My photo
Trai(nui)esc frumos. Munțomănesc. Visez. Zâmbesc cu ochii. Râd cu sufletul.

Wednesday, February 2, 2011

Ziua în care am văzut lumea!

(colectiv, „View of the World. A one-day travel in the World Park, Beijing”)


            Știu sigur că o dată am văzut lumea.
            Am văzut-o în toată splendoarea ei, mai întâi de la înălțimea unui elefant bătrân și înțelept. Ce am învățat de la el? O dată, că viața e prea frumoasă ca să o pierzi în temeri (fondate sau fondante, nu se cade să mai discutăm), că atunci când îți pare a fi mai grea și mai neputincioasă e tocmai momentul în care trebuie să îi arăți cine face regulile și să o trimiți la colț, apoi că cerul nu are limite atunci când visezi (iar pentru asta îți trebuie atât de puțin...) și că mai jos de apa din fântână nu ai unde să ajungi (J) și, în final, că memoria unui elefant nu e ceea ce se zice a fi (și, și de ar fi, ar fi inutil); ce are nevoie să țină minte un elefant când lumea, întreaga și minunata lume e mereu vegheată de ochii săi blânzi și calzi?! Nu o face pentru alune, nici de teama biciului din mâna îngrijitorului; o face pentru a arăta lumii lumea și pentru a îmbrățișa cu trompa lui caldă bucuria vieții și miracolul visului, un vis în care și astăzi mă afund ori de câte ori viața mă pune la încercare (în modul ei urât și sfidător).



            Am văzut-o apoi prin ochii unei domnițe fericite (atât de fericită cum eu nu am știut niciodată a fi), o domniță frumoasă (atât de frumoasă cum eu nu am știut niciodată a mă simți) pentru care fiecare floare ce îi răsare în cale e acea floare albastră dătătoare de speranță, beatitudine și iubire, o domniță în lumea ei, nu în lumea în care o soartă nu prea mucalită a decis să o plaseze (probabil numai în România mai erau locuri...), o domniță mângâiată de razele fierbinți ale unui soare contemplativ (un soare care te răsfață cu fierbințeala lui, îți face sângele să curgă în cascade de euforie și nu te atinge, nu te arde, ci mai degrabă te ocrotește), o domniță atât de veselă și de strălucitoare (atât de veselă cum nu am învățat niciodată a fi și atât de strălucitoare cum nu am crezut niciodată că merit a fi), o domniță care, dupa 23 de ani de rătăciri bezmetice, orbecăind după un bec cu lumină caldă și plăcută, a răzbit în sfârșit la lumină, la lumina pură și curată a reveriei (și-a dat seama apoi că, și de ar fi găsit becul, acesta nu ar fi putut lumina îndeajuns setea ei de viață).


            Da, am văzut lumea, deci.
            Sunt sigură de asta.
            Poate voi nici nu vedeți pozele mele, poate că nici eu nu le văd cu adevărat, dar știu că sunt acolo și nu e nevoie să verific. Asemeni bătrânului elefant, nu e nevoie să întorc capul pentru a vedea lumea care mi se întinde la picioare; știu că e acolo, trebuie doar să găsesc curajul pentru a pătrunde în ea fără a mă uita înapoi, unde, oricum, chiar nu ar mai fi absolut nimic de văzut. Nu o să continui să vă povestesc despre visul meu, nu pentru că nu ar fi minunat, atât de minunat, ci pentru că ar însemna să vă înșel așteptările. Am spus că orice post al meu va avea la bază o carte și nu îmi voi retrage cuvântul acum. Cartea de astăzi e o carte de basm, cu file țesute din zâmbete, speranțe și strângeri timide de mână, e o carte cu poze pentru copii frumoși, buni, fericiți, e, în sfârșit, cartea pe care am cumpărat-o în ziua în care am văzut lumea. Din lume.

