(Lisa See, „Fetele din Shanghai”)
Muream de dor să simt mirosul unei cărți și să îi mângâi rândurile! Nu o să spun că în ultimele două luni nu am mai avut timp de nimic, apăi să citesc – așa ceva nu există – ci doar că m-am dedat altor acțiuni, plăcute și ele, de a-mi petrece timpul (mai mult sau mai puțin) liber. Urma, deci, să pun multă presiune pe umerii cărții ce îmi va cădea în mâini. Fiindcă îmi era dor... Iar dorul vine cu așteptări, speranțe și scenarii prealabile. Ei bine, nici unul dintre acestea nu a fost pe măsura romanului Lisei See pe care l-am primit cadou de la prietena mea Laura, „Fetele din Shanghai”.
Mi se întâmplă uneori să cred că nu prea mai am ce să mai cataloghez drept prima dată. Primul sărut a trecut, prima iubire, prima zi de școală, prima zi la lucru, prima decepție, prima prietenie, primele bătături făcute de pantofii cei noi, prima căzătură de pe role, prima masă gătită de mine, prima casă care să fie acasă, primul post pe blog, prima beție, prima dragoste născută din priviri, primul pahar cu apă plată (după ce și prin vene ajunsese să îmi curgă cocktail de Cola și energizant), primul articol apărut într-o revistă, prima zi când m-am ars la soare, primul castron spart, prima strângere de mână... toate, toate și-au pierdut calitatea de prima dată. Cartea Lisei See m-a bucurat cu atât mai mult cu cât mi-a furnizat noi astfel de posibile situații. A fost prima dată când mi-aș fi dorit ca noțiunile mele de istorie să nu fie atât de precare; prima dată când un roman scris pe fondul unor evenimente istorice însemnate nu mi-a creat senzație de somn și plictis, ci dorință de a citi mai mult despre acele lupte pentru viață și putere. Asta, și părere de rău. Părere de rău pentru uriașele lacune în domeniu care, sunt sigură, mi-au răpit cel puțin jumătate din substraturile acestei cărți. A fost pentru prima dată când șocul lecturii a fost atât de puternic încât am avut nevoie de serii de pauze pentru a putea continua. Literal. De pauze și de curaj pentru a putea ține piept unor descrieri covârșitoare. A fost pentru prima dată când un roman așa de stufos nu a slăbit hățurile nici măcar pentru o singură pagină.
În speranța că puținul dedus e corect (dată fiind profunda-mi ignoranță), contextul istoric pe care autoarea a așternut povestea fetelor din Shanghai a fost furnizat de cel De-al Doilea Război Chino-Japonez/ Războiul de Rezistență Împotriva Japoniei (1937-1945), urmat apoi de Războiul Civil din China și, în final, de Revoluția Chineză condusă de Mao Tsetung/ Zedong (1949), care a ajuns la putere în același an. Toate aceste evenimente care se desfășoară pe decursul a 20 de ani (1937-1957) sunt cele care scriu și încadrează strict destinul celor două surori din Shanghai. Autoarea vrea parcă să sugereze că nimic din trecutul lor până la izbucnirea războiului nu pare să fii contat, la fel cum nicio importanță nu mai este atribuită vieții lor după instaurarea păcii. Viața lui May și a lui Pearl este viața Chinei, Japoniei și Americii din perioada conflictelor armate și nimic mai mult.
