My photo
Trai(nui)esc frumos. Munțomănesc. Visez. Zâmbesc cu ochii. Râd cu sufletul.

Thursday, March 31, 2011

Încunoștințare blogosferică





              [Click.] On.
            Probă de microfon, doi zece, doi zece [dăi, dăi, dăidăidăi, pentru cunoscători ;)]. Bun, m-am înarmat cu microfonul ca să vă dau o veste mare. Foarte curând voi acorda primul meu give-away de pe acest blog. Cât de curând? Aceasta depinde de voi. Există 3 condiții, când prima dintre ele va fi îndeplinită, voi anunța give-away-ul și voi da informațiile. Dacă cele 3 vor fi săvârșite oarecum simultan (fiindcă 2 dintre ele sunt deja extrem de aproape), atunci voi oferi și un bonus acestui give-away. Iată variantele:
         1. 30 de followers (coloana din stânga, sub arhiva blogului, un click pe „urmăriți”/ „follow”; nu trebuie neapărat să aveți blog sau google account pentru asta, oricine poate fi follower)
             2. 3000 de vizitatori
             3. 3 luni de existență a blogului
           După cum vedeți, am ales 3-3-3 ca să vă fie cu noroc, și să le dați gata pe toate de-odată, ca să fie premiul mai bogat. Acestea fiind spuse, la momentul respectiv voi reveni cu toate informațiile pentru participare și vă voi prezenta și ceea ce puteți câștiga. Desigur, give-away-ul va fi din sfera de activitate a blogului, cu mențiunea că am ales acea temă (dintre cele trei discutate până în prezent – fashion, literatură, călătorii) care a avut cel mai mare succes la aproape fiecare nou articol. Mulțumesc!
            [Click.] Off.

Wednesday, March 30, 2011

Flori, fete și băieți

(Alexandre Dumas-fiul, „Dama cu camelii”)



            De multe ori nu fac uz de cel mai integru spirit de care dispun când aleg ce carte vreau să citesc. O evit pe una, fiindcă, deși pare cumva ademenitoare, cineva mi-a sugerat să o ocolesc, la alta mă uit cu dispreț fiindcă „toată lumea o citește pe asta”, apoi dacă am văzut deja filmul, cartea nu mai are nicio șansă, iar în fața altora plec capul deoarece mi se par inaccesibile mie. Și nu nivelul de cultură și cunoștințe le face astfel, ci lipsa de antrenament și de auto-solicitare. Însă, cel mai adesea, îmi întorc privirea de la o carte deoarece mi se pare jenant să o citesc la vârsta mea. Niciodată nu am știut cum să lucrez cu timpul și de aceea mereu mi l-am întors împotrivă și am reușit să citesc infim de puține cărți la timpul lor. Și nu știu cum se face că acum parcă toate se încăpățânează să îmi pice în mână. Și eu nu știu dacă să trag repede mâna sau să o întind și pe cealaltă. M-am lăsat condusă de prejudecata cum că aș scădea în ochii lumii dacă citesc la douăzeci și de ani cărți pe care unii poate le-au citit în liceu, spre exemplu. Am realizat mai apoi, că dacă nu fac asta, scad în ochii mei. Nicio decizie nu a fost vreodată mai lesne de luat. Voi citi exact ceea ce consider că vreau să citesc în momentul respectiv, fie ele basmele lui Ispirescu, cărți de bucate sau tratate de fizică cuantică. 
            Așa se face că am pus zilele trecute mâna pe „Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas-fiul, preponderent din curiozitatea unei raportări la operele mult mai faimosului său tată, pe care le-am devorat în număr mare în anii liceului (vezi aici). Multe de zis chiar nu sunt. Lectura a fost lineară și fluidă, prototipul cărții de metrou pe care o dai gata în câteva drumuri subterane. Nu vreau să îngenunchez lectura cărții prin asta, e o scriere simplă, e drept, însă nu simplistă. E o carte care se citește practic singură; subiectul nu este inedit, dar este plăcut încondeiat (adică un fel de vintage autohton – e cam uzat, dar ca să pară totuși de interes actual îi spunem vintage), perspectiva naratorială este cea cu precădere întâlnită în scrierile autobigrafice cu aspect de ficțiune pură (narator – martor sau nu – redă povestea personajului principal, jurându-se că el n-a intervenit nici cu un pâs), firul narativ este singular, deci ușor de urmat, limbajul este redus la aspectul lui cel mai elementar, fresca socială și burghezia pariziană a secolului al XIX-lea este exact așa cum o știam de la ceilalți mari autori ai epocii, iar întâmplările propriu-zise, deși previzibile, au totuși grația necesară de a te face să citești mai departe pentru a te asigura la final de justețea perspicacității tale. Per total, eu zic că ieși destul de împăcat din metrou. Nu extaziat sau profund emoționat, dar mulțumit. Nu e o lectură pe care să o regreți, dar nici una pe care să o reiei (asta o spun acum, însă la 14, cel mult 16 ani probabil că m-ar fi emoționat până la lacrimi!).



            Notele de nuanță împiedică o astfel de scriere simplă să devină simplistă, de duzină. Dragostea lui Armand pentru Marguerite e dragostea unui copil tembel și orb în nebunia lui, care crede că poate accepta orice și poate trece peste familie, societate, conduită morală și civică, în numele unei iubiri mistuitoare, nerealizând, poate, că ajunge să așeze toate aceste constrângeri pe umerii femeii, în timp ce el culege laurii sufletului său care nu-și mai încape în piele. Dragostea pentru o damă „iubită” de toți îl conjură la o oarecare inferioritate în decizii, pe care și-o asumă de bună voie, dar care în paralel îi conferă superioritate în proprii-i ochi, de unde și răul pe care i-l face femeii adorate în repetate rânduri. E o dragoste imatură, necoaptă, dar cu care crede că poate cuceri lumea. Dragostea ei, în schimb, nu pare să se grăbească nicăieri. Vine încet, fără a prinde aripile de ceară ale Icarului său pereche, dar parcurgând un drum greu, printre spini și mărăcini, menit să sudeze incă și mai bine sentimentele ei pur nobile și devotate.
            Drumul iubirii dintre cei doi tineri nu este, desigur, așternut numai cu camelii roșii și albe. Nici dragostea lor nu-i chiar parfum de camelie, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă. M-am tot frământat care-i treaba cu buchetul cu care se înfățișa seara de seară Marguerite la operă – 25 de zile pe lună camelii albe, 5 zile roșii – dar din păcate am terminat cartea și răspunsul tot nu l-am aflat. Mă gândesc că era un mod de a-și afișa disponibilitatea. Timp de 25 de zile pe lună era în dispoziția de „cumpără-mi bomboane, șaluri de cașmir, rezervă-mi loje la operă, scoate-mă la dejunuri somptuoase, închiriază-mi cupeuri fancy trase de roibi pur sânge, ridică-ți capul semeț când treci prin mulțime cu mine la braț, falimentează-te cu zâmbetul pe buze de dragul meu și dup-aia e OK, hai la mine să ne-o punem”. Iar 5 zile, mă rog, erau treburi cu aripioare, specifice doamnelor (pe principiul: „Ionică, ce vrei de Crăciun? Un Tampax. De ce, mami?! Păi am văzut la TV că dacă folosești Tampax poți merge la mare când vrei tu!”). Deci, nu știu, poate și cameliile astea roșii acționau ca un soi de avertizare – io mă bag dacă e, da’ tu te bagi pe riscul tău!


            Se spune că florile de camelie nu au un miros aparte, ci unul abia perceptibil. Nici frumusețea lor nu e chiar așa de răpitoare, sunt niște flori destul de comune, pe care lesne le poți lua drept altele (mie îmi seamănă când a maci, când a magnolii, când a anemone, deși pe acestea, nu știu cum se face, dar nu le confund între ele..). Cu alte cuvinte, Marguerite era printre curtezane asemeni cameliilor printre flori – una dintre cele multe, nici mai bună nici mai rea, nici mai mult și nici mai puțin întreținută, nici mai trufașă, mai decăzută sau mai clevetitoare decât celelalte. Așa era pentru toți bărbații din jur, care se auto-mofluzau cu bucurie pentru a o obține sub formă de trofeu, dar care ajungea mai repede decât și-ar fi imaginat (ei, bărbații!) în cutia cu vechituri a unui trecut decăzut. În ochii adoratorilor, camelia o prozaizează pe Marguerite, pe când Armand este singurul care știe să adulmece notele serafice din care a fost aceasta concepută și să se lase îmbătat iremediabil. Eroina și cameliile ei nu sunt abrutizate, așa cum s-ar putea crede și așa cum sugerează și un personaj care face o remarcă cel puțin briliantă: „ele [curtezanele] sunt precum câinii aceia dați cu parfum, cărora li se pare că miros urât și se duc să se tăvălească în noroi” (pg. 60, în ediția pe care v-am prezentat-o). Pentru aceștia, Marguerite e înfățișarea vie a cameliei, frumoasă, dar comună și lipsită în totalitate de parfumul iubirii. Armand se îndrăgostește de ea cu bune și cu rele (chiar dacă mai apoi nu prea mai știe cum să le dea de cap la cele rele, iar pe cele bune le găsește suspecte) și o învață pe fată că o floare dispune de puterea de a îmboboci și apoi de a se deschide în toată splendoarea sa, chiar dacă este privată de binecuvântarea unei miresme alese. Dar odată cu iubirea fetei, a venit, desigur, și parfumul florii.
            Aș fi foarte curioasă să aflu ce tâlc ați găsit voi florii de camelie din acest roman, deoarece cred că interpretările sunt destul de permisive. Concluzia mea este aceea că numele fetei, Marguerite, este cel care descrie de fapt cel mai bine felul de a fi al eroinei, o ființă blândă și pură, care luptă să supraviețuiască într-o lume care nu îi face niciun fel de cinste, mândră și independentă (la ce altceva mai bun poate visa o curtezană?!), dar în același timp inocentă și temătoare, asemeni unei margarete rătăcite într-un câmp de arpagic, pe când cameliile reprezintă doar masca în spatele căreia trebui să se ascundă seară de seară, înaintea fiecărei reprezentații. Camelia lipsită de parfum a unei epoci a fost floarea de margaretă a unui nebun îndrăgostit, care i-a smuls petală cu petală mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește, până ce i-a stors și ultima fărâmă de vlagă, strângând-o în pumnul lui brutal, de teamă să nu ajungă la ultima petală. De multe ori incertitudinea e preferabilă unei certitudini, pentru că îți lasă putința speranței. Vă invit, deci, la o lectură scurtă și copilăroasă despre o iubire tragică, dar împlinită, cu flori, fete și băieți.