  

             E o notă de semeție în vorbele mele când îmi amintesc că eu sunt cea care a pus (într-un fel) bazele acestei excursii la Beijing World Park. A fost rapid, scurt, feeric, minunat. Uneori nici nu e nevoie de mai mult. Căutând o altă carte despre China mai deunăzi pentru a scrie un post (va urma), am dat în schimb peste aceasta. Fusesem foarte tristă la plecarea din parc fiindcă nu mi s-a mai acordat răgazul de a mă opri o clipă să o cumpăr (eu și prietena mea ne făcusem că ne-am pierdut pentru a lungi puținul timp pe care îl aveam la dispoziție să ne plimbăm prin muzeul în aer liber), deoarece toți erau întorși împotriva noastră și ne zoreau să plecăm că au stat după noi (și așa nu-mi pare rau!!). O cumpărase, în schimb, un coleg de-al nostru mai (și să-mi fie cu iertare) strâns la pungă, care imediat ce o luase (și mă jur că era prima chestie pe care cheltuise vreun yuen de când ajunseserăm – și erau zile!) începu să aibă mustrări de conștiință (conștiință economică, zic), așa că i-am oferit cu plăcere banii pe ea și iată de ce mă pot bucura de această scumpă cărțulie și astăzi.
            Ce mare se zice că e lumea și totuși ce mică. Poate mai mult măreață, decât mare. Nu știu sigur. Oricum, pentru un om mic ca mine a fost ceva să țină lumea (cea cum o fi) în palma și mai mică a sufletului său.


            Visez de multă vreme la ziua în care voi vedea Africa, Egiptul (am fost la un pas lung de numai 3 zile vara trecută, poate anul acesta am mai mult noroc). De când am văzut filmul „Cleopatra” (nu cel clasic cu Elizabeth Taylor, ci cel producție proprie Hallmark) îmi imaginez cu o constanță agasantă momentul în care voi vedea piramidele, marele sfinx din Giza, dar, cel și cel mai mult, fermecătorul templu al lui Ramses din Abu Simbel. Mă gândesc cu nesaț la plimbările prin deșert pe cămile bătrâne și bune, purtând turban din eșarfe și haine vaporoase de tul sau in (eu, nu cămilele), la plajele întinse și la comorile spirituale ale faraonilor care se lasă descoperite și dezbrăcate galeș în fața curiozității mele. În curând, draga mea, în curând. Până atunci, voi visa că am fost acolo, la piramidele din Cairo și la templul din Abu Simbel, călare pe cămila mea cea oacheșă și rumenă (aș zice și foarte, foarte urât mirositoare, dar mi-e teamă că aș induce o notă apoetică descrierii așa că nu mai zic).


            Nici America nu e de lepădat, cu frumoasa ei cascadă Yellow Stone, cu insula modei și a minunatei Carrie, cu Washington D.C., cu Casa Alba, cu Lincoln Memorial, Washington Monument și câte și câte mai câte altele, însă, trebuie să admit sunt atâtea altele pe lista mea de dorințe până să ajung la America...


            De fapt, dacă mă gândesc mai bine, două lucruri vreau cu precădere de la America. Primul, este să văd Insula Paștelui din Chile, cu care am o obsesie din clasele primare (când citeam în revistele de benzi desenate Disney despre Stone Henge și Insula Paștelui și Atlantida și o, Doamne, mai câte altele) și care mi se pare absolut fascinantă. Adică (și întreb asta de pe la 6 ani încoace) pe bune, insula aia chiar se scufundă și dup-aia vine la suprafață și tot așa mereu, serios?! și chiar sunt atâtea statui și de ce sunt acolo și dacă sunt pe insulă și se scufundă cu mine și ce tare și acolo sunt oameni care vând suveniruri și sunt îmbrăcați în scafandrii și wow și aahh și tot nu mă satur și tot nu sunt lămurită. 


          A doua, este să salut statuia libertății ca de la egal la egal, fiecare cu torța ei (sau sticla de Cola, musai light!) și cu tăblița ei de independență (care, la nevoie, poate fi înlocuită cu succes de o mică poșetă cu telefoane, țigări, bani, probabil ceva carduri și farduri și poate și o carte mică). Până la urmă, independența este și ea o noțiune relativă pe care fiecare și-o procură prin mijloacele aferente doleanțelor individuale.


