Cu gluma la psihiatru

(Milan Kundera, „Gluma”)

                                             Gluma relativității (sau Relativitatea unei glume)            

                                   

            Majoritatea oamenilor au o carte preferată, un film preferat, un actor preferat, o melodie preferată a unei trupe preferate și așa mai departe. Eu, ca o persoană foarte indecisă și schimbătoare ce sunt, bineînțeles că nu pot numi nicio astfel de principală preferință. Cu (aproape) fiecare nouă carte pe care o citesc mă decid solemn că gata am găsit-o, asta e!; desigur că nu mă ține mult, eventual până la următoarea carte. Au fost însă câteva, le pot număra pe degete, care au rezistat în topul preferințelor mele ceva mai multă vreme și, deși nici astăzi nu pot spune că am o carte preferată, pot enumera câteva care la vremea lor au ocupat un loc foarte important în ierarhia mea. Sper să vă vorbesc de fiecare dintre ele în curând deoarece fiecare e foarte specială, dar mai ales diferită față de celelalte. Astăzi îmi face o mare plăcere să vă vorbesc de cartea mea preferată din anii facultății, carte pe care am citit-o pentru cursul de Literatură Comparată al domnului Adrian Lăcătuș, anume „Gluma” lui Milan Kundera.

            Vreau să discut despre un caz particular al acestui roman. S-a spus de multe ori că este un roman relativ, chestiune cu care sunt perfect de acord; s-a vorbit despre relativitatea istorică şi politică a epocii, despre relativitatea unor frânturi de adevăr, despre cât de relativ este pentru un personaj să îl întruchipeze pe eternul, secularul Don Juan, despre relativitatea noţiunilor de erotism, excitaţie şi iubire, despre cât de relative sunt râsul, ironia şi kitsch-ul în opera lui Kundera, însă nu am auzit vorbindu-se despre relativitatea glumei care se vrea a fi viaţa lui Ludvik, personajul principal, o mică glumă încorporată într-un sistem uriaş, atotcuprinzător, infinit şi absolut de glume. Și exact acest ciclu de cercuri care mai de care mai „glumețe” și care mai de care mai relative care se înghit unul pe altul dând naștere altor glume și altor relativități este ceea ce m-a atras și în același timp contrariat la scrierea lui Kundera. Sper ca aceia dintre dumneavoastră care nu au citit (încă) cartea să fie suficient de motivați de părerile pe care le voi expune aici pentru a o face curând (merită!), iar aceia care au citit-o, sper să se dovedească ceva mai vorbăreți în comentarii decât au făcut-o până acum.

                                                           Când viața nu știe de glumă

            Spuneam, așadar, că în perspectiva mea, gluma este cel mai relativ aspect al romanului, atât pentru protagonistul care e prins şi aproape înghiţit de ea, cât şi pentru celelalte personaje (mă refer mai ales la celelalte personaje-narator), care cunosc doar fragmente din gluma pe care i-au făcut-o viaţa şi istoria bietului Ludvik. Niciunul dintre personajele romanului nu are conştiinţa complexităţii şi relativităţii istoriei, care îi joacă pe sfori asemeni păpuşarului ce îşi mânuieşte neîndemânaticele păpuşi de lemn, nu sunt conştienţi de faptul că ei sunt doar obiecte ale propriilor lor iluzii şi erori, pseudo-conştiinţe care se amăgesc de prea multe ori că punctul lor de vedere se identifică cu adevărul absolut al istoriei, în timp ce aceasta, istoria, stă mereu după colţ, aşteptându-i răbdătoare să pice în capcana întinsă, pentru a le face o glumă. Tragic este că, de multe ori, ei nici măcar nu ştiu când şi dacă li s-a făcut vreuna, dacă trebuie să râdă sau să blesteme pateticul unei vieţi care le-a răpit până şi capacitatea de a distinge între comicul unei glume – bună, proastă – şi dramaticul unei glume existenţiale.