V-ar mai putea interesa:

Friday, March 25, 2011

Unt să fie, că stil facem!

(Marjorie Hillis, „La shopping și nu regret”)



            De fiecare dată când scriu despre o carte de modă mă însuflețesc mai tare decât ar fi normal și ajung să pălmuiesc virtual în stânga și în dreapta, iar capetele de acuzare nu întârzie să îmi prezinte în secțiunea de comentarii (sau „în priviri”) foaia măzgălită de legist. Dragele mele, eu nu o iau personal, încercați să nu vă mai arătați colții prin preajma mea când dau din mâini să înlătur muștele și nimeni nu va ieși rănit din asta! Apoi, nu dau sfaturi fiindcă nu mă pricep, nu știu și nici nu mă interesează. Cine îmi este apropiat și are nevoie de sfatul meu mi-l cere personal, și mă străduiesc cât pot eu mai bine să îi spun ce cred. Nu știi să te îmbraci? Îmi pare rău pentru tine și îl fericesc pe prietenul tău, dar nu te pot ajuta. Abia mă ajut pe mine. Deci nu căuta în posturile mele de modă și stil substraturi și aluzii la panaramele care cinstesc România hăt până unde, că nu vei găsi. Sau dacă vei găsi, automat te vei simți și pălmuită, deși eu nici nu am scos mâinile din buzunar.
            Da, mă pasionează moda și îmi face plăcere să citesc cărți de specialitate în domeniu. După care, vă spun și vouă cum stă treaba cu cartea respectivă, că doar de aia e blogul ăsta aici, nu să stea să crească ciuperci pe el până îmi educ eu vorbele să le fie pe plac tuturor. Că mă aprind uneori cam tare, e ceva de care mă fac, într-adevăr, vinovată, dar asta se întâmplă doar pentru că mi-e ciudă. Mi-e ciudă că viața e frumoasă și oamenii sunt frumoși. Și mulți nu știu. Și de asta da, mi-e ciudă rău! Acum, dacă și cu asta ai o problemă, înseamnă că ești o neghioabă care își dă palme singură.
            Despre cartea de astăzi, deci (postul ăsta o să fiu cuminte J). Am cumpărat-o anul trecut din Sibiu și mi s-a părut atât de interesantă că am decis să mă sacrific și să o fac cadou unei prietene (Andreea, ai citit-o? Să ne spui cum ți s-a părut!) și apoi să vezi aventură pentru a o achiziționa din nou, fiindcă prin toate librăriile stocul era epuizat, dar, într-un final, și după destul de multă vreme am găsit-o. Ceea ce m-a indus în eroare de la bun început a fost titlul: „La shopping și nu regret” și apoi mai mic „manual de stil pe timp de criză”; îmi imaginam că e o carte mai mult comică, tragi-comică de fapt, adaptată perioadei de criză în care ne aflăm. Nici vorbă de așa ceva, romanul a fost scris acum mai bine de 70 de ani, chestie de care îți poți da seama atât din perspectiva autoarei (care vorbește despre sine la plural, ca în perioada comunistă), cât și din mentalitatea ei. În orice caz, nu cred că voi ajunge să citesc vredată o carte de modă pe care să nu o recomand pentru că, bună sau proastă, învechită sau actuală, din fiecare putem învăța ceva util. Asupra acestui fapt nu am nicio îndoială.
  
     

            Intenția autoarei, anume cum să ne descurcăm decent din punct de vedere vestimentar cu un buget redus mi s-a părut foarte bună și, pe ici colo, au existat niște aspecte care îți dădeau de gândit. De exemplu, faptul că fiecare dintre noi se simte azi mai sărac decât ieri și că are senzația că e nevoit să facă mai multe economii decât ceilalți din jurul său. Cu excepția unor atare cazuri (nasoale rău adică), de cele mai multe ori aceasta se explică prin faptul că pe măsură ce ne dezvoltăm și „creștem” vrem mai mult și avem aspirații mai mari, prin urmare ni se pare că suntem mai săraci pentru că avem o mai mare nevoie de bani și suntem nevoiți să facem economii pentru a le satisface pe cât posibil. Intenția, spuneam e bună, ce a ieșit, însă, nu mi se pare a fi de ajutor (aproape) nimănui care trăiește în anii noștri. Ideile din carte sunt perimate, asemeni conduitei și psihologiei de viață a autoarei.
            Tiparul de soluții e stas – mai întâi o serie de renunțări (nu ai nevoie CHIAR de 6 servitori, conacele mari consumă multă energie electrică, o croazieră nu o să te sature de microbul călătoriilor ci o să îți dea ideea unei excursii în China, degeaba ai haină de blană fițoasă dacă nu ai unde merge cu ea etc.), dar nu renunțăm la untul pe care îl mâncăm la micul dejun!! [Treaba asta cu untul, pe care a repetat-o de câteva ori, mi-a făcut chef de joacă cu aparatul și uitați ce a ieșit J]


        

            După acest tipar, vin o serie de sfaturi cum e cel mai bine să te asortezi cu bani puțini și ce haine ai nevoie pentru cât mai multe combinații (da, atunci chiar era cool să fii asortat, mare păcat că unii cred că și în secolul nostru este la fel) și la final, câteva cazuri, să le spunem practice. Adică ni se oferă poveștile doamnelor A, B, C și D, să zicem, dintre care două nesăbuite care nu acționează cum sugerează autoarea și ce pățesc, iar altele două, mielușele cuminți și educate care duc o viață plină de beneficii datorită capacității lor de asortare. În orice caz, de multe ori istorisirile sunt duse la extrem. Spre exemplu, o domnișoară care căuta de lucru în nu mai știu ce domeniu, tot mergea la interviuri, însă nu lua slujba, totul până într-o zi când a îmbrăcat un costum asortat la sânge și în culori pământii (dar accesorii galbene!!) când puf, jobul a fost al ei! După care, ni se descrie cum erau îmbrăcate celelalte domnișoare candidate, pentru a evidenția și mai tare căror calități se datorează câștigul fetei.
            O altă idee care mi-a plăcut și care m-a făcut să mă gândesc la mândrele frustrate din jur (care n-au bani, timp, chef, de ce, pentru ce, cu cine și unde) este aceea că multe femei cred cu tărie că ar putea arăta de un milion de dolari dacă chiar ar avea acel milion plus niscaiva timp și disponibilitate. Pe principiul maimuța îmbrăcată în mătase tot maimuță e, permiteți-mi să lansez o palmă, și cine crede cele de mai sus e rugat să o încaseze. Mulțumesc.
            Cred că ceea ce ar putea descrie cel mai bine părerea mea despre această carte e că mi-a plăcut și nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-a plăcut partea de sfaturi, idei, excepții, ce trebuie să faci și ce nu sub aspectul modei și stilului, deoarce erau foarte stricte și de niciun folos unui tânăr din ziua de azi, mi s-au părut însă simpatice celelalte aspecte discutate (chestii practice despre casă, cumpărături în general, familie, căsătorie, viață socială, idei de planificare a bugetului, care, deși de asemenea nu mi s-au părut utile, au constituit o lectură plăcută). Proporția dintre cele două este aproximativ egală. În orice caz, aspectul pe care îl apreciez și care transpare din întreaga carte este acela că atitudinea, felul de a fi și de a te prezenta într-o societate nu ți-o dă situația financiară.
            Ca să vă faceți o idee mai concisă despre rețetarele pe care le prescrie autoarea, voi sumariza în cele ce urmează lista de haine care, susține ea, trebuie achiziționată de o femeie pentru primăvară (sper să nu fiu înțeleasă iar pe dos și să considere cineva că eu aș sugera cuiva să poarte hainele pe care le voi înșirui. Deci nu, e un mare nu! Sau cel mult un posibil, dacă am și cititoare peste 50 de ani. Dacă nu, atunci nu!). Așadar: o haină de lână maro simplă. O rochie neagră din mătase cu curea maro din velur. O rochie tot neagră, dar din lână pură (care, desigur, trebuia să aibă și ea ceva maro – nasturii). O jachetă din lână maro (când e prea cald pentru haina maro...). O fustă din lână în 3 nuanțe (ghiciți care 2 plus alb :P). O rochie de mătase cu imprimeuri (maro și alb). O pălărie, o geantă, o pereche de pantofi, o pereche de mănuși și una de ciorapi (maro, desigur că maro!). Iar pentru zilele de dezmăț – o pereche de mănuși, o geantă, o pălărie și o jachetă, albe. Urmează apoi discuția despre accesorii, care nu-s bune nicium, dacă nu se asortează perfect coloristic cu hainele mega-asoratate între ele pe care le-am enumerat mai sus.          
            Și ne mai mirăm câte dintre noi văd viața în culori întunecate și sumbre, că le plouă și ne ninge zi de zi. Oricât nu vreți să admiteți, modul în care ne îmbrăcăm are o influență foarte mare asupra stării noastre de spirit. Dacă oglinda din hol sau lift reușește să îți smulgă un zâmbet de dimineață și nu o grimasă, ziua ta cu siguranță va fi guvernată de acesta. Din păcate, funcționează la fel de bine și invers, e în puterea noastră să alegem dacă imaginea din oglindă ne zâmbește sau se strâmbă la noi și ne scoate limba. Sau, după caz, ne pălmuiește. O zi plină de oglinzi zâmbărețe vă urez!

