Despre ouă Kinder în burți de ursoaice cu sos de hamburger

(Loredana Groza, „Sexting”)

            Despre Loredana nu știu mare lucru. Nu știu exact ce cântă; am auzit-o de câteva ori mai demult, întâmplător, și am concluzionat că e suficient, nu e cazul să o și ascult. Deși poate au existat situații în care am dansat pe vreo Zarază și habar nu aveam că e Zaraza ei. Nu știu mai nimic nici despre viața ei personală și e în regulă. Ce știu însă, și mai mult nici nu face să știu, este că Loredana scrie de ani buni stilul în România. 

          De departe cel mai bine îmbrăcată vedetă de la noi (alături de încă o mână micuță de alte doamne și domnișoare), respectul și admirația ce o port Loredanei nu mai au nevoie de alte considerente. Cu stilist personal sau fără, la spectacol, la film, sau la o cină ori doar la sala fitness, Loredana îmbină tinerețea ce se ascunde în spatele vârstei sale reale, atitudinea, prezența sexy, nonșalanța cu care afișează această prezență și prestanța plină de stil cu o garderobă mereu exuberantă, luxurioasă, plină de culoare și formă, extatică prin fiecare fibră.

O parte din poze sunt luate de pe profilul personal de FaceBook al Loredanei, iar celelalte de pe Google

            Și iată că într-o bună zi, această femeie prin a cărei vestimentație și atitudine transpare (printre altele, desigur) o sexualitate asumată și împlinită, hotărăște să scrie o carte despre sex, mai precis despre sexting. Singura concluzie pe care am putut-o trage în urma lecturii e că, deși habar nu am cum și cât se pricepe la muzică sau la viața de familie, cu siguranță nu are nici cea mai mică legătură cu scrisul. Niciuna, punct. Cu alte cuvinte, Loredana scrie cum se îmbracă și cântă Andreea Bălan, deci nu prost, ci tragic!

     

            Cartea Loredanei e ca o carte de bucate, în care pe prima pagină îți dă definiția bucătăriei iar de pe a doua și până la final găsești numai frânturi de texte fără nicio legătură în general, și fără nicio legătură cu mâncarea în special. Deschizi cartea mort de foame, în speranța că te va ajuta să pregătești ceva delicios de mâncare și o închizi fără să fii atins vreo cratiță. Din fericire, cred că pofta de mâncare (sau de sex/ting, în cazul acesta) dispare de la sine până la finele lecturii, deci într-un fel sau altul de „problemă” tot scapi până la urmă. Autoarea ne îndeamnă să îi citim cartea, oferindu-ne garanția că subiectele tratate sunt ca și proaspăt scose din e-mailul sau mesageria ei privată și că modul dezinhibat de a le pune in fraze o va apropia de cititoarele ei (da, folosește femininul). Nu știu cu cine se conversează ea, dar asta înseamnă că mai există cel puțin o persoană pe lumea asta, în afară de ea, care să-și piardă vremea cu astfel de chestii tâmpe, cum sunt cele discutate în carte.

            Trebuie adăugat că se vrea a fi o carte tip Carrie Bradshaw, adică fiecare frântură de text a fost mai întâi un articol pentru revista „One” a Andreei Esca și apoi au fost adunate toate, legate la capăt, lipite și gata, am și eu roman publicat cu poză pe el. Aceasta e singura asemănare cu protagonista serialului „Sex and the City”, deoarece niciunul dintre articole nu are nimic din verva și luciditatea dureroasă a bucăților scrise de Carrie, nimic din ironia dulce cu care analiza problemele, evitând totuși să le poziționeze exact sub lupă și nimic din stilul ei (al Loredanei) ori al lui Carrie. E o carte al cărui înțeles sau scop pur și simplu nu îl găsesc, nici chiar cu tot subiectivismul de tip Loredana-e-cool-nu-contează-dacă-nu-prea-le-are-cu-scrisul pe care îl aveam în minte când am început să citesc cartea.

