Când pedeapsa nu e pe măsura crimei

(Feodor Mihailovici Dostoievski, „Crimă și pedeapsă”)      

            Mă credeți ori nu, eu chiar încerc să scriu posturi mai scurte. Aproape mereu zic „ah, am ceva timp la dispozitie, hai scriu câteva vorbe pe blog!”. Și nu știu cum fac de reușesc să îl postez tot a treia zi, timp în care tot scriu și mai scriu și mai adaug și mai prelucrez poze etc. Luați spre exemplu ultimul articol, cel cu Beijing World Park, care am vrut să fie un post scurt și rapid, predominant imagistic și ați văzut ce a ieșit (totuși, important este că v-a plăcut!). Vă spun, deci, n-am ce-i face! Dacă ne-am împrietenit și e să discutăm, apăi eu nu mă încurc cu două vorbe! Plus că am cam rărit-o cu conversațiile de una singură în halat de baie, blestemând masca aia de păr slinoasă cu care trebuie să stau câte 4 ore pe cap și să am grijă să nu ating nimic... mai mult, începuse și Muffin să se uite urât de la o vreme.

            Bun. Deci posturi mai scurte (cel puțin din când în când). Cu asta ne-am înțeles. O să mă străduiesc (nu știu sigur dacă chiar de azi J). Ok, în cele ce urmează vreau să vă zic câteva vorbe despre o carte pe care am citit-o acum aproape 4 ani și care mi-a plăcut foarte mult (am convingerea că cei mai mulți dintre voi sunteți familiari cu ea, motiv în plus pentru care nu voi aduce în discuție defel subiectul ei). Vreau să vă povestesc cum am primit-o, mai bine spus de ce.

Figura mea cel puțin mucalită din poza asta (pe care m-am distrat copios când am găsit-o adineaori într-un folder de pe laptop „Stuff” și care e de undeva din anii de master, pe când locuiam la Sibiu, când făceam haz de necaz într-o zi înainte să merg la coafor să îmi schimb frizura din păr lung fără formă în tunsoare bob), figura mea, spuneam, mi se pare picătură ruptă din Rai pentru întâmplarea ce vi-o voi istorisi în cele ce urmează.

          Prietena mea, Florina, mi-a făcut cadou „Crimă și pedeapsă” când am împlinit 21 de ani. Motivul pentru care a ales această carte și nu alta e destul de ilar și mereu îmi aduce un zâmbet pe buze când mă gândesc la el.

                     

           

         

          Eram în anul 2 de facultate și urmau cele 2 examene orale la literatură comparată, unul cu domnul Adrian Lăcătuș (pe care l-am mai menționat într-un post anterior și despre care cu siguranță veți mai auzi), iar altul cu domnul Virgil Podoabă. Pentru primul citisem aproape toate romanele (faptul că sărisem vreo 3 sau 4 din listă era irelevant pentru mine, nicio clipă nu m-am gândit că ar putea pune vreun soi de problemă), în schimb pentru al doilea nu citisem nici măcar o singură carte sau filă din cursul tipărit (și prezența mea la cursurile în sine fusese foarte frugală și fugară), așa că am luat decizia să intru doar la primul, iar al doilea să îl dau în toamnă. A venit și rândul meu (examenele se susțineau în aceeași sală. În stânga era unul dintre profesori, în dreapta celălalt, iar studenții luau biletele cu subiectele pe rând – asta ca să vă faceți o idee din ce cauză am ajuns în situația pe care o voi istorisi în continuare).

            Așadar, am intrat decisă să trag bilet doar pentru seminar (cel cu domnul Lăcătuș), însă, cum am deschis ușa, domnul Podoabă mi-a zis ceva de genul „hai repede, trage un subiect!”. Am început să bâigui „că să vedeți, că eu de fapt...”, nici vorbă de așa ceva mai că mi-a trântit toate biletele în brațe „și hai mai repede că ți lumea în loc” așa că rușinată, am tras un bilet și m-am dun într-o bancă, gândindu-mă cum să procedez. Nu mai știu exact care era cerința de pe bilet, însă știu că se referea la romanul „Argonauticele” lui Appolonius, chiar vorbeau niște fete despre el înainte să intru, ceva referitor la călătoria odiseică, inițiatică. Până m-am dezmeticit, m-a chemat și, din nou, până să zic ceva, m-a întrebat ce pot să-i spun despre roman. Am zis să îmi încerc norocul, și am reprodus ce am auzit pe afară, folosind ceva cuvinte mai baroce (a se citi înflorite), am arborat un ton deplin cunoscător și neintimidat, m-am răsucit puțin de am ajuns și pe la „Ulise” a lui Joyce și la „Odiseea” lui Homer (cărți pe care, de asemenea și spre rușinea mea, nu le citisem) ca să mă trezesc că mi se spune că sunt una dintre cele mai inteligente studente pe care le-a avut, mi-a trecut 10 în carnet și m-a împins spre măsuța domnului Lăcătuș să trag bilet.