            V-ar mai putea interesa:

Thursday, March 24, 2011

Sunday?!

Missoni silk dress
$8,096 - boutique1.com

Alice In The Eve blazer
140 AUD - generalpants.com.au

Alcali shoes
17,850 JPY - nuan.gr.jp

Emilio Pucci leather handbag
755 GBP - harveynichols.com

Rue21 cuff bracelet
$6.99 - rue21.com

Rose vintage jewelry
14 GBP - rocknrose.co.uk

Fingerless glove
2.95 GBP - chaoticclothing.co.uk

Sport sunglass
5,99 EUR - amazon.de

Tuesday, March 22, 2011

Fără umbră în Țara Soarelui Răsare!

(Katsuyuki Hasegawa, „Rules of the Japanese”)

           
            Demult vroiam să scriu despre această carte și am tot amânat. Am amânat până în punctul în care am ajuns să îmi fie teamă să scriu despre ea, pentru a nu spune în curând că am scris despre o amintire. Vreau să mă gândesc la EA așa cum mă gândeam până acum două săptămâni când totul a luat-o razna, vreau să mă gândesc doar la țara caldă și plină de oameni buni pe care vreau să o vizitez primăvara când înfloresc cireșii și în care îmi doresc să studiez și, de ce nu, poate să și locuiesc. Vreau să mă gândesc cu drag și nu cu neliniștea asta apăsătoare la Okubo-san, care abia s-a înapoiat ACOLO. Vreau să mă gândesc la EA ca și când nimic rău nu s-a întâmplat. Vreau să văd doar soarele senin al speranței acolo unde umbra a început să își întindă tentaculele. Vreau să cred că dacă nu îi voi pronunța numele, răutatea unei apocalipse necugetate își va întoarce privirea de la EA. Și dacă vreau, pot! Pot face asta pentru că știu că EI au ceva ce toți avem, dar nu știm a folosi – încredere, putere, speranță sinceră, devotament indiferent de riscuri, dar mai presus de toate, o coeziune de nestrămutat. Nimeni nu e pentru el, ci e pentru EA, și mai presus de toate, pentru lumea întreagă. Am încredere că astfel de oameni nu vor fi lăsați să piară în întuneric dintr-un moft al unei naturi deja prea zdruncinate.

Hinamatsuri 2011
Tanabata 2010

              Mă voi agăța, deci, de această speranță pentru a vă vorbi cu (pe cât posibil) liniște depre cartea lui Katsuyuki Hasegawa, „Rules of the Japanese”. Am împrumutat această carte anul trecut de la biblioteca centrului Musashino din Brașov unde sunt studentă în anul II, în speranța că voi găsi ceva informații utile pentru lucrarea mea de disertație pe care trebuia să o susțin în cadrul programului de masterat de la Sibiu. Tema acestei lucrări (despre care intenționez să vă povestesc curând) a fost noțiunea de „Engrish”, adică traduceri nereușite din japoneză în engleză. Cartea nu mi-a fost utilă în acest scop, însă s-a dovedit a fi o lectură plăcută chiar și așa. Poate fi considerată un soi de ghid, în care autorul japonez explică turistului unele aspecte care l-ar putea uimi (și chiar jigni sau stânjeni) la întâlnirea cu japonezii în țara lor și le justifică, din perspectiva credințelor lor, pentru că, știm cu toții, japonezii sunt un popor de oameni cu principii și noțiuni de viață și conduită foarte bine înrădăcinate în tradiții.

    
  
            Voi trece în revistă doar 2-3 aspecte, care mi se par mai relevante și de interes general, însă, repet, întreaga carte este un must read pentru cei interesați de subiect. Se pare că japonezii sunt foarte des acuzați de xenofobie, însă aceasta se datorează comportamentului lor reținut și curios, și în niciun caz faptului că au ceva împotriva străinilor. Deși pare greu de crezut, doar 1% din populația Japoniei numără străini, dintre care jumătate sunt oricum „de-ai lor”, adică coreeni și chinezi. Japonezii se uită la străini cum se uită un copil curios la o meduză atrasă de valuri pe plajă – o studiază cu interes și în același timp cu teamă, dar nu se apropie prea mult de ea și cu atât mai mult nu o atinge. Nu e vorba deci de faptul că nu sunt prietenoși, ci că sunt... să spunem precauți, vor să îți cunoască intențiile înainte să îți întindă mâna (sau mă rog, să se încline). De asemenea, faptul că vorbesc foarte puțin, este justificat prin aceea că cei mai mulți nu cunosc limba engleză sau le este teamă să o folosească fiindcă nu o stăpânesc bine, și nu pentru că ar fi xenofobi. Mândri, precauți, suspicioși uneori, curioși, temători poate, însă niciodată xenofobi, deoarece sunt un popor care iubesc oamenii, fie ei de oriunde ar fi. Cum am putea, deci, să nu îi iubim și noi, la rândul nostru?!
            Un aspect pe care l-am observat la profesorii noștri, mai înainte chiar să îl citesc, este acela că ei nu știu/ nu pot/ nu vor să spună „nu” pur și simplu. „Salut, mergem la un film azi?” Noi: „Mersi de invitație, dar nu pot.” Ei: „Păi știi că... stai să vezi... scuze... dacă s-ar putea... ce zici de mâine... scuze din nou...” Și atâta se învârt până ce interlocutorul pricepe că e nu, fără ca ei să fie nevoiți să o spună. Din acest motiv și nu numai, ei nu arată deschis ce simt și ce vor, uneori chiar pare că ar dori/ gândi contrariul. Spre exemplu, de cele mai multe ori când un japonez câștigă o competiție, sau este premiat pentru ceva, arborează o mină încurcată, tristă chiar, pe când dacă ar pierde trenul care îl duce la muncă, cel mai probabil ar zâmbi, în loc să fie furios. Toate acestea se explică prin aceea că japonezii nu își exprimă emoțiile și procesele sufletești, ci le trăiesc și se bucură/ înfurie de și pentru ele în interior.
            Contrariant este și faptul că același japonez care te privea reticent de după copac în urmă cu 5 minute stă acum lângă tine și, curios, îți pune întrebări foarte directe, indiscrete chiar, fără însă a realiza că nu este chiar cea mai potrivită conduită de a aborda o persoană necunoscută. De asemenea, este un mit faptul că japonezii sunt încuiați și plini de subiecte tabu pe care le evită rușinați. Contrar așteptărilor, politica, sexul sau religia nu sunt defel teme în fața cărora japonezii pleacă capul și se retrag.
            Un alt aspect care surprinde și zăpăcește este obiceiul aproape necontenit al japonezilor de a se înclina și de a se scuza. Sumimasen este echivalentul japonez pentru scuze al nostru, adică, din câte înțelesesem eu, se folosește ca să îți exprimi părerea de rău pentru ceva sau, eventual, un fel de îmi dați voie, dacă vrei să treci și cineva îți stă în drum. L-am auzit folosit, însă de atâtea ori, și în atâtea contexte diferite (spre exemplu, când, în semn de mulțumire pentru ajutorul oferit în realizarea lucrării mele de disertație, le-am făcut cadou lui Hiroko-san și Okhubo-san un bonsai – înainte de mulțumesc și după, mi-au spus și sumimasen) încât de multe ori m-am simțit încurcată. Nu însă și în acest ultim caz, deoarece citisem deja în cartea lui Katsuyuki Hasegawa, că de nenumărate ori acest termen este folosit și pentru contrariul său, adică pentru a exprima mulțumirea și recunoștința, dar și în alte cazuri, ca un cuvânt bun la toate cu care nu poți da greș.

