Addenda

            Postul de astăzi nu este un post propriu-zis ci, pe de-o parte un fel de datorie restantă, pe de altă parte un „ceva”, nu știu ce, ascuns în cutiuța amintirii și declicat oarecum de postul de ieri. Dar să o iau pe rând.

Addendum 1: Căutând o poză de-a mea potrivită postului de ieri, „Când pedeapsa nu e pe măsura crimei” pe care îl puteți vedea aici am dat peste acea simpatică poză (așa mi s-a spus :P) din perioada masteratului, cu care am început articolul anterior. Însă, pe lângă aceea, am mai găsit o serie din anii facultății, de care chiar uitasem, majoritatea făcute cu telefonul meu sau al lui Adi (nici vorbă de aparate fancy pe vremea aia) prin cafenele și mall-uri și pe unde mai apucam. Mi s-a părut drăguț să le revăd... m-au făcut să zâmbesc și, fără să vreau, am început să rememorez situațiile, locurile, contextele în care au fost imortalizate și, deși nu vreau să vă plictisesc și pe voi cu poveștile în sine, m-am gândit să public câteva dintre poze. Sper să vă placă și vă facă și pe voi să vă amintiți cum erați într-un cutare sau cutare moment al vieții.

În eternul și inepuizabilul „La Republique”

La o cafea veselă pe Republicii

Bran. Acasă (fostul „acasă”). Am uitat (Flo, help!)

Ex-acasă

Făgăraș (cred). Hard Discount :)). Bran

În mașină de un „Valentines Day”. Ex-acasă

Fostul Nescafe de pe Republicii. Ex-pat

Addendum 2:  La finele postului „Marmota cu cravată roșie”, pe care îl găsiți aici, v-am promis că voi viziona filmul, regizat de însuși autorul cărții și că voi reveni cu ceva impresii și cu link-ul unde îl puteți urmări și voi. Ei bine, nu am uitat, și nici prea ocupată nu mă pot lăuda că am fost, așa că voi fi sinceră. Am încercat să îl vizionez chiar a doua sau a treia zi, împreună cu Adi. Spun „am încercat”, fiindcă mi s-a părut un supliciu, ba mă speria (personajele sunt absolut grotești, dar un grotesc spre macabru, ci nu spre comic, iar modul comunist în care răspundeau la întrebări în cor, așișderea), ba mă plictisea cu fulgi și pene de tot ațipeam, ideea este că Adi s-a uitat la el până ceva mai mult de jumătate (eu ba adormeam, ba ma trezeam și dădeam puțin mai înapoi „ca să nu pierd nimic”), când, exasperați la culme, am decis să îl oprim. Eu mi-am propus ca, orice ar fi, să-mi iau inima în dinți și să îl mai vizionez o dată cum se cade, ca să vă pot oferi niște informații pertinente. Îmi cer scuze pentru delăsare, nu îmi stă deloc în fire, însă nu am făcut-o nici până în ziua de astăzi și chiar nu cred că o voi face.

            Pentru cei care vor să îi dea o șansă, link-ul de unde puteți lua filmul la o viteză foarte bună (nu vă îngrijorați, nu este site de piraterie) îl găsiți aici. Pentru ceilalți, o să vă rezum în câteva vorbe impresiile mele, deși sunt fragmentare și destul de influențabile. Ceea ce mă face pe mine să afirm că o anume ecranizare este reușită, e în primul rând acuratețea cu care este raportată la opera literară pe care o are în vedere. Este, desigur, dificil să extragi esențialul dintr-un roman de, să zic peste 1000 de pagini, ca apoi să faci din el un colaj suficient de interesant, dar în acelși timp veridic, pe care să îl numești ecranizare (dacă unii au putut, înseamnă că se poate, iar unii au putut foarte bine! – luați aminte la „Pe aripile vântului”, sau „La răscruce de vânturi”, printre altele).

            Așadar, ceea ce m-a frapat în mod negativ din primul sfert de oră al filmului a fost aceea că era plin de întâmplări și remarci care pur și simplu nu apăreau în carte și care nu erau de niciun folos firului narativ. Deci, decât regizor ratat mai bine romancier emerit (iar folosesc cuvinte mari...). M-a deranjat apoi modul vădit inteționat cu care erau induse anumite concepte copilului epocii, ca să nu intru în amănunte, toate aspectele puternic țariste și capitaliste pe care le-am dezvoltat în postul „Marmota cu cravată roșie” s-au dovedit a fi la fel de nu foarte inventiv inoculate celor ce vizionează filmul. Atașez câteva imagini din film, care, aparent, este foarte viu și vesel, cu personaje de basm, calești, palate și drumuri colorat pietruite, când de fapt e propagandă în culori țipătoare, drumuri cu gropi și personaje deloc bufe.

Addendum 3: La finele postului „Uite stilu’, nu e stilu’” pe care îl găsiți aici, v-am promis că voi reveni cu un post despre cartea pe care, se zice, că ar fi plagiat-o Dana Budeanu. Coletul mult așteptat plin de cărți de la Nemira a sosit, într-adevăr, însă recunosc că tot altele mi-au luat ochii ultimele săptămâni. Vroiam doar să vă asigur că nu am uitat, și că într-un viitor destul de apropiat voi lectura cartea și voi reveni cu un post asupra ei. Mulțumesc pentru răbdare!

O duminică minunată tuturor!