cumpătat, simțit, cu valori morale, îndatoritor, familist, muncitor (tipul de personaj care dacă nu neapărat place cititorului, cel puțin nu îl deranjează cu nimic) care oricât se străduiește să găsească rostul lumii în care se găsește nu o poate face dar nici nu poate trăi în ea renunțând să îl mai caute, punctul mort al vieții lui, spuneam, survine în momentul în care se dă bătut și acceptă viața așa cum e, fără să își mai pună întrebări, fără să mai cerceteze. Ajunge să trăiască, cu alte cuvinte, viața liniștită a slujbașilor din vale care pot ajunge și „mâine” la castel, unde-i graba?! Normalitatea aceasta care îl paște pe personaj e nebunia de care mi-e teamă mie zi de zi. Momentul în care renunți să îți mai pui întrebări e momentul în care renunți să mai socializezi cu viața. Prefer solitudinea unicității decât compania plafonării, iremediabilitatea singurătății decât tovărășia mediocrității, prefer să fiu solitară, dar cu mintea limpede, decât solidară unui prozaism care să mă stigmatizeze. Vă urez din suflet tuturor, să aveți puterea să spuneți NU normalității din viața voastră și să luptați până la capăt împotriva ei. A fi normal a încetat de mult să mai fie o calitate.

7 comments:

  1. Daca propozitia "Madame Bovary c'est moi" a devenit deja un cliseu, acest "K. sunt eu" exprimat de tine in post, e nou. "K. sunt eu" dar pana la un punct - acela al renuntarii. Buna interpretarea, analogia cu viata ta, si modul in care ai spus toate astea. De atatea ori simt ca folosesti exact cuvintele care trebuie, ca nu ar exista un alt mod mai bun de a exprima ideile respective.
    In concluzie - K. sunt si eu!

    ReplyDelete
  2. Sa stii Flo ca si eu cred ca mereu Rocs a noastra isi alege mereu exact cuvintele care trebuie.Asa ca nu pot spune decat ca si eu sunt K,deci ma primiti si pe mine sa pornim spre castel?

    ReplyDelete
  3. Scuzati repetitia cuvantului mereu...:)

    ReplyDelete
  4. No pai hai la drum, atunci :)

    ReplyDelete
  5. Ah da, dulcea putere de a spune NU normalitatii din jurul nostru. Drumul acesta e cam greu dar merita fiecare clipa. Multa lume ar trebui sa citeasca romanul pentru a elimina spiritul de turma. Simysha

    ReplyDelete
  6. credeam ca sunt singura "nebuna" care inca mai lupta, care refuza resemnarea de dragul unei vieti "in tihna", singura care sufera si plange dupa fiecare bucata din "omul din mine" pierduta in favoarea normelor "normalitatii", singura mandra de "nebunia" ei....credeam ca nu o sa gasesc niciodata pe cineva ca "sa inteleaga despre ce este vorba". cartea n-am s-o citesc, cel putin nu foarte curand. dar sunt fericita ca am vazut gandurile si sentimentele mele exprimate de tine in cuvinte mai mult decat potrivite.
    NarcisA

    ReplyDelete