Okubo-san & Hiroko-san
            Nici cu înclinatul nu poți să o pecești. Acesta este felul lor de a se saluta la întâlnire și despărțire (în loc să dea mâna sau să se sărute pe obraz), felul lor de a te întâmpina (acasă sau la un restaurant), de a-ți mulțumi pentru ceva, de a te ruga un favor (de regulă însoțit de sumimasen) sau de a exprima faptul că sunt conștienți  de importanța socială (sau de altă natură) a interlocutorului. Desigur, apreciază când gestul le este întors și, făcând astfel, ai toate șansele să nu încalci eticheta în nicio circumstanță.
            Nu voi mai exemplifica și alte aspecte din carte, mă limitez la a vă mai spune că sfera de sfaturi și explicații acoperită de autor este foarte vastă, începând cu toate relațiile de natură socială și comportamentală ale indivizilor, și până la aspecte întâlnite în cazul în care un străin obține un job în Japonia, cum stau lucrurile la o întâlnire de afaceri, într-o vizită de curtoazie ori plăcere, situații în care un străin vrea să cumpere sau să închirieze o locuință în Japonia, care e treaba cu sărbătorile sau ce ar trebui să ști ca să eviți situațiile stânjenitoare dacă pur și simplu te afli într-o scurtă vizită în Țara Soarelui Răsare.
            Aș mai avea multe de adăugat la acest post, dar prefer să nu o fac. Cel puțin nu acum. Intenționam să vă dau și câteva link-uri despre întâmplările actuale din Japonia, dar îmi dau seama că făcând astfel, aș încălca cele ce mi le-am propus în primul paragraf al postului. Cum am spus și mai devreme, poate dacă închidem ochii, ne astupăm urechile și nu spunem lucrurilor pe nume, ghinionul și neșansa vor face și ele la fel. Gândurile mele bune se îndreaptă zi de zi spre cei din Japonia, spre cei cunoscuți și nu numai. Inițial am vrut să scriu postul acesta în limba engleză pentru a putea fi citit și de Okubo-san, însă mi-am dat seama mai apoi că dumnealui îmi cunoaște perfect gândurile și sentimentele în această privință chiar fără a le citi undeva. Vreau să vă mai spun că pentru cei care doresc să ajute în vreun fel, pot face aceasta luând legătura cu Institutul Musashino din Brașov unde s-a deschis un punct de colectare a donațiilor.
               Trăim mereu cu senzația „că nouă nu ni se poate întâmpla” cutare sau cutare lucru, de aceea alegem să privim ca simpli spectatori tragediile altor populații și să le discutăm asemeni cancanurilor. Dar poate într-o zi, cineva (de sus sau de jos, de aproape 25 de ani încerc să îmi dau seama care e direcția bună și tot la mijloc am rămas, cu privirea în sus și cu gândurile în jos) va hotărî să facă curățenie pe harta lumii și să șteargă una câte una țările în ordinea inutilității lor de pe glob, a prostiei, a ignoranței, a lipsei de umanitate a locuitorilor, a nepăsării crase față de tot ceea ce îi înconjoară. Să nu intrăm în amănunte despre șansa de supraviețuire a României, cu dragă inimă aș împrumuta chiar eu destinului o radieră, numai să mă pun la adăpost mai întâi. Dar vedeți voi, dezastrele nu te înștiințează cu 30 de zile înainte pentru a evita executarea silită... Inima și gândurile mele luptă clipă de clipă împotriva spectrului de umbră ce vrea să pună stăpânire asupra Țării Sorelui Răsare. Unde-s mulți puterea crește, nu-i așa? Haideți, deci, să nu fim mulți, ci să fim TOȚI! Mulțumesc.

[P.S. Mă gândeam să scriu un post despre sărbătorile, cursurile și petrecerile organizate la Centrul Musashino, însă aș vrea să știu mai întâi dacă ați fi interesați de subiect. Cele câteva poze alese pentru postul acesta sunt de la 3 astfel de evenimente. Lăsați-mi, vă rog, un feed-back, dacă doriți sau nu să scriu despre așa ceva. Mulțumesc! Ah, da, era să uit, ne puteți găsi și la Târgul de Muzică și Carte de săptămâna aceasta, unde vom avea un stand. Vă așteptăm!]

            

Sunday, March 20, 2011

Eu când vreau să urlu, urlu!

(John Fowles, „Colecționarul”)


            Vă gândiți, poate, că nimic nu poate fi mai rău decât să fii privat de libertate, înghesuit într-un colț de niște ființe diabolice care să îți astupe gura cu pumnul și să nu te lase să strigi după ajutor. Și te zbați cu sălbăticie să scapi din mâinile lor ca să zbieri cât te țin plămânii. Nu te aștepți neapărat să scapi, la o adică plămânii tăi de fumător nu pot duce prea departe vestea, dar ai nevoie de libertatea pe care ți-o dă putința de a urla cu toată ființa ta. Dar nu poți face asta. Și ajungi să crezi că mai rău nu îți poate fi. Imaginează-ți atunci că ești prizonier într-o spațioasă colivie de aur, că ți se pune la dispoziție clipă de clipă șansa de a zbiera pe toate tonurile pe care le cunoști. Că asupritorul așteaptă umil mai la dreapta ta să termini repertoriul, pentru a-ți oferi o masă bogată, plină de delicatese și gata să îți îndeplinească orice dorință nebunească ce îți trece prin minte, cu orice preț, doar să îți fie plac și să îți smulgă un zâmbet, chiar și un alt urlet măcar. Pentru că dacă vrei să urli, ești liber să o faci! Orice dorință, spuneam, mai puțin una – aceea de a-ți reda libertatea, sau mă rog, libertate în măsura în care un om poate fi liber în lume și nu un canar într-o colivie. Acel fel de libertate, zic. Conștiința lipsei ei, însă, te face să realizezi că marea scofală nu era să urli până îți sfârâiau plămânii și îți clocotea ficații care oricum nu mai aveu colesterol pentru atâta efort, ci să te auto-educi să înveți să urli în tine, la adăpost de realitatea pe care o induce zgomotul vocii. Să urli în tine, iată deci adevărata închisoare a spiritului.

poză super-veche și funny, dar numai bună pentru cele descrise mai sus :P  
            Paznicul închisorii de spirite e un funcționar amărât, introvertit, cel mai probabil urât cu fulgi și pene, n-am dedus de undeva să fie prea cult sau răsărit, nesociabil, deși fan al locurilor care prisosesc în oameni și evenimente, frustrat de originea sa și nu numai, tembeluț, sociopat, dar cuminte și cu treaba lui (cea cam fără minte). Pe parcurs mai vedem că e un obsedat pervers, lipsit de rațiune și simț al aparteneței la lumea reală. Funcționărașul are pretenții de colecționar de ființe vesel colorate, vidate de spirit. Îi plac fluturii. Dar nu cum îmi plac mie sau ție, mari și colorați, zburând din floare în floare pe un câmp însorit și sub un soare dogoritor de vară. Nu, lui îi plac inerți, cu aripile frumos colorate găurite de ace de gămălie și aliniați în cutii în sertar. Colecția asta îi ține loc de mamă și de tată (orfan fiind, deși irelevant), de prieteni (care nu îi caută tovărășia și pe care nici el nu îi dorește), de viață socială (la care se uită ca la televizor), însă nu și de iubită. Pentru asta are nevoie de piesa supremă a colecției sale, „fluturele” Miranda, studentă la Arte Frumoase, pentru care are o obsesie bolnavă.
            Făcând uz de o plasă a lașității, o prinde și pe Miranda, astfel colecția lui e întregită, iar bucuria și extazul lui nu mai ating margini și se transformă într-o serie de reverberații prin care vrea să îi pună lumea la picioarele fetei speriate, smulsă din universul ei liniștit și banal, lumea deci, iar nu libertatea. De la un punct al romanului, el pare chiar să nu mai înțeleagă nevoia fetei de libertate, pentru că el îi oferă tot ceea ce crede el că ar putea avea nevoie pentru a fi pe deplin mulțumită și fericită, începând cu numeroase lucruri materiale (pe care acum și le permite în neștire, datorită unui imens câștig la loto) și sfârșind cu dragostea lui nelimitată. Și el chiar o iubește, în nebunia lui de colecționar dezaxat, chiar o iubește!
            Nu vreau să intru în amănunte în primul rând pentru că este o carte extraordinară care merită să vă încânte ea singură, și nu prin intermediul meu și în al doilea rând pentru că iarăși mă aflu în fața ingratei situații din Bibliotecă mare, pricepere literară mică, deci decât să dau cu șlapii aiurea în castroane, mai bine tac. Am primit „Colecționarul” lui John Fowles cadou de ziua mea, acum 3-5 ani de la niște vechi prieteni și m-a cucerit într-un fel neașteptat. De foarte multe ori, se întâmplă ca nu acțiunea sau personajele bine conturate să fie cele care să mă instige la lectură, ci modul în care este structurată narațiunea, precum și perspectivele naratoriale (vezi și aici).

     

            Exact asta m-a dezarmat la scrierea lui Fowles; să exemplific. Romanul are trei părți. Prima este scrisă din perspectiva colecționarului, care vorbește despre viața lui, raportând însă totul la frumoasa fată de care este îndrăgostit și pe care o urmărește fără a avea curajul să i se adreseze. Tot din perspectiva lui sunt descrise primele 7 zile de detenție ale Mirandei în casa lui (pe care o cumpărase cu acest scop precis). A doua parte este jurnalul pe care îl ține Miranda pe ascuns zi de zi, în care relatează tot ce simte, ce i se întâmplă și ce încearcă să facă pentru a scăpa din acel coșmar (e cea mai stufoasă și mai savuroasă parte a romanului, în care personajul feminin învață să urle cu toată disperarea înlăuntrul ei). A treia parte e perspectiva colecționarului asupra celor scrise de fată în jurnal, urmată de un soi de concluzie a cărții, gândită ca și când miezul acestei povești nici nu ar fi existat, iar colecționarul de suflete și spirite poate visa în continuare la atrocitățile sale, fără a-i fi teamă, însă, cuiva că vreodată acesta le va pune cu adevărat în aplicare.
            Romanul te face automat judecător. Ți se oferă contextul crimei, care pe de-o parte îl acuză pe colecționar, pe de alta îi îndulcește posibila pedeapsă, fiindcă prelegerea e ținută din perspectiva lui. Apoi auzi exact aceeași poveste, mai întâi din vorbele Mirandei, apoi din cele ale răpitorului și te trezești pus în fața a două istorii radical diferite, deși fiecare spune de fapt același lucru. Fiecare dintre cei doi pledează nevinovat și aduce argumente. Adevărul fiecăruia este pentru el însuși adevărul suprem. Povestea te dezarmează și începe să îți pară rău că te-ai băgat în asta, mai bine rămâneai pe margine, însă odată ce ai purces la lectura acestei cărți îți pierzi dreptul de a asista ca simplu spectator la evenimente, iar când situația începe să devină incomodă, să te ridici și să pleci. Nu. Dacă ai intrat în horă, joci până la capăt, indiferent de consecințe, mai ales că e greu să iei o decizie care să îți permită să te retragi. E clar că niciunul dintre cei doi nu minte. Amândoi sunt sinceri în fața conștiinței lor căreia i se destăinuie. Amândoi au intenții bune și nobile în ceea ce îi privește și nu pricep ce are celălalt împotriva lui. E povestea unei realități relative care înlănțuie destine și care îl prinde în zalele sale și pe cititor, după care se sudează bine la loc, așteptând următorul fluture care să cadă în plasă; următoarea piesă la colecție, poate, sau următorul cititor.      
          „Colecționarul” lui Fowles e o împletitură diabolească de conștiințe, care nu au nimic de împărțit, dar care ajung să împartă aceeași colivie. Unul de voie, altul de nevoie. Și amândoi pot țipa cât vor. Și nu de puține ori o fac! Și pot alerga, lovi și scuipa. Pot fi infami și atroce de răzbunători. Se pot bate în elucubrații când lucide, când haotic de nebunești. Dar, pe măsură ce își pierd din însuflețire, încep să învețe că țipatul la lume nu ajută, fiindcă lumea nu mai e acolo și nici nu va găsi vreodată drumul spre ei. E ca o poveste morbidă, pe care pe de-o parte ți-e cumva teamă să o citești, dar pe de alta vrei să avansezi cât mai repede în lectură pentru a vedea ce se mai întâmplă, sperând în același timp că nu vei ajunge niciodată la finele ei. Vă invit cu mare drag, așadar, să citiți una dintre cele mai dragi cărți mie, iar dacă ați făcut-o deja, să ne spuneți cum vi s-a părut. Iar dacă tot am vorbit de fluturi, mai găsiți și aici despre ei și, dacă vă place, o continuare aici. O zi încântătoate și plină de libertate!