            Doar cititorul, singurul care cunoaşte structura globală a romanului, are idee de complexitatea glumei – el poate confrunta ironic cele nouă discursuri, fără a uita că adevărul unuia nu reprezintă decât un fragment mic dintr-un vast mozaic de adevăruri relative, şi un şi mai mic fragment din adevărurile relative ale celorlalţi naratori; niciunul dintre cei patru naratori ai romanului – Ludvik (cap. I, III, V, VII), cu discuţiile sale preponderent analitico-politice, Helena (II, VII), cu un discurs care abundă în elemente de kitsch ideologic-sentimentalist-erotic, Jaroslav (IV, VII), care vede glumele în manieră muzicologică şi Kostka (VI), care parcă ţine o predică, şi nu  povesteşte – nu ştie nimic despre discursurile celorlaţi trei, prin urmare niciunul nu poate cunoaşte întregul adevăr asupra poveştii lui Ludvik în maniera în care o putem face noi, cititorii.

            Viaţa lui Ludvik, paradoxal, se transformă într-o glumă tocmai din cauza unei persoane care nu ştie de glumă! – în anul doi la facultate, deţinător al unei funcţii importante la Uniunea Studenţilor şi al unui loc în partid, tânărul Ludvik părea să aibă tot ceea ce viaţa de atunci îi putea oferi mai bun; când o întâlneşte pe Marketa, o tânără de nouăsprezece ani, în anul întâi la facultate, pe care toţi băieţii o plăceau, dar pe care o şi tachinau, deoarece lua totul prea în serios, fiind incapabilă să înţeleagă o glumă, el crede că norocul îi surâde şi mai mult. Fiind plecată pentru două săptămâni la un curs al învăţământului de partid, Marketa pare să fii uitat de Ludvik şi acesta, nervos, îi trimite o ilustrată, pe care o întocmeşte în grabă, dar mai ales în glumă: „Optimismul e opiumul omenirii! Atmosfera sănătoasă miroase a prostie. Trăiască Troţki!” (luați aminte, vă rog, la perioada în care se desfășoară acțiunea cărții!) spunea amuzându-se Ludvik. Pare-se, ceea ce fusese glumă pentru el, pentru alţii fusese o ameninţare, un pericol, care se „soluţionă” cu excluderea lui din partid şi din funcţia pe care o deţinea, cu eliminarea din facultate şi cu înrolarea în armată pentru (teoretic) doi ani. Ce glumă putea fi mai relativă decât asta? Poate doar gluma pe care i-au făcut-o în retur societatea şi istoria...

            E interesant de observat că glumele din viaţa publică îşi găsesc un echilibru în cele din viaţa privată, pe care de fapt le şi generează; există un personaj în acest sens, care sintetizează aspectul discutat la nivel alegoric – este vorba de soldatul Cĕnĕk, care realizează o frescă pe pereţii cazarmei, o metaforă a influenţei pe care cele două instanţe o exercită asupra bărbatului: un soldat sovietic înconjurat de câteva femei dezbrăcate, aşezate în diferite, dar provocatoare poziţii, toate femei care au făcut parte din viaţa lui. Accentul este pus pe una dintre ele, pe care acesta obişnuia să o lovească, şi care obişnuia să se complacă în acest tratament – alegoria e evidentă: Armata Roşie „face glume” Cehoslovaciei (pictura era menită să înfăţişeze însemnătatea Armatei Roşii în lupta comunistă din Cehoslovacia), Cehoslovacia „face glume” individului (cazul lui Ludvik), iar individul „face glume” femeilor.

                                                  Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta!

