Marmota cu cravată roșie

(Vitali Gubarev, „Împărăția oglinzilor strâmbe”)   

            Un post despre cum realitatea unui copil mic nu are nimic de-a face cu realitatea unui copil mare. Că realitatea unui copil mare e și ea departe de realitatea celor „care trăiesc bine”, asta e deja epic. Copilul mic a văzut prin oglindă cum stă treaba cu realitatea copilului mare și a decis că oricum nu se grăbea nicăieri și că de fapt, nici după ciocolata lor nu se prea omoară, cravata prea-i încinge gâtu' iar de la movu' ăla purpuri îl ustură ochii. Decât mari ca ei, mai bine mici ca mine.

            „Împărăția oglinzilor strâmbe” a scriitorului rus Vitali Gubarev a fost, fără doar și poate, romanul copilăriei mele. Citit și răscitit până i s-au rupt coperțile iar paginile s-au îngălbenit și ros la margini, fiecare părticică a acțiunii mi-a rămas impregnată în memorie și suflet asemeni unui palimpsest încăpățânat pe care indiferent de câte ori îl cureți de vechea informație pentru a așterne una nouă, ea tot acolo rămâne și n-ai ce-i face, domnule, chiar nu ai! Au trecut, cred, aproape zece ani de la ultima lectură însă imaginile și numele personajelor, înfățișarea lor pe care mi-o clădisem în minte, erau mai proaspete chiar decât mineolele pe care le mănânc acum, în timp ce scriu aceste rânduri (mă întreb dacă tot marmotele sunt cele care învelesc mineolele în coajă...). Zic „erau” fiindcă, dintr-un exces de zel total nemotivat (hai să-i zicem melancolie, dor poate, habar n-am...) am căutat cartea mai deunăzi și am recitit-o. Mare greșeală. Degeaba am convenit cu mine „când m-am făcut eu mare” că o carte se citește și atât. Nu scot eu filosofii din ea ce n-au scos alții dacă o mai buchisesc o dată. Lumea e plină de cuvinte minunate la tot pasul, nu pot și nu vreau să ofer unei cărți luxul de a fi recitită când sute, mii de altele așteaptă să o închid pe precedenta (câteva excepții minore și justificabile au existat, desigur, cum ar fi cărțile care au făcut subiectul și obiectul lucrării mele de licență, despre care voi vorbi într-un post viitor). Revenind, așadar la romanul în discuție, am hotărât să îl recitesc înainte de a scrie acest post (o, tu, pretext tembel) și am înțeles, poate prea târziu, însă cu siguranță mult prea devreme pentru mine, că nu mai sunt copil și că lumea de basm care se deschidea odată în fața ochilor fetiței din mine este acum doar metamorfozarea lumii prezentului. Și, nu, nu e bine, fiindcă nu e basmul meu și al tău, ci e basmul celor care „trăiesc bine” (și dețin marmote...)!

          

             Foarte pe scurt acțiunea romanului – este vorba de povestea unei fetițe răsfățate și neascultătoare, Olga, care a ajuns să se vadă cu ochii altuia, așa cum îi spunea mereu bunica ei că ar trebui. Din lumea reală ea trece cu ajutorul oglinzii din vestibul în împărăția oglinzilor strâmbe, unde se aventurează la brațul lui Aglo, imaginea ei din oglindă. Toate personajele au nume care le descriu personalitatea dar care sunt scrise invers, deoarece totul era invers de partea cealaltă a oglinzii. Pentru a ajuta un tânăr care lucra la fabrica de oglinzi, Neteirp, să scape de o injustă condamnare la moarte, cele două fete sunt sprijinite de mătușa Agard, și de servitorul Bor, în timp ce împotriva lor se interpun Rutluv, Iocsorb și tânăra Arepiv (vă rog observați semnificația numelor). Toate acestea se petrec la curtea împăratului Topsed al VII-lea, care controla întreg regatul prin mii de oglinzi strâmbe care îi arătau pe schilozii nemâncați cu zilele, jerpeliți și biciuiți ca fiind bine făcuți, frumoși și sănătoși, iar fărmitura de pâine pe care o primeau ca simbrie ca fiind o jimblă grasă și rumenă. De asemenea, împăratul mic, urât și gras se transforma într-o mândrețe de conducător destoinic!

        

        În ochii copilului din mine, aceasta era o poveste despre adevăr și dreptate, care indiferent de împedimente biruiau mereu, o poveste despre două fetițe curajoase, cu inimi mari și pline de iubire pentru semenii lor, care nu mai cunosc frica și deznădejdea, teama de întuneric, de lilieci și șobolani sau înfometarea atunci când au ca unic scop să salveze un biet nenorocit din ghearele morții (și uite așa marmota făcea ce știe ea cel mai bine să facă...). Învățasem și cântecelul pe care obișnuiau să îl fredoneze cele două fete pentru a-și alunga teama și a-și insufla curaj în călătoria lor:

„De piedici mari, când țelu-i clar,         Tu nu te-nspăimânta.         Tot înainte așadar,         Cum cere țara ta!         Să nu te-oprești în loc de fel,         Păstrează-ți gândul viu.        Spre culmi te duce către țel,        Drapelul purpuriu.        Întocmai cum e ceru-n zori        El flutură în vânt,        Aprinde-n față aurori

Și-n inimă avânt!          Și sună pasul ne-nfricat          Când știi că-i larg desfășurat,          Pe cer, drapelul tău!          Precum părinții ne-au crescut,          Întocmai ca și ei,          I-om fi de-a pururi țării scut,          Nădejde și temei.          De greu să nu te temi de fel!          Te poartă, veșnic viu,          De-i zi ori noapte, către țel          Drapelul purpuriu!”