Cu postul acesta particip la concursul de pe BookMag. Click aici!


Friday, March 18, 2011

Ca la nebuni (sau) Despre normalitate

(Franz Kafka, „Castelul”)




            Am de multe ori senzația că viața mea aduce ba cu un anume roman, ba cu altul, și nu mă pot abține să nu fac diverse trimiteri și raportări la cartea pe care o citesc la momentul respectiv. De cele mai multe ori, însă, viața mea e doar un mare haos din care încerc în permanență și în mod tacticos să ies, fără să îmi pese că ceea ce se întâmplă în jur îmi împinge mai tare creștetul în abis. Chiar deloc! Îmi păstrez cumpătul, am grijă să am mereu manichiura impecabilă, hainele călcate, planurile de week-end actualizate, bani în portofel, zâmbet pe chip și mult fixativ în dulapul din baie care să repare urmele lăsate de picioarele care se încăpățânează să îmi tot ciufulească părul. Dar eu îl aranjez cu răbdare și merg mai departe.
            În sinea mea, cred că găsisem demult romanul pereche vieții mele, doar că nu am realizat asta până nu am auzit-o din gura prietenei mele, Caty, într-o zi când sorbeam un ceai Amaretto la Ceai Et Caetera: „tu zici că trăiești în ‚Castelul’ lui Kafka!”, îmi spune ea! Și numai de-ar știi câte răspunsuri mi-a dat prin analogia asta... (Acum poate și eu am extrapolat puțin, deoarece ea făcuse de fapt remarca aceasta referindu-se strict la nepriceperea mea în a-mi alege prietenii – cu ceva excepții, desigur! – și nu la aspectul global al vieții mele.)


              Mi se pare, într-adevăr, de multe ori, că trăiesc asemeni lui K., personaj atât de irelevant pentru restul lumii încât nu merită nici măcar o individualizare sub aspectul numelui. Dar el știe că e important pentru sine însuși și are încredere că va dovedi asta tuturor, doar să i se dea ocazia să ajungă acolo, acolo unde sunt toți restul. K. e un luptător care nu se lasă doborât cu una cu două de absurdul vieții și nu dă înapoi din fața bizareriilor ei ci trage aer în piept și le suflă în față până le transformă în pulbere. Pulbere de speranță și vis, că acum e cu un pas mai aproape de țel, de castelul ale căror forme vagi se întrezăresc din vale.
            Și ce e castelul până la urmă? Castelul e țelul pe care fiecare dintre noi ni-l alegem în viață și apoi luptăm cu propriile mijloace pentru a ajunge la el. Și să-mi fie cu pardon, dar de multe ori nici nu ni-l alegem noi, ci-l primim de-a gata și ne adaptăm. E ca și când vrei să fii fashion editor la o revistă, dar din lipsă de opțiuni aplici la un post de secretară la o firmă de construcții și ajungi să faci din asta un țel. Pe cine să mai dai apoi vina că ai ajuns să te plafonezi și să lupți pentru ceva ce practic nici nu îți dorești?! K. este arpentorul solicitat de contele Westwest, stăpânul castelului din vârful muntelui, pentru a face o serie de măsurători. Scopul lui nu era să ajungă la castelul propriu-zis, ci să își facă treaba pentru care fusese solicitat, după care să își vadă de viață în continuare, însă imposibilitatea absurdă care îl împiedică cu forța ei cel puțin stranie de a se apropia de castel, transformă această necesitate într-o țintă vitală. Motivul sosirii lui K. în acest ținut își pierde din importanță în fața neputinței de neînțeles care îl oprește zi de zi din încercarea lui de a ajunge sus pe munte.
            Cam așa sfârșesc și eu prin a-mi face din niște prostii scopuri în viață, uitând de fapt chestiunile care m-au adus acolo și ignorând aproape ceea ce îmi doresc și mă definește, doar fiindcă „am altele pe cap”. Încăpățânarea, permanenta emfază pentru un „de ce” echivoc, faptul că alții ni se pun de-a curmezișul în loc să ne lumineze calea, vicisitudinile care ni se par nouă că ne vor face mai puternici odată ce le vom înlătura, toate au darul de a ne face mai slabi în voința reală și mai îndârjiți în diverse elucubrații care de fapt nici nu ne interesează, ci cel mult ne enervează. Mă întreb de multe ori câte dintre lucrurile pe care afirm cu tărie că mi le doresc, mi le și doresc de fapt. Că spun că îmi doresc rochia aia roșie că îmi pune în valoare ochii și de fapt nu mi-o doresc cu adevărat, ci e doar un moft, nu e o tragedie. Dar să cred că îmi doresc să fac cutare lucru în viață când de fapt am înclinații spre altceva e nițel mai ingrat. Rochia o arunc în fundul dulapului, nu e nici prima nici ultima, de viață însă nu mă pot descotorosi cu una, cu două, după care să iau alta care să mi se potrivească mai bine. Deci ce îmi doresc eu de fapt?! Evit mereu discuția asta cu mine, mi se pare că mă precipit, că e prea devreme, că mai e timp, așa că mă eschivez cât pot. Dacă totuși îmi fac curaj să îmi spun câteva vorbe pe care nu vreau să le aud, încep să îmi vâjâie urechile, mă ia cu amețeală, și întreaga treabă se încheie cu un algocalmin și cu niște nervi vărsați pe cine are ghinionul să îmi dea un telefon/ să apară la ușă în momentele imediat următoare.
            „Castelul” lui Kafka e un loc plin de nebuni, dar care ei între ei se consideră perfect normali. K. este singurul om rațional de acolo, însă nu le poate ține piept la nesfârșit celor din jur și ajunge până la urmă să creadă că de fapt el e cel care nu e chiar zdravăn (pe principiul dacă trei îți spun că ești beat, te duci să te culci). Cu ce e diferit în viață? Am senzația de atâtea ori că sunt invadată de descreierați care nu fac decât să îmi pună bețe în roate și să mă împiedice să îmi duc la bun sfârșit planurile, doar că sunt atât de mulți (iar granițele dintre prietenii și antipatii devin așa de firave și incerte) încât ajung de multe ori să cred că eu sunt cea alienată și că sunt înconjurată numai de figuri înțelepte și minți chibzuite cărora merită să le dai ascultare. Abia când ajungi în punctul ăsta se produce primul pas înspre adevărata alienare!
            Cei care afirmă că nu înțeleg nimic din „Castelul” lui Kafka sunt și mai amețiți ca mine, strâng ochii mai atroce, își astupă urechile și mai frenetic decât mine în timp ce țipă mai tare în surzenia lor după ajutor. Nu judec, mă dau cu presupusul. Nu ai ce să nu înțelegi din romanul lui Kafka (mă leg de asta fiindcă 80% din persoanele cu care am vorbit și care au citit cartea mi-au spus că ei nu au înțeles mai nimic). Atâta timp cât ești conștient că trăim într-o lume halucinantă, reală în atrocitatea ei, care ne crește ca pe niște străini și ne guvernează prin puterea unor legi pe care nu le pricepem dar pe care încercăm să le respectăm crezând că astfel vom intra în normalitate, atunci trebuie să înțelegi și care e treaba cu K. și cu tot ce întreprinde el. Dacă ești o persoană puternică, cu convingeri nestrămutate și valori bine înrădăcinate, știi foarte bine că ai lupta cel puțin cu îndârjirea lui K. pentru a nu pierde omul din tine. De fapt asta faci zilnic, nu a avut însă, poate, cine să ți-o spună.
            Aș fi vrut, pentru cei ce nu ați citit cartea, să o compar cu ceva. Și nu am cu ce, deoarece Kafka, în simplitatea și nebunia lui este incomparabil. Nu trebuie să vă așteptați la o carte fantastică, sau onirică, cu întâmplări supranaturale, fiindcă nu este așa. Nu este însă niciuna perfect logică și de înțeles, asemeni unui roman clasic, ci este cumva o metaforă a unei realități (permanentă, nu doar a unei epoci) exprimată printr-o viziună oarecum fantasmagonică (un fantastic de tipul celui căruia ne înlănțuie și pe mine și pe tine zi de zi fără a ne mira). Cumva, ceea ce ajunge să îți pară cu neputință de imaginat are mult mai multă logică decât ceea ce pare a fi real. Paradoxul acesta se extinde și la nivelul limbajului, care este foarte simplu, curat, nu presupune niciun efort pentru a înțelege foarte ușor ceea ce vrea autorul să spună și totuși el este cât se poate de cifrat; cu cât ai senzația că pricepi mai bine, cu atât te adâncești de fapt mai tare în beznă. (Poate v-am amețit nițel, sper însă că suficent de intrigant cât să vă conving să purcedeți la lectura acestei minunate cărți și nu să închideți pagina de web.)
            Punctul mort al vieții lui K. (atenție, nu moartea, ci punctul mort al vieții lui!), un personaj tipic, simpatic, reținut, decent, cumpătat, simțit, cu valori morale, îndatoritor, familist, muncitor (tipul de personaj care dacă nu neapărat place cititorului, cel puțin nu îl deranjează cu nimic) care oricât se străduiește să găsească rostul lumii în care se găsește nu o poate face dar nici nu poate trăi în ea renunțând să îl mai caute, punctul mort al vieții lui, spuneam, survine în momentul în care se dă bătut și acceptă viața așa cum e, fără să își mai pună întrebări, fără să mai cerceteze. Ajunge să trăiască, cu alte cuvinte, viața liniștită a slujbașilor din vale care pot ajunge și „mâine” la castel, unde-i graba?! Normalitatea aceasta care îl paște pe personaj e nebunia de care mi-e teamă mie zi de zi. Momentul în care renunți să îți mai pui întrebări e momentul în care renunți să mai socializezi cu viața. Prefer solitudinea unicității decât compania plafonării, iremediabilitatea singurătății decât tovărășia mediocrității, prefer să fiu solitară, dar cu mintea limpede, decât solidară unui prozaism care să mă stigmatizeze. Vă urez din suflet tuturor, să aveți puterea să spuneți NU normalității din viața voastră și să luptați până la capăt împotriva ei. A fi normal a încetat de mult să mai fie o calitate.