Gluma dintre Ludvik şi istorie îşi găseşte echilibru, aşa cum am menţionat anterior, în viaţa personală a acestuia; fiind tratat cât se poate de injust de către comunişti, Ludvik îşi ia revanşa, încercând să o oblige pe tânăra Lucia, o femeie sensibilă şi temătoare de care pare a se fi îndrăgostit, să facă sex cu el. Deşi aparent îndrăgostit de Lucia, cu care se vede în toate permisiile, de care are grijă şi căreia îi cumpără haine (fără a avea vreun gând ascuns), Ludvik se poartă cu ea inuman în momentul în care aceasta refuză să întreţină relaţii sexuale cu el. Neîncercând măcar să afle motivele pentru care se teme, Ludvik vrea să o violeze, iar când fata scapă, o loveşte, o jigneşte şi apoi o goneşte.

Pentru că orice glumă – şi de această dată proastă – am văzut, îşi găseşte numaidecât contra-gluma în planul secund, Ludvik este prins când evadează să o caute din nou pe fată, condamnat la zece luni de închisoare, cărora le urmeză încă un an de armată şi trei ani de muncă în mină. Totul se rezumă, așadar, la o luptă în care cel mai puternic – ca poziţie sau număr – câştigă,  iar cel slab ajunge să fie subjugat în aşa manieră încât aproape că începe să creadă că tiranul are dreptate şi că îşi merită poziţia de victimă. Acest lucru li se întâmplă pe rând, celor două personaje: Ludvik, cu timpul, începe să analizeze cele câteva cuvinte scrise pe ilustrată Marketei prin ochii telescopici ai celor ce l-au interogat şi sfârşeşte prin a-şi aplica singur câteva porţii de critică; Lucia, pe de altă parte, ajunge să se simtă obligată să se culce cu Ludvik, care o iubeşte şi care a făcut aşa de multe pentru ea; deşi nu poate, ştie că ar trebui.

            Deşi povestea lui Ludvik e generată de gluma făcută de acesta Marketei, motorul romanului stă de fapt în gluma pe care el vrea să o facă în retur societăţii şi istoriei. În momentul în care pe atunci tânărul Ludvik este acuzat de răzvrătire, el apelează la ajutorul lui Zemánek, secretarul comitetului de partid al Facultăţii de Ştiinţe la care învăţa, şi cu care acesta se înţelegea foarte bine. Cunoscând firea Marketei la fel de bine ca şi Ludvik, acesta se bazează pe  Zemánek să intervină pentru el, explicându-le tuturor că ilustrata trimisă era într-adevăr o glumă; ironia face ca Ludvik să se aleagă cu o altă glumă, deoarece tocmai prietenul său este cel care propune excluderea lui din facultate şi partid! Drept răzbunare, el decide să o seducă pe soţia acestuia, Helena Zemáneková, procedură pe care o îndeplineşte fără niciun impediment – se întâlnesc, iau prânzul împreună, după care Ludvik o duce acasă la Kostka, îi cere să se dezbrace, o chinuie, o posedă şi o loveşte de mai multe ori peste întreg trupul. Satisfăcută (!), Helena îi spune că îl iubeşte şi că ea practic e despărţită de soţul ei de trei ani, moment în care Ludvik realizează că de fapt nu s-a răzbunat pe nimeni şi că, din nou, gluma proastă s-a întors cu totul asupra lui!

În paranteză fie spus, e interesant de observat cum la Kundera erotismul devine revelator, în ideea că în urma fiecărei experienţe cu o femeie, Ludvik se alege cu o glumă revelatoare (Marketa – gluma vieţii lui, Lucia – gluma iubirii lui, Helena – gluma răzbunării lui, „Felinarul” – gluma nimicniciei lui), dar totodată oximoronic, deoarece niciuna dintre relaţiile pe care le are cu aceste femei nu este ceea ce ar fi trebuit să fie; elementele pe care le alipeşte el iubirii, sau, după caz, erotismului, sunt dintre cele mai neobişnuite: abuz, violenţă, sexualitate ilicită etc., bărbatul autoînvestindu-se cu puterea de a transforma şi iubirea într-o glumă. Tocmai de aceasta m-a surprins oarecum modul în care însuşi Kundera îşi cataloga romanul, în prefaţa uneia dintre ediţiile cărţii: „When in 1980, during a television panel discussion devoted to my works, someone called The Joke ’a minor indictment of Stalinism’, I was quick to interject, ’Spare me your Stalinism, please. The Joke is a love story!’. Nu pot înţelege de aici decât aceea că şi iubirea poate fi la fel de relativă precum sunt glumele pe care le face sau care îi sunt făcute lui Ludvik, că ea e total diferită pentru oameni diferiţi, în contexte diferite şi mai ales în epoci diferite, că într-o lume relativă guvernată de indivizi relativi din toate punctele de vedere, sentimentele cele mai intense nu pot fi altfel decât distrugător de relative.