            Și apoi e Asia... Dragostea mea, pasiunea mea, viciul meu, supliciul meu viu, iubirea mea puțin împărtășită (insuficient și în același timp suficient cât să mă subjuge și cât să îmi doresc să rămân înrobită), nebunia mea dulce și amară. E Asia, zic, cu minunata ei Japonie (a cărei limbă și oameni mă fac să iubesc țara mai mult decât orice fotografie reușită), cu pagodele ei încântătoare, cu templele pline de mister și pioșenie, cu faimoasa poartă din Babylon, și cu intimidantul Taj Mahal al Indiei. E lumea apoteoticelor palate din Thailanda, care îmbină arta și istoria cu gustul desăvârșit pentru structuri complicate și impetuozitate a culorii în fresce de înaltă grandoare. 


           E continentul oamenilor simpli și buni, calzi și primitori, cucernici și pioși, care ascund făpturi adânc religioase în chipuri mirene – templul budist Boro Dudur de pe Java, Indonezia, Angkor Wat din Cambodgia, pagoda Shwe Dagon din Rangoon, Burma etc. (despre câteva temple absolut divine pe care am avut plăcerea să le vizitez „cu adevărat”, într-un post viitor). Ironic este că, nu știu cum ne-am învârtit printre țări și continente, orașe și statui, dar am ratat fix Marele Zid Chinezesc! (tind să cred că a fost un soi de mânărie divină, pentru a lăsa cutia Pandorei închisă până la întâlnirea cea mare...)


            Ar mai fi și altele, desigur, precum faimoasa clădire a operei din Sydney, Australia, atât de controversatul Cal Troian din Turcia, Piața Roșie a Moscovei cu Catedrala St. Basil Blazhenny, fortăreața Godesberg din Germania, atomul din Bruxelles, Londra și Parisul (cele mult prea exploatate în ultima vreme de turiștii „romantici”), curiosul, atât de curiosul Stone Henge sau Italia cu biserica St. Peter din Vatican și cu turnul ei de stă să cadă. Ar mai fi desigur, cum să nu, dar iată că stă să se crape de ziuă...


            Vă spuneam, așadar, că am văzut lumea. Sunt încă sigură pe vorbele mele.
            Am văzut, deci lumea de la înălțimea de o șchioapă a unui copil vesel și prostuț care se bucură de (aproape) orice și împarte din ea (din bucuria lui) cu inima largă, știind că ea i se va întoarce însutit. Am văzut-o prin ochii lui și atât; atunci îi deschisese, după 23 de ani. Și ce am văzut a fost minunat, a fost plin de viață, de lucruri simple și mărunte dar care fac un grăunte de inimă să bată tobele pentru un adevărat marș cadențat de pulsuri. Inima mea dădea ritmul inimii lumii. Am văzut, deci, lumea prin ochii copilului pe care l-am pierdut prea curând, am văzut din nou culoarea și am mirosit fericirea, acolo, în lumea mea și în fusta mea cea albastră din piața de vechituri a Beijingului.


            Știu sigur, deci, că într-o zi am văzut lumea. Și știu că acela a fost momentul în care, pentru prima dată, m-a văzut și ea.

6 comments:

  1. o da ziceai "one day trip" mai degraba "fast and furious trip" - eu am vazut numai jumatate :( ah dar nu mai conteaza am vazut-o si eu macar de jumate. Si my Lady mi se pare mie sau ti-e cam frica sa vezi lumea de sus tinuta numai de trompa batranului si inteleptului elefant? Oricum foarte frumos parcul si baitza pe care am facut-o la final :))) cu apa din fantana. Si de la cine ai luat u cartea? Horea-san? Simysha

    ReplyDelete
  2. Deci peisajele sunt superbe si chiar nu sunt atat de mici reproducerile,in final ai vazut atat de multe locuri minunate reproduse fidel.P.S.pentru a nu stiu cata oara aflu niste lucruri noi despre tine pe care nu le stiam si care imi plac si mie la nebunie.

    ReplyDelete
  3. La ce te referi?! Stiai ca am fost la Beijing World Park :)

    ReplyDelete
  4. Absolut impresionante pozele!

    ReplyDelete