Thursday, March 17, 2011

Rock(s) Chic

Dresses jacquard dress
$5 - debshops.com

Burberry Prorsum studded jacket
$5,995 - net-a-porter.com

Studded pumps
$875 - ssense.com

Helen kaminski handbag
$295 - hats.com

Rue21 cuff bracelet
$6.99 - rue21.com

Diamond jewelry
$96 - leviticusjewelry.com

Leather glove
$174 - idontlikemondays.us

Wednesday, March 16, 2011

Back to the Carnival Outfit

Cape coat
$90 - pyramidcollection.com

C R A F T rhinestone jewelry
2.35 GBP - cardsandcraft.co.uk

Miss Selfridge skull jewelry
8.50 GBP - missselfridge.com

Skull jewelry
$14 - sourpussclothing.com

Wool top hat
30 GBP - kinkyangel.co.uk

Disney hair accessory
$6.99 - halloweencostumes.org

Monday, March 14, 2011

Jocuri tragi-comice


            
             Bine v-am regăsit și cu bine m-am întors!
           Vă propun la început de săptămână un post de o veselie amăruie, despre cum socoteala de acasă nu se potrivește defel cu cea din Veneția, sau despre cum să nu cobești când miza-i mare iar posibilitățile nițel mai mici. Vă veți întreba, poate, de ce nu am ales nicio carte care să însoțească discuția de azi. Ei bine, răspunsul e simplu – dacă aș avea ceva mai mult timp și, desigur, ceva (mult mai) multă înclinație pentru arta scriiturii, aș putea foarte lejer redacta chiar eu un roman despre întâmplările pe care vi le voi sumariza astăzi. Dar cum n-am nici de unele, vă rog a-mi permite să ne limităm la faptele în sine, care, vă asigur, își vor fi mai mult decât suficiente sieși și să ne bucurăm astăzi de o simplă discuție ca între niște prieteni care nu s-au mai văzut de ceva timp și au muuuulte să își povestească (voi păstra un registru ceva mai casual pentru acest post, sper să fie cu iertare celor care mă citesc tocmai pentru stilul cu care v-am obișnuit). Și ca întrevederea să fie încă și mai plăcută, vă propun să transformăm totul într-un joc (pentru că până la urmă exact asta a fost, un joc nefast al sorții pe care noi ne chinuiam să îl dejucăm, în timp ce el ne juca pe degete de ne sfârâiau călcâiele).
            Așa cum mulți dintre voi știu, nu am mai scris nimic de ceva vreme pe blog deoarece am fost plecată într-o (se vroia a fi) scurtă excursie în Veneția. Cum se face că lucrurile au luat o altă întorsătură și cum dintr-o mini-excursie liniștită a ajuns aproape poveste de prima pagină a ziarelor (cum în glumă a numit-o Laura, dar prea departe nu a fost) face scopul articolului meu de astăzi. Am bănuiala că vă veți distra copios și poate chiar veți spune că am înflorit pe ici, pe colo ca să pară mai dramatic. Aveți cuvântul meu că tot ce vă scriu s-a întâmplat întocmai. Retrospectiv, situația nu mi se mai pare atât de tragică, ba chiar parcă îmi înflorește nițeluș zâmbet în colțul buzei; sunt o amețită, la un moment dat va trebui să mă împac cu gândul J.
           
            Leapșa printre opțiuni
            Ideea unei excursii la Veneția în perioada carnavalului mi-a venit încă de dinainte să plec în turul piețelor de Crăciun din iarnă, dar a rămas undeva în expectativă până când i-am spus de ea Florinei și am hotărât încă din decembrie să mergem împreună. Am decis că 2 nopți sunt suficente și am găsit niște oferte extrem de avantajoase, atât la hotel cât și la avion, încât întreaga afacere părea un chilipir. Însă luarea unei decizii finale a fost tergiversată timp de mai bine de o lună de ambele părți (probleme mai mult sau mai puțin obiective), până când Florina (da, tot datoare îmi ești!) a renunțat la idee. Fiindcă rar mi se întâmplă să fiu atât de hotărâtă asupra unui lucru, nu mi-am pus nicio secundă problema că decizia ei va afecta cu ceva prospectul călătoriei mele. Și așa a fost. L-am întrebat pe Adi dacă nu i-ar face plăcere să mă însoțească, însă și aici au intervenit probleme, fiindcă nu își putea lua concediu, deci situația trebuia rezolvată prin alte modalități, pe scurt, a mai trecut niscaiva timp și au mai crescut niscaiva prețuri. Găsisem o ofertă pentru 3 nopți, nici pe departe atât de avantajoasă precum cele din decembrie, dar decentă. Până s-a mai codit Adi și s-a mai sfătuit cu providența sau mai știu eu cu cine, a picat și această din urmă ofertă. Prețurile creșteau vertiginos cu fiecare zi, iar posibilitatea alegerii unui hotel/ motel/ pensiune/ orice pe insula principală a Veneției se năruise demult, singura soluție era o cazare pe continent, deci o altă cheltuială ulterioară de timp și bani pe transport.
            Ca să nu mă lungesc, din 2 nopți s-au făcut 3 și au ajuns 4 sau 5. Dădusem peste o ofertă de transport plus cazare care, culmea, avea exact același preț pentru 4 respectiv 5 nopți (pentru 4 nopți avionul era mai scump, iar pentru 5 nopți cazarea, astfel sumele se egalau). Fără să stăm pe gânduri, am ales 4 nopți datorită contextului temporalo-monetar de care dispuneam și când ne-am întors la agenție am aflat că peste noapte (la propriu!) prețul sejurului de 4 nopți devenise considerabil mai scump decât cel de 5! Ok, fie 5, numai să terminăm odată! Am luat pachetul (mult mai scump și mult mai departe de centrul de atracție decât ofertele luate în calcul inițial) și, într-un final apele începuseră să se mai liniștească. Aparent, doar, desigur. De cum am încheiat târgul, ca să zic așa, am știut că ceva nu e OK și că nu am procedat bine alegând cazarea în Treviso (aveam de ales între Mestre și Treviso, el a zis „hai Treviso”, eu am zis „no hai”, amândoi habar nu aveam ce vorbeam...). Nu știam de ce, doar aveam un sentiment nefast.
            A doua zi după ce am luat biletele (mai erau în jur de 3 săptămâni până să plecăm) aflu întâmplător de la prietena mea Rodica ce prostie cu moațe și fundițe făcurăm. Trebuie să recunosc că nu m-am interesat aproape deloc înainte să iau decizia, ci m-am bazat pe Adi „care știe el” și căruia „i-a zis o doamnă că e OK”. Cu informațiile primite de la Rodi, am început să cercetez și într-adevăr, mi-am dat seama că am făcut o mare greșeală și că am fi avut de mers zilnic în jur de 4 ore (!!!) dus-întors cu mijloace de transport în comun (autobuz + vaporetto), plus de cheltuit o grămadă de bani, pe care mai bine îi dădeam pe un hotel ceva mai scump, dar mai apropiat de insula principală a Veneției.