                                                       Doar o glumă proastă

Revenind la povestea Helenei, Ludvik, nemaiputând scăpa de consecinţele glumei sale, o caută pe aceasta, îi spune că nu o iubeşte şi pleacă; făcuse doar o glumă de prost gust. Negustând gluma lui, Helena hotărăşte să se sinucidă, înghiţind un întreg tub de analgezice; acesta era pretextul de care noi, cititorii, aveam nevoie pentru a înţelege că într-o lume în care viaţa şi sentimentele individului sunt atît de relative pe cât societatea vrea ca ele să fie, moartea nu poate decât să ţină pasul – şi moartea fusese o glumă!; cutia cu pastile pe care Helena o înghiţise era de fapt plină cu laxative deoarece Jindra, căruia îi aparţinea, avea probleme cu intestinele şi îi era ruşine să o recunosacă, de aici confuzia.

            Văzând cum totul se năruie în jurul lui, Ludvik începe să realizeze că este doar un instrument în mâinile dibace ale istoriei şi că viaţa lui e o glumă, încorporată la rândul ei într-un sistem de glume atotcuprinzător şi absolut irevocabil; abia acum începe să i se releve cu adevărat ceea ce s-a vrut a fi scopul vieţii lui – o glumă proastă, în răspuns la altă glumă proastă! Repetând aproape frenetic termenul de glumă, Ludvik ajunge să se întrebe dacă nu cumva istoria încă glumeşte, dacă nu glumeşte din nou în modul ei malefic şi ascuns şi dacă nu, cine a greşit de fapt?; ar vrea să îşi poată anula toate glumele, dar ştie că nu se poate, deoarece ele l-au încarcerat deja, irevocabil şi fără drept de apel,  într-o glumă mai puternică decât viaţa şi moartea înseşi, o glumă existenţială din care îi este cu neputinţă să evadeze. Cel ce până atunci se credea a fi stăpân deplin asupra propriei vieţi, se dovedeşte a fi un umil obiect de jonglat al istoriei, iar prezentul pe care credea că îl domină, sfârşeşte prin a fi doar o relicvă a trecutului, o glumă veche şi uzată, îmbrăcată în straie noi.

            Ludvik trăieşte în prezent doar pentru a se putea răzbuna pe un trecut care a glumit cu el într-un mod nu prea ilar; încercând să pună capăt unei glume, a antrenat în joc altele şi altele, toate trăgându-l de mâini şi de picioare înapoi în trecut. Pierzând oportunitatea de a excela într-o carieră intelectuală deoarece istoria nu ştie de glumă, Ludvik nu mai are niciun alt scop în viaţă decât acela de a o seduce pe soţia celui pe care îl consideră principalul vinovat, de a i-o arunca acestuia în faţă şi de a nu-i accepta cu niciun preţ părerile de rău pe care, cu siguranţă, Zemánek i le va adresa (cel puţin aşa credea el!). De ce vrea Ludvik să îşi verse cu orice preţ amarul pe Pavel, este evident – pentru că e cel mai simplu; ce poate fi mai uşor pentru bărbatul tiran al epocii decât să siluaiscă o femeie? Iar când femeia participă cu încântare şi de bunăvoie la siluială, treaba parcă se rezolvă de la sine! Cum ar fi putut el să se răzbune pe istorie, de exemplu? Nu ar fi putut, şi de aceea nici nu a încercat.