            Cât de patetic mi se pare acum! Poate că dacă (și bine că nu!) m-aș fii aflat în situația de a fi unul dintre șoimii sau pionierii patriei când eram mică (adică ȘI mai mică), realitatea din spatele poveștii mi s-ar fi revelat mai curând. Cu nespusă părere de rău observ acum că basmul copilăriei mele nu este altceva decât un imn mascat (și nu prea bine!) închinat Uniunii Sovietice și conducătorilor ei (de fapt nici nu știu prea bine dacă închinat Uniunii sau împotriva ei și nici nu vreau să aprofundez!). O lucrare tipic comunistă/ capitalistă, în care drapelul purpuriu și cravata roșie au puterea de a conduce lumea și de a arăta cetățenilor că susține adevăratele valori ale patriei bla bla întru binele lor. La finalul povestirii, Olga îl învinge pe prea-temutul Rutluv, în ochii căruia nimeni nu se poate uita fără a-și atrage apoi pieirea, cu ajutorul cravatei ei de pionier, care îl îngenunchează și ucide pe neînfricatul personaj prin simpla-i existență la gâtul fetei (marmota preia conducerea și înlocuiește deja desuetul staniol cu mătase purpurie și roșie). Cântecul pe care îl fredonau asupriții sorții din împărăție (cei care lucrau la fabricile de oglinzi mincinoase, robii, bucătarii împăratului etc.) este un imn similar, însă la nivel de „oameni mari”.

„Trăim slujindu-i pe bogați,

Minciuna vrea să ne doboare,

Dar afle gâzii blestemați,

Că Adevărul moarte n-are!

Spre Adevăr mereu să tinzi!

Să nu rămâi supus al sorții!

Deci jos cu strâmbele oglinzi,

Jos cu temutul Turn al morții!”

       

           Turnul ăsta al morții e un fel de nivel și condiție de trai pentru românul prezentului  care nu îl crede pe Băsescu când îi pune oglinda strâmbă în față și îi spune că trăiește bine! Îi face cioburi oglinda, cioburi mănâncă, cum s-ar zice. Asta poate fiindcă nimeni nu s-a gândit încă să lupte împotriva guvernului cu cravata de pionier într-o mână și cu scutul tricolor în alta, în timp ce cântă poezioare comuniste. (Dar nu-i bai, vreme mai este, marmota să fie sănătoasă!)

            

           Romanul e plin de paralelisme de soiul acesta, dar cred că s-a înțeles ideea și deja prea m-am întins la vorbă. Că întreg romanul este o propagandă împotriva capitalismului este evident și subliniat și prin faptul că fetele observă incompetența regelui Despot și că acesta este în permanență mânuit și jonglat de ajutoarele lui, cele care de fapt țin frâiele țării. Faptul că până la urmă cele două fete îi înving pe călăii societății sugerează nevoia de libertate asumată a Rusiei. Dacă e să extindem alegoria aceasta veche de peste 60 de ani ne dăm seama că de fapt astăzi este mai actuală ca niciodată și că și noi trăim în aceeași împărăție a oglinzilor strâmbe și că marmotele se înmulțesc pe zi ce trece. Mă întristează doar că până și cartea atât de dragă copilăriei mele s-a întors acum să mă bată pe umăr pentru a-mi reaminti asta (nu uitasem, doar că nu mă interesa și continuă să nu mă intereseze, la fel cum puțin îmi pasă în ce mod ajunge ciocolata în staniol, atâta timp cât știu în ce mod să mă folosesc de ea când ajunge la mine!).

            O oarecare dezamăgire era imposibil să nu survină după recitirea romanului, însă, din fericire, nu a avut puterea necesară de a suprima bucuria pe care mi-a produs-o lectura acestuia în anii copilăriei. Îmi place să cred că nimic nu este de fapt greșit sau ascuns în acest roman, că nu există niciun substrat și că singura ofensă adusă poveștii este cauzată de mine, pentru că mi-am încălcat pactul și am recitit cartea. Fără aceasta, articolul pe care l-aș fii postat ar fi fost întru totul diferit. Nu cred să vă fii produs totuși niciun deserviciu – aceia dintre dumneavoastră care „au crescut” sunt deja familiarizați cu problemele expuse în carte, pe care le vor lua ca atare și nu vor fi deranjați sau dezarmați de ele, pe când cei care ați rămas copii veți închide ochii și vă veți face că nu le vedeți/ înțelegeți. În asentimentul celei din urmă constatări și aruncând cele scrise mai sus în analele unei conștiințe care tindea să devină prea conștientă și deci nedezirabilă mie, vă recomand într-o clipă de singurătate lectura cărții domnului Gubarev (până la urmă, vacile vor continua să fie purpurii cu pete albe iar marmotele să își facă treaba nestingherite atâta timp cât fiecare dintre noi le va permite asta).

[Addenda: Ca tot omul secolului 21, m-am gândit să Google-esc să văd ce găsesc despre autor și carte. Surprinzător, dacă am găsit 2 vorbe, pe ici pe colo, însă am dat peste o ecranizare a romanului, al cărui scenariu a fost scris tot de autor. Voi urmări zilele viitoare filmul, sunt foarte curioasă cum a fost gândit și voi reveni cu link-ul unde îl puteți urmări și ceva noi detalii.]