            Cucu-Bau!
            Deci, de la capăt cu stresul, am purces la încercarea de a anula rezervarea la hotel și de a găsi un altul într-o zonă mai accesibilă. Multe, foarte multe s-au întâmplat pe timpul acestei aventuri contra cronometru, dar mă voi rezuma la a vă spune că a culminat cu anularea rezervării la hotelul din Treviso fără a fi întrebați în prealabil de agentul de turism dacă vrem sau nu să facem asta (eu doar am cerut să se verifice DACĂ putem renunța, până când și în ce condiții) și fără alte hoteluri disponibile din care să alegem. Să nu vă mai povestesc de starea de angoasă permanentă care m-a măcinat zi de zi când vedeam că de la fiecare hotel la care făceam cerere de confirmare primeam răspuns negativ. Unul singur, Hotel Vienna era disponibil, însă prețul ni se păruse puțin cam mare dat fiind faptul că absolut toate review-urile pe care le găsisem pe internet despre el erau negative. Nu am acceptat și, împreună cu noii agenți, am continuat să căutăm zi de zi, deși eu eram sigură că tot la acesta din urmă vom sfârși, era doar o chestiune de timp și orgoliu, nicidecum una de speranță reală sau motivată. Bineînțeles că și de această dată am cobit în felul meu desăvârșit și am ajuns să facem rezervare la acest hotel nu mult după momentul în care începusem să mă împac cu ideea că vom dormi pe o bancă într-un parc din Veneția, adică pe 28 februarie, când noi pe 3 martie trebuia să fim acolo. Nu cred că e nevoie să descriu tensiunea și oboseala pe care le-am acumulat și de care nu am mai avut timp să mă descotorosesc până la plecare. La asta s-a adăugat și faptul că o foarte simpatică persoană (a se citi lipsită de cuvânt și bun-simț) care trebuia să îmi modifice câteva haine pentru excursie mă anunță cu o zi înainte de plecare că ups, că știi, că vai, că altă dată, că se mai întâmplă.
            Mă aflam, deci, cu o zi înainte de plecare fără haine, cu totul dulapul înșirat prin casă și fără nimic decent de purtat, obosită, nervoasă, cu o tunsoare oribilă care m-a urmărit zilnic prin Veneția (că prea îmi arătase bine părul ultimele zile așa că am decis înțelept să-l tund „să arate și mai bine!”), ciuruită cu absurdități de ai mei și fără niciun plan pentru zilele de excursie. M-am adunat cu greu, cu itinerariile și obiectivele de vizitat m-a ajutat și Florina, dar tot am sfârșit toată noaptea prin a lucra la ele, doar ca să îmi amintesc apoi că nu-mi merge imprimanta și deci nu le pot scoate. Am decis să i le trimit prin e-mail lui Adi să le scoată el fiindcă plecam la 5 dimineața spre București deci nu mai aveam când altă dată. Nu cred că mai e nevoie să vă spun și asta, dar nu îi mergea netul. Le-am pus pe un stick și la 5 dimineața am mers la el, unde am stat 30 de minute ca să constatăm că nu mai merge nici imprimanta lui. Am zis că le scoatem în Ploiești. Bineînțeles că la ora aceea matinală nu am găsit unde. Până la urmă ni le-a scos cineva din București, dar, așa cum trebuia să fie pentru a nu întrerupe firul evenimentelor tembele, le-a scos selectiv (fără să ne spună!) și ne-am trezit în Veneția că nu ne-au fost scoase fix hărțile și itinerariile pentru alte 2 orașe pe care vroiam să le vizităm și despre care nu aveam nicio altă informație și nu am găsit nici ghiduri, fapt care ne-a dat acele excursii peste cap.

            De-a v-ați ascunselea cu aeroportul
            Dar abia acum ajung la părțile intersante! Deși am pierdut 30 minute acasă la Adi cu imprimanta, totuși am plecat foarte din timp spre București pentru a nu avea probleme. Ne-am oprit la o cafea și o țigară în Ploiești, bucuroși că mai era timp suficient și am discutat cum să procedăm mai departe. Urma să mergem direct la aeroportul Aurel Vlaicu, eu să rămân acolo cu bagajele, iar Adi să meargă cu mașina la Casa Poporului, unde o cunoștință (căreia îi suntem recunoscători!) urma să ne țină mașina pe perioada excursiei, iar apoi Adi să se întoarcă la aeroport cu autobuzul sau metroul, ca să nu irosim bani pe taxi. Cu câteva zile înainte, Laura își exprima părerea într-un mesaj cum că orientarea lui Adi nu poate să fie atât de proastă, șofer fiind, implicând prin asta că eu exagerez. La fel o fi gândit și el, probabil, de și-a lăsat PDA-ul acasă. Tot ce vă pot spune e că de la intrare în București și până la aeroport, s-a tot orientat el așa vreo oră jumătate, două, dar aeroportul tot nu l-a găsit, până ce am constat că cel mai probabil vom pierde avionul. Și l-am fi pierdut, dacă procedurile de îmbarcare din București ar fi fost identice cu cele din Italia! Am descurcat-o și pe asta, cu ajutorul lui Adi (tot Adi se numește și cel care ne-a ținut mașina), a gurii mele neostoite și a unui taxi, însă am ajuns în avion cu nervii ciufuliți bine de tot și obosită cum nu se putea mai tare.
            Ah, desigur că nici în noaptea precedentă nu închisesem un ochi. Când în sfârșit am reușit să mă culc, după terminarea itinerariilor, și mai aveam vreo 5 ore de somn, mi-am zis că la norocul meu sigur mă va suna cineva și mă va trezi iar apoi nu voi mai putea adormi la loc, deși ora era suficient de târzie pentru primit telefoane de (aproape) orice fel. Dar temătoare să nu pierd și puținul de somn pe care mi-l mai puteam permite (și fiindcă din motive obiective a trebuit să las sonorul telefonului pornit), m-am trezit și am trimis un mesaj in masă tuturor persoanelor care m-am gândit că m-ar putea suna la o oră atât de târzie și apoi m-am reîntors liniștită la somn. Inutil să mai specific, probabil, că în decursul următoarei ore m-au sunat 3 persoane care nu erau incluse în lista de mesaje, care mi-au alungat dacă nu somnul, cel puțin putința de a-l mai folosi.
            Am prins, deci, avionul, fiind înștiințați înainte de zona de îmbarcare că „mai aveați fix 2 minute și îl pierdeați!”. Devenisem deja ca o leguminoasă de la atâta agitație și emoții, iar Adi se umfla în pene lângă mine că „vezi, iar te agiți aiurea, ți-am zis eu că nu aveam cum să îl pierdem!” și alte replici de astea gen „știu eu”, cum a știut și unde e aeroportul sau măcar cum să-l găsească în 2 ore deși era la 2 minute... Mai în glumă, mai în serios, i-am spus că data viitoare chiar o să îl pierdem dacă nu căscăm mai bine ochii (că de plecat mai din timp chiar nu era cazul) și dacă nu ne orientăm mai bine. „Pffff” și altă suită de glumițe și chestii de om care odată ce se vede cu bagajele în căruță, uită cum cu câteva minute în urmă era să se înece cu toate în baltă.
            Că veni vorba de înecat, am ajuns în Italia pe un frig, și pe o ploaie deasă de ziceai că acum acum stă să ningă sau să ne înghită. Ironic, verificasem vremea pe net înainte să îmi fac bagajul, și arăta exclusiv soare și temperaturi ridicate, fapt pe care mi l-a confirmat și Rodica (al cărei cumnat locuiește în Italia), prin urmare, am umplut valiza cu haine care mai de care mai șubrede și mai flu-flu, timp în care nu am contenit să cobesc că stai numa să vezi ce vreme urâtă o să fie și ce o să îngheț eu. Cineva de sus (sau jos) a vrut să îmi facă pe plac, pare-se. Deh, am supraviețuit eu altora și mai năstrușnice...

            De-a Baba Oarba prin Italia
            Despre excursia în sine (care a fost cel puțin pe atât de minunată pe cât de prost a început), voi scrie în alte posturi viitoare. Acesta este închinat exclusiv artei cobitului. Ne plănuisem, deci, să dedicăm ultimele 2 zile ale excursiei vizitării orașelor Padova (aflat la 50 km de Mestre, unde ne-am cazat până la urmă) și Verona (la 110 km) însă încurcătura cu imprimanta ne-a cam stricat planurile, plus că, de ce să nu recunosc, ne îndrăgostisem prea tare de Veneția și nu ne mai venea să plecăm. Am decis totuși să acordăm o zi Veronei și am ales duminica. Nu știu de ce, dar sâmbătă noapte ne-am trezit așa din senin și de comun acord că mai bine o lăsăm pe luni (marți dimineața urma să plecăm) și duminica să o petrecem tot în Veneția. Toată ziua am avut un sentiment foarte prost despre alegerea noastră pripită, fiind sigură că vor fi cam toate obiectivele închise, deși, din câte îmi aminteam, verificasem asta de acasă și era în regulă. Oricum, în sinea mea mă bucuram fiindcă parcă tot nu îmi venea să renunț la nici măcar o zi în Veneția, și aproape că îmi doream să se întâmple ceva să nu mai mergem. Noaptea când am ajuns la hotel, m-am uitat într-o cărțulie cu obiective pe care o aveam, și cam jumătate din ce vroiam să vedem era închis lunea, iar cealaltă jumătate era „închis luni după-amiaza”. Atunci să vezi nervi și oftică de copil care când poate nu-i trebe, iar când nu mai are, deși tot nu-i trebe, vrea măcar de ciudă. Adi a tot insistat să mergem chiar și așa, la risc, mai ales fiindcă eu susținusem că verificasem mai demult (inițial vroiam să mergem duminică în Padova, iar luni în Verona, deci evident că verificasem), dar eu ajunsesem să nu mai am încredere că am făcut asta, așa că nu am mai mers.
            Am petrecut ziua în Veneția, așa cum îmi dorisem de fapt, dar starea mea de spirit a fost tensionată pe parcursul zilei. Mă bucura cât de cât faptul că vom avea posibilitatea să vedem 2 muzee pe care îmi doream să le văd și nu am mai fi avut când. Atâta am sucit evenimentele între ele și plimbările și muzeele, până când am început să fiu sigură că nu vom mai ajunge la acela la care îmi doream cel mai mult deși ceasul nu era nici 1. Bineînțeles că am ajuns acolo cu jumătate de oră înainte să închidă (în fiecare zi era deschis până la 7.30, în ziua respectivă până la 2, nici că se putea altfel) și nu ne-a mai lăsat să intrăm. Ah, da, să nu omit ceva. Pe la ora 12 primesc un mesaj de la Rodi, care îmi spune că nu știe de unde am visat eu că ceva ar fi închis luni în Verona, că totul era deschis, unele de dimineață și până la 7 seara, iar altele de la prânz tot până la 7 și că puteam merge. Iei...