           

                                               Când până și Dumnezeu se întrece cu gluma

            Deznodământul poveştii renunţă definitiv la siguranţa pe care o afişase Ludvik de-a lungul timpului, siguranţa unei persoane care are totul sub control şi care poate spune cu exactitate că totul a fost minuţios pregătit, şi că, prin urmare, finalul va cel aşteptat şi dorit. Ironia ultimă anulează totul; personajul pare să afle în sfârşit ceea ce noi, cititorii, am ştiut de la începu, dar nu ni s-a permis să îi suflăm: că există o forţă mai presus de individ şi de lumea pe care şi-a creat-o el, forţa istoriei, care l-a ghidat şi l-a modelat după bunul plac, şi care acum îi oferă finalul care consideră ea că îl merită. Istoria a fost injustă şi malefică de la început; nu ar avea acum de ce să fie altfel, deoarece lui Ludvik i-a lipsit în totalitate tăria şi priceperea de a i se opune.

            Kundera obișnuia să afirme, că în scrierile sale omul gândește, iar Dumnezeu râde. Dar să fie aşa, oare? În societatea relativă pe care am descris-o până acum, Dumnezeu nu devine şi El, la rândul Lui, o entitate relativă? Şi dacă individul nu îşi poate trasa o graniţă precisă între viaţă şi moarte, între sentimente şi porniri sălbatice, poate el oare să îl mai identifice pe Dumnezeu? Cineva trebuie să facă toate aceste glume, şi dacă istoria a încetat să mai glumească, atunci cine e autorul lor? Cineva acolo sus trebuie să se distreze într-un fel sau altul, pentru că aici, în tragicul relativism uman, nimeni nu pare a se tăvăli pe jos de râs la glumele făcute de societate, de istorie, de Ludvik sau de oricine altcineva ar fi ele făcute.

            Un roman care înfățișează grotescul vieții prin prisma unei glume nevinovate, dar care ne arată că, din păcate, viața nu știe de glumă, iar nevinovatul fie plătește, fie la nebuni cu el! Vi-l recomand cu mare drag!

Accesorii cu... gust

(Fulvio Bonavia, „A Matter of Taste”)

Vă propun astăzi un post care ar trebui să fie atât pe gustul gurmanzilor, cât și pe cel al devoratorilor de accesorii stilate. Dacă vă regăsiți în ambele descrieri, vă veți aminti, poate, modul jucăuș în care obișnuiam, copii fiind, să ne agățăm perechi de cireșe la urechi și să ne mândrim apoi cu proaspeții noștri cercei, care, după ce ne săturam să-i purtăm, nu erau aruncați într-un sipet de bijuterii prăfuit ci înghițiți cu poftă. Urmând firul acestei ludice amintiri, vă veți bucura să descoperiți cum cele mai încântătoare dintre accesoriile dumneavoastră dragi pot prinde chiar și acum, ani mai târziu, viața aromată a unor delicatese, vă veți desfăta, sunt sigură, să aflați cu câtă naivitate acel obicei din copilărie poate scrie astăzi savuroase pagini de stil.

Vă întreb acum, câte dintre dumneavoastră, stimate doamne şi domnişoare subjugate fetişului modei, vă puteţi lăuda că nu vi s-a spus cel puţin o dată în viaţă că ar trebui să vă accesorizaţi ţinutele cu ceva mai mult gust? Pe de altă parte, câte dintre dumneavoastră nu au fost măcar o dată complimentate de iubit sau de un atare admirator şi catalogate drept delicioase, mulţumită unei alegeri vestimentare foarte potrivite? Ei bine, pentru a rări pe cât posibil prima situaţie în detrimentul celei de-a doua, fotograful Fulvio Bonavia întinde o mână plină de bun gust reprezentantelor sexului frumos.