            Să exemplific puțin, să nu ziceți că vorbesc aiurea. Mă repet, vreau să fiu sigură că s-a înțeles – în afară de definiția de pe prima pagină luată din urbandictionary.com, nimic, dar absolut nimic din cărțulia Loredanei nu are legătură cu noțiunea de a face sau de a discuta despre sexting. Așadar, într-un articol dedicat modului în care mamele le explică propriilor copii de unde vin ei, ne este prezentat un dialog în care Loredana, încearcă să o convingă pe Elena, fiica ei, că la început copilul e ca un ou Kinder, da’ ceva mai mic și că oul ăla i l-a dat tati (ca un urs unei unei ursoaice) lui mami printr-un fel de sos cam așa ca ăla pe care ți-l dă la McDonald’s când îți iei hamburgeri iar discuția se încheie cu bucuria fetiței, că ce tare îi plac ei hamburgerii!!! No decât asta, mai bine făcea sexting toată viața și nu mai ajungea să facă copii ca apoi să le toarne asemenea gogoși aberante. În alt post te sfătuiește să-ți faci o asigurare (la orice, că se poartă), în altul că ce mișto sunt pinguinii masculi față de masculii noștri, ăștia de lângă noi de se uită la meci, beau bere și râgâie, mai zice una alta de fotbal, politică, manechine, frică de întuneric, de faptul că lumea e plină de narcisiști care se privesc în oglindă, ne spune câți pantofi are, cum își cumpără gențile și se piaptănă.

            De multe ori mi se pare că o prind într-un moment prost, că parcă se ceartă cu cineva (un prim semn că dacă mini-articolele astea chiar ar fi e-mailuri, nu și le dădea singură...). E furioasă, spre exemplu, că noțiunea de „penis” e mai populară decât cea de „clitoris” dacă cauți pe Google și că de ce, că nu e corect, și cumva ajunge cu discuția la Marylin Monroe, deci de aici problemele în viața sexuală. A, da, de aici și de la faptul că unii nu sunt cu adevărat îndrăgostiți, ci doar limeromanțați (micuța Shakespeare a inventat cuvântul ăsta, în lipsa unuia care să descrie senzația pe care o ai când crezi că iubești pe cineva dar de fapt nu-i așa) și, să nu uităm, de la faptul că nu toată lumea folosește ață dentară... Mai numără orgasmele unei englezoaice, la un moment dat și, după ce mai zice de o chestie două pe care le citeam la 13, 14 ani în reviste de tip „Cool Girl” sau „Bravo” (gen dacă să cedezi din prima seară, cum e cu sexul și cu îndrăgosteala etc.), se autointitulează „sex stilist”! (Nu cred că e cazul să mai adaug absolut nimic.)

            Îmi amintesc totuși că am râs la un articol. Ar fi incorect să evit să vorbesc tocmai despre acela. Era vorba despre oamenii care merg la concerte și, dacă nu știu versurile, decât să tacă, sau să fredoneze și să se simtă bine în alt mod, preferă să miște buzele aiurea dând impresia că sunt cunoscători, până la refren, când cântă cât îi țin plămânii, sperând astfel că se scot, dacă au fost surpinși de vreun cunoscut cu mâța-n sacoșă. Partea comică survine în momentul în care cel care cântă așa cu patos realizează că el de ani de zile, de când știe și îi place melodia cu pricina, cânta de fapt cu totul altceva, decât spun versurile. De exemplu, e nasol să constați că ani de zile tu cântai „Liță Chițălău”, în timp ce nemernicii ăia spuneau „Leave Those Kids Alone”! Pe lângă asta, m-a făcut curioasă să citesc cartea lui D. H. Lawrence, „Amantul doamnei Chatterley”, pe care a amintit-o de nenumărate ori și m-a distrat copios faptul că a discutat despre etimologia cuvântului „mișto”, care ar veni de la grecescul „miștopolis” (nu știu).

            Limbajul colocvial, miștocar, cu înflorituri de jargon pe ici pe colo, mai un slang în engleză sau câte-o vorbă cool, stilul acesta aplecat peste un vocabular restrâns și prost ales încununează toate articolele din cartea „Sexting”. De departe cel mai mare eșec literar peste care am dat în ultima vreme (asta ca să nu zic vreodată). Cu toată bunăvoința, și tot nu aș putea să spun „măcar a avut curajul să încerce”. Să publici o asemenea aberație și să o învestești cu numele de „roman” nu e curaj, ci tupeu! Deci nu, chiar nu!