            Mândră nevoie mare, mă gândeam dacă la ăsta m-am descurcat așa bine, stai să vezi aici, unde am și citit, ce-i dau pe spate! Trag bilet, mă uit, văd negru înaintea ochilor – Cervantes cu „Don Quixote”-le lui. Nu citisem și nu știam o boabă. De fapt aveam 4 noțiuni – mori de vânt, măgar, Sancho Panza, desene animate. Am făcut rapid un bilanț și am concluzionat că e insuficient pentru a da pe cineva pe spate. Am hotărât să trag alt bilet (aveam voie să facem asta o singură dată, iar nota începea de la 8). Vă vine sau nu să credeți (iar cei care mă cunosc și știu cât de ghinionistă sunt, cu siguranță că vor crede), era același roman, doar că altă cerință. Am înlemnit acolo lângă catedră, simțeam cum îmi clocotesc creierii, mă înroșisem toată, eram ceva de genul „is this for real?”, nu știam ce să fac, ideea e că nu mă mișcam și lumea se uita la mine. Sunt întrebată de ce nu merg în bancă, și explic situația. „Hai, încearcă totuși”, zice domnul Lăcătuș, dar decid să nu fac asta (mă simțeam mult prea lovită în mândrie ca să mă joc de-a ghicitelea știind cât de mult citisem), las biletul jos și zic „o să încerc la toamnă”. Binevoitor ca întotdeauna (nu degeaba a fost unul dintre profesorii cei mai dragi mie în timpul facultății) zice „hai, fie, mai trage unul și pornești tot de la 8, că acum și să vrei nu ai cum să mai tragi același lucru fiindcă sunt doar 3 bilete, 2 le-ai tras tu iar unul e deja în sală”. Da, desigur că și al treile era TOT „Don Quixote”! Am izbucnit într-un râs destul de contagios, nu a fost nevoie să zic ce subiect am, domnii profesori râdeau și ei în hohote, pare-se că ghinionul meu atrăsese o veselie generală și molipsitoare. Vădit distrat de situație, domnul Lăcătuș îmi spune să trag altul (era deja a treia șansă pe care mi-o acorda) și că dacă e tot „Don Quixote” să mă duc acasă și să nu mă mai vadă nici la toamnă. 

          Nu a mai fost Cervantes, însă a fost și mai rău „Crimă și pedeapsă” (ironic titlu pentru situația în care mă aflam...). Mi-a fost atât de rușine să spun că nici pe asta nu am citit-o, așa că am luat biletul, am afișat o mutră încântată și m-am dus în banca mea, unde am început cercetările prin jur. Am prins niște cuvinte din zbor, problema e că nu înțelegeam nici măcar numele personajelor. Cu un efort întins la maxim, am reținut Raskolnikov și Sonia și încă vreo 2-3 idei. Sunt convinsă că am fost prinsă de la prima vorbă cu mâța în sacoșă însă speranța mea stătea încă strânsă bine în jurul celor câteva cuvinte tremurate pe care le aveam scrise pe foaie. Toată situația asta penibilă, jena și nesiguranța cu care bolboroseam niște răspunsuri evazive a culminat cu întrebarea „cine este Sonia?”. Îmi zisese o colegă că era o prostituată, dar parcă îmi era rușine să zic asta așa că, cu jumătate de glas am zis că „e o femeie așa... mai de moravuri ușoare... adică na...”. „Seriooooos?!” (întrebare tipică domnului profesor Lăcătuș, când vroia să verifice dacă ai siguranță și încredere în ceea ce spui, un fel de a-i diferenția pe cei care gândesc și au idei, de cei care „împrumutau” păreri mai mult sau mai puțin avizate din surse așișderea) – moment în care m-am pierdut definitiv și am zis cu o ultimă suflare „parcă da... adică nu știu sigur...”. Ca să închei, am luat notă de trecere până la urmă (5 sau 6), însă nu am crezut nicio secundă că am păcălit pe cineva (poate puțin pe domnul Podoabă :P).

            La câteva zile după întâmplarea asta, a fost ziua mea, iar prietena mea mi-a făcut cadou cartea pe care am citit-o cu mare drag mai apoi. Dedicația de pe prima pagină a cărții scrisă de Florina („o carte bună e ca un om extraordinar – nu se uită niciodată!”) face cinste atât cărții în sine (un roman care analizează psihologia crimei dar mai ales a criminalului, cu o strructură plină, densă, fără pagini de umplutură, tensionat, care are strania putere de a te transpune în pielea ucigașului Raskolnikov, te răscolește și te face să îți pui întrebări, tu, ca cititor, să ajungi până la urmă să justifici dacă nu crima, cel puțin criminalul, să știi că dacă tu ai fi fost el, ai fi fost îndreptățit de niște legi mai presus de a cea a omenirii și a firii să îți faci dreptate într-o lume strâmbă, să te ascunzi și în același timp să ieși la rampă în fața omenirii și să o pălmuiești cu toată forța ta de brută ipohondră și instabilă) cât și situației, care cu siguranță îmi va rămâne în amintire multă vreme de acum în colo, alături de altele din frumoșii ani ai facultății.

            Sunt sigură că fiecare dintre voi se poate lăuda cu cel puțin o întâmplare similară, vă invit să o împărtășiți cu mine și cu cititorii blogului meu, cărora le mulțumesc pentru interesul constant. Un week-end minunat tuturor!