            Italianul Fulvio Bonavia este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai căutaţi fotografi internaţionali ai momentului, al cărui portofoliu include nenumăraţi clienţi, nenumărate premii, dar mai ales nenumărate opere de artă. Printre acestea din urmă se numără şi „A Matter of Taste”, carte publicată în toată lumea, prin care fotograful vrea să demonstreze că unele alimente sunt atât de delicioase încât au dreptul sa devină haute-couture! Iar dacă el spune asta, cine suntem noi să le luăm acest drept?!

De la genţi, încălţăminte şi căciuli şi până la cele mai nebănuite bijuterii, imaginaţia tânărului fotograf nu are limite. Pantofi din solzi de peşte cu toc din jeleu și prăjiturele, ghetuţe de iarnă din orez cu ciucuri de usturoi, săndăluţe lejere de vară cu baretă din caju, seminţe şi foi de migdale, saboți olandezi din dovlecei ciopliți sau balerini uşori din vinete cărnoase. 

           Geantă de umăr din zmeură, geantă de mână din brocoli, o delicată geantă de seară cu lanţ, toată din afine, clasica geantă Coco Cahnel neagră din mure, clutch-uri din fructe nucifere, uscate și oleaginoase, sfărâmate sau întregi (fistic, alune, caju, migdale, nuci) sau o simplă sacoşă de cumpărături din caşcaval. 

Slipi din frunze de varză şi salată şi umbrele aşişderea. Ceasuri cu cadran din kiwi, brăţări din jeleu zaharisit, inele din fructe de mare sau cu trandafir din jambon şi câte şi mai câte altele.

Fotograful mărturiseşte că nu se teme să mixeze materiale cât mai diferite şi aparent incompatibile care să rezulte într-o serie de produse spectaculoase, surprinzătoare, la care niciunul dintre privitori să nu se fii aşteptat. Lucruri banale şi uzuale, de care fiecare dintre noi se foloseşte zilnic – alimente şi accesorii – sunt scoase din prozaic prin însăşi combinarea lor în moduri inedite. Scopul este, aşadar, unul cât se poate de simplu, acela de a seduce publicul nu prin ceva în totalitate nou şi nemaivăzut, ci prin ceva care le este foarte cunoscut şi la îndemână dar care capătă noi înfăţişări şi valenţe. Pentru realizarea acestor fotografii, el pozează mai întâi alimentul pe care vrea să îl folosească şi pe care îl modelează să fie cât mai apropiat de forma accesoriului pe care vrea să îl personalizeze, apoi fotografiază accesoriul propriu-zis iar, în cele din urmă, suprapune imaginile pe calculator şi gata, gustul ia formă!

Inspiraţia şi ideile îl surprind în plimbările sale pe străzile din Milano, unde nu ratează niciun boutique pentru a fii la curent cu ce accesorii sunt la modă, dar nici marile pieţe, care îi furnizează materia primă cu care să le îmbrace. Spre exemplu, o vizită la piaţa de peşte din cartier, i-a dat ideea realizării unei curele din hamsii, iar o după amiază relaxantă la o cofetărie i-a servit drept inspiraţie pentru realizarea unei alte curele, de această dată din fursecuri şi a unor perechi de cercei din trufe delicioase.

Ideea care stă la baza creaţiilor lui Fulvio Bonavia este aceea că fiecare persoană are (sau dacă nu are, atunci ar trebui să îşi construiască) un stil propriu, care să o definească şi care să îi confere siguranţa unicităţii. Desigur, importantă într-o atare măsură este şi ideea de modă în sine, însă stilul este cel care ar trebui să scrie moda pentru fiecare dintre noi în parte şi nu viceversa. Ori, aşa cum marea doamnă a modei frumos spunea „Moda trece, stilul rămâne”, balansul dintre cele două este cel puţin dezirabil. Avantajul este deci evident – nimeni, niciodată, nu se va plânge că movul din vânătă nu se mai poartă, că pastele la curea fac şoldurile late ori că anghinarea nu dă bine pe părul prins în coadă sau că strică bretonul proaspăt franjurat.