Deși personajul narator al cărții este Pearl, o frumoasă chinezoaică din Shanghai, cred că se poate lesne observa din primele pagini de lectură că stilul de scriere și descriere nu este cel al unui autor chinez. Perespectiva auctorială a romanului este cât se poate de interesantă – Lisa See, scriitoare americană, de origine chineză, care trăiește în Paris scrie despre viața unor americani în acte, de origine chineză, care provin din Parisul Asiei (astfel se face referire la Shanghai în repetate rânduri). Vă puteți imagina, cred, bogăția de cultură, istorie, viață socială și tipologii în care abundă acest roman. Aspectele celor 3 țări atât de diferite din toate punctele de vedere se întrepătrund constant, dând naștere, practic, unui conglomerat pe care se scrie noua viață a chinezilor aruncați de japonezi la ușa și mila americanilor. Poate apectul cel mai demn de luat în seamă este acela al adaptării. Fetele din Shanghai, se împotrivesc, luptă, caută soluții, se înverșunează, dar sfârșesc prin a se adapta. Cel puțin Pearl, eroina romanului. Adaptarea e singura soluție viabilă contextului istoric aferent, singura care le poate lăsa speranța, în schimbul abdicării de la tot ceea ce însuma noțiunea de viață și patrie pentru ele. Și de aici, din această renunțare, au prins viață noi și noi cazuri de prima dată care s-au pus cap la cap și au țesut o nouă existență, într-o nouă țară și în sânul unei noi familii și culturi.
E uimitor cât de firesc se succed evenimentele de viață și de moarte în acest roman! Cât de năprasnic se năruie totul și cât de natural speranța ia locul pierderilor, iar spiritualul ajută la recrerea materialului. Pagină după pagină, nenorocirile sunt mai aprige, speranța devine mai crâncenă, iar pasărea Phoenix care se naște din dezastre și cruzimi e mai semeață și mai dârză. Niciodată proverbul „Ce nu te omoară te face mai puternic” nu am întâlnit să fii fost undeva mai lămurit exemplificat. Intervalele de timp ale acțiunii sunt construite și ele în aceeași direcție – perioadele de tragism crud sunt dilatate și analizate cu scrupulozitatea și precizia celui mai pedant naturalist, fiecare secundă pare o eternitate când te găsește buimac între bucăți de corpuri cu sângele colcăind și intrând în putrefacție sau când te pune să asiști neputincios la violurile repetate îndurate de o femeie al cărui corp e o sfâșietoare rană deschisă și care își ține fata de strâns de mână, violată și ea, la rândul ei. Pe de altă parte, perioadele de refacere, de înzdrăvenire, de naștere și înflorire a speranței sunt condensate, contrase, ca și când ar fi cel puțin firesc ca acestea să urmeze celor dintâi și nu e nevoie de explicații suplimentare. În prima situație, momentele câștigă pagini, în a doua anii scriu rânduri, uneori doar pumni de cuvinte.
Jocul cu timpul e puțin zdruncinat către final, acesta fiind de fapt singurul aspect al cărții care mi-a displăcut ușor. Asemeni unui serial de duzină, spre sfârșit s-au aglomerat o serie de întâmplări care mai de care mai deosebite, și care s-au succedat cu o repeziciune imposibil de asimilat, probabil pentru a spori efectul. Nu cred ca un asemenea roman să fii avut nevoie de un atare artificiu. Ba din contră. Și deși finalul în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, nu am dat acestui aspect prea mare importanță. Când am început să citesc romanul, îi spusesem Laurei că nu destinația contează, ci călătoria în sine. A fost prima dată când am făcut remarca aceasta și habar nu aveam câtă dreptate urma să am! V-am oferit informații dispersate și lacunare, știu, în speranța că nu vă voi da prea mult, ci doar suficient. Nu v-am spus mai nimic despre cele două surori și nici nu o să o fac, pentru că relația lor cu lumea, cu ele însele și una față de cealaltă este diferită de orice mi-am imaginat sau au sugerat recenziile de pe spatele romanului. E o relație care testează limitele; cred că e cel mai bine spus astfel, iar mai mult sper să descoperiți voi înșivă. Vă recomand cu mult drag o carte de excepție, care m-a impresionat covârșitor, nu există o altă lectură pe care să o am la activ cu care să pot face comparație sub niciun aspect. A fost din nenumărate puncte de vedere o carte de prima dată.