            De-a prinselea cu Wizzu’
            A sosit și ziua plecării, tristețe nevoie mare, că nu vreau să plec, că ce fain e aici, că ce mă oftic că nu am fost nici în Padova, nici în Verona, că nici la muzeul ăla nu am mai ajuns, că ce fain de ăia care prind ultima seară a carnavalului, că ce de ar mai fi de făcut în Veneția, că hai să mai rămânem (în glumă, desigur) și tot așa, ce să mă mai lungesc, că am rămas. Dar nu de bună voie, ci fiindcă de data asta chiar am pierdut avionul. Nici isteriile mele nu au ajutat, nici țipetele, nici amenințările către scârbele de la aeroport, discuțiile cu superiorii, absolut nimic (să mai spun că am ajuns mai din timp decât am ajuns în București?!), iar nepăsarea lui Adi și „aste este”-ul lui mă scoteau din sărite cel mai abitir.
            Cum am făcut, cum nu, e iarăși filă de roman, ideea e că am mai rămas încă 2 zile până la următorul avion (alți bani de cazare, de schimbat biletele de avion, de cheltuială, în contextul în care mai aveam 30 de euro, și asta doar fiindcă nu găsisem nicăieri deschis să mâncăm ceva înainte să ajungem la aeroport). Nu vă mai plictisesc cu asta, și nici cu restul consecințelor acestui fapt, vă voi spune doar că, cu mare, foarte mare greutate m-am adunat, și ne-am mai bucurat de o altă zi jumătate în care am văzut și muzeul respectiv, și finalul carnavalului și am fost și în Verona. Să nu trageți concluzia de aici că „tot răul înspre bine”, fiindcă nu e cazul. Nimic din binele acesta nu avea nevoie de răul precedent ca să se poată numi bine, doar că în momentul în care m-am văzut înapoi la hotel am început să conștientizez că situația „e pe bune” și să mă adun, să mai profit de cele câteva clipe „bonus” (scump bonus...) primite. Din păcate, am fost tot bântuită de gândul că e vina mea, că am spus de atâtea ori că nu vreau să plec, încât nu am mai plecat. Dar mi-a trecut J.

            Mi-am pierdut o batistuță... (și niscaiva euro...)
            Iată, deci, cum din 2 nopți plănuite inițial, s-au făcut 3 din cauza disponibilității avionului, 4 din cauza ofertelor rămase, 5 din cauza scumpirii ofertei de 4 și 7 fiindcă am pierdut avionul... În a 8-a zi, cu enșpe ore înainte de zbor, așteptam în stație autobuzul care trebuia să ne ducă spre aeroport. Din mulțimea de lume din jur făcea parte și un moșuleț foarte gras, care stătea de vorba pe o bancă în stație cu cineva. L-am observat întâmplător când mi-am luat un suc de la automat, nimic mai mult. Simpatic a fost momentul când s-a apropiat de noi (tocmai venise un autobuz, care Adi credea că e pentru aeroportul Treviso, de fapt era pentru Marco Polo și am mers să verific) și ne spune, pe românește „no, copii (sau ceva de genul), ăsta e autobuzul nostru?”. Puțin încurcată, i-am răspuns că al nostru (al meu și al lui Adi) nu este, dar al dumnealui nu știu, și i-am explicat unde merge acesta. Gesticulând, ne spune că nu, nu, că noi mergem în același loc. OK... După care adaugă (și parafrazez): „eu chiar i-am spus lu domnu (cel cu care vorbea pe bancă) să stea liniștit că ne bazăm pe voi cu ce autobuz să mergem că odată ce ați pierdut un avion, sigur pe al doilea nu vă permiteți să îl mai pierdeți!”. Am rămas foarte încurcați, habar nu am de unde știa, noi nu am vorbit nicio clipă de asta în stație, ca să ne fi auzit, de aceea, deci, spuneam mai devreme că replica Laurei „mai aveați puțin și apăreați în ziar” nu era foarte departe de adevăr J.
            În fine, am ajuns cu înfiorător de mult timp înainte la aeroport și stăteam în linie pentru check-in, făcând haz de necaz ce excursie exotică am fi putut întreprinde noi cu suma colosală de bani pe care am irosit-o pe toate greșelile și amânările și cum nu ni s-a întâmplat niciodată să ne întoarcem cu numai 35 de euro în buzunar acasă (atât mai aveam și asta din nou, fiindcă nu am mai mâncat înainte). Nicio grijă, aceeași fufă scârboasă care nu ne-a lăsat să ne îmbarcăm data precedentă, ne anunță că trebuie să plătim 30 de euro fiindcă avem extra-bagaj. Nimic mai fals, greutatea bagajelor era muuuult sub limita maximă. Se pare că nu asta era problema ei, ci că aveam 3 și plătisem pentru 2. Bineînțeles că nouă nu ne-a spus nimeni asta, ni s-a spus doar că fiecare dintre noi are dreptul la 32 de kilograme bagaj de cală dus și tot atâtea întors! Inevitabil, făcusem legătura cu zborul în China, când în greutatea maximă puteai să-ți iei câte bagaje vroiai, ba chiar era nevoie să iei mai multe, fiindcă unul nu avea voie să depășească 23 de kilograme. Mi-a venit ideea să luăm cea de-a treia valiză (aveam acum 3 în loc de 2 fiindcă una o cumpărasem din Italia și pusesem în ea ceva mărunțișuri) ca bagaj de mână fiindcă era mică și ușurică, dar bineînțeles că nu a încăput în suportul de bagaj de mână (din cauza trolerului). M-am gândit apoi să scoatem din lucruri să băgăm în valize și atunci nu ar mai fi fost așa lată, deci ar fi încăput în suport, dar privirea epuizată a lui Adi mi-a amintit că la cât am pierdut (financiar vorbind), 30 de euro nu ne vor îmbogăți și nici sărăci. Am rămas, deci, cu 5 euro, din care am savurat o doza de Cola Zero și o cutie mică mică de Pringles în avion și ne-am întors acasă cu 50 de cenți pe care i-am găsit căzuți pe fundul genții (dacă îi găseam mai repede, îi cheltuiam și pe ăia, nimic nu lăsam neatins!).
           
            Game over
            A fost poate pentru prima dată când nu am mai atribuit acest lanț de întâmplări faptului că sunt o persoană foarte ghinionistă. Mi-am făcut demult un obicei de a mă ascunde în spatele acestei preconcepții, ba chiar am avut grijă să îi fac și pe mulți din jurul meu să mă creadă pe cuvânt și să mă compătimească la unison. Nimic din ce v-am povestit nu se datorează ghinionului și mă bucur că mai devreme sau mai târziu am reușit să conștientizez asta, dacă nu, chiar cred că ar fi avut puterea de a ruina cu totul această excursie.
            Am observat cu părere de rău, că uneori posturile mele lasă o altă impresie decât am intenționat eu să sugerez pe măsură ce le-am redactat, de aceea, pentru a nu fi și acesta unul dintre ele, cred că se cade să menționez răspicat două aspecte. În primul rând, tot ce am povestit mai sus s-a întâmplat întocmai și se putea întâmpa oricui (nu cred că toate deodată, dar pe rând mai multor persoane, e posibil :P), din fericire povestea a rămas în urmă fără a ne aduce niciun fel de leziuni iremediabile și cu fiecare zi ce trece o privesc cu ceva mai multă îngăduință (lesne de înțeles că e cea mai benevolentă atitudine). Apoi, excursia în sine a fost cel puțin minunată, iar carnavalul o experiență mai năucitoare decât mi-aș fi putut imagina. Voi reveni cu amănunte și poze în câteva posturi viitoare, de îndată ce voi reuși să citesc cărțile achiziționate din Veneția. Îmi voi lua libertatea de a schimba puțin registrul pentru aceste posturi, și le voi face ceva mai informative decât v-am obișnuit, în speranța că vă vor fi de folos în cazul unei viitoare excursii. Acestea fiind spuse, sper că efectul celor povestite de mine a fost cel scontat, anume de a vă amuza și de a vă aminti, dacă mai era nevoie, că noi suntem singurii răspunzători pentru modul în care ne ordonăm evenimentele în viață și că, de cele mai multe ori, atunci când pare că nu poate fi mai rău, e în puterea noastră să nu lăsăm să ni se dovedească contrariul. Mă bucur că am dispus din plin de această putere și că am folosit-o la potențial maxim.
            Eliminându-i din ecuație pe puritanii simandicoși și pe inteligenții de tip „pfuai, asta numai ție putea să ți se întâmple” și „ți-am zis eu” și „vai de capul tău ce ghinion ai” etc. care-și rod unghiile după colț la aflarea veștii că excursia în discuție nu s-a transformat într-un fiasco, dându-i la o parte pe aceia, spuneam, vă invit să continuăm jocul început de mine cu experiențele voastre (mai mult sau mai puțin) similare, deoarece sunt sigură că fiecare a trecut cel puțin o dată printr-o asemenea debandadă pusă la cale de circumstanțe dar (în cazurile fericite) atenuată de perspective. Aștept cu drag intervențiile voastre!
            Vă urez tuturor o săptămână lipsită de incidente și mulțumesc pentru lectură!