Mâncarea va fii mereu la modă, indiferent de stilul fiecăruia, trebuie doar să ne folosim de papilele estetice în loc de cele gustative pentru a descoperi cât de delicioasă şi actuală este de fapt. Iată cum, în cel mai plăcut mod posibil, femeia modernă poate împuşca doi iepuri dintr-un foc – arată delicios şi face economie la calorii! Mai așteptăm acum doar apariția unui creator de modă suficient de îndrăzneț, care să se încumete să ofere cu adevărat viață unor astfel de accesorii.

Marmota cu cravată roșie

(Vitali Gubarev, „Împărăția oglinzilor strâmbe”)   

            Un post despre cum realitatea unui copil mic nu are nimic de-a face cu realitatea unui copil mare. Că realitatea unui copil mare e și ea departe de realitatea celor „care trăiesc bine”, asta e deja epic. Copilul mic a văzut prin oglindă cum stă treaba cu realitatea copilului mare și a decis că oricum nu se grăbea nicăieri și că de fapt, nici după ciocolata lor nu se prea omoară, cravata prea-i încinge gâtu' iar de la movu' ăla purpuri îl ustură ochii. Decât mari ca ei, mai bine mici ca mine.

            „Împărăția oglinzilor strâmbe” a scriitorului rus Vitali Gubarev a fost, fără doar și poate, romanul copilăriei mele. Citit și răscitit până i s-au rupt coperțile iar paginile s-au îngălbenit și ros la margini, fiecare părticică a acțiunii mi-a rămas impregnată în memorie și suflet asemeni unui palimpsest încăpățânat pe care indiferent de câte ori îl cureți de vechea informație pentru a așterne una nouă, ea tot acolo rămâne și n-ai ce-i face, domnule, chiar nu ai! Au trecut, cred, aproape zece ani de la ultima lectură însă imaginile și numele personajelor, înfățișarea lor pe care mi-o clădisem în minte, erau mai proaspete chiar decât mineolele pe care le mănânc acum, în timp ce scriu aceste rânduri (mă întreb dacă tot marmotele sunt cele care învelesc mineolele în coajă...). Zic „erau” fiindcă, dintr-un exces de zel total nemotivat (hai să-i zicem melancolie, dor poate, habar n-am...) am căutat cartea mai deunăzi și am recitit-o. Mare greșeală. Degeaba am convenit cu mine „când m-am făcut eu mare” că o carte se citește și atât. Nu scot eu filosofii din ea ce n-au scos alții dacă o mai buchisesc o dată. Lumea e plină de cuvinte minunate la tot pasul, nu pot și nu vreau să ofer unei cărți luxul de a fi recitită când sute, mii de altele așteaptă să o închid pe precedenta (câteva excepții minore și justificabile au existat, desigur, cum ar fi cărțile care au făcut subiectul și obiectul lucrării mele de licență, despre care voi vorbi într-un post viitor). Revenind, așadar la romanul în discuție, am hotărât să îl recitesc înainte de a scrie acest post (o, tu, pretext tembel) și am înțeles, poate prea târziu, însă cu siguranță mult prea devreme pentru mine, că nu mai sunt copil și că lumea de basm care se deschidea odată în fața ochilor fetiței din mine este acum doar metamorfozarea lumii prezentului. Și, nu, nu e bine, fiindcă nu e basmul meu și al tău, ci e basmul celor care „trăiesc bine” (și dețin marmote...)!

          

             Foarte pe scurt acțiunea romanului – este vorba de povestea unei fetițe răsfățate și neascultătoare, Olga, care a ajuns să se vadă cu ochii altuia, așa cum îi spunea mereu bunica ei că ar trebui. Din lumea reală ea trece cu ajutorul oglinzii din vestibul în împărăția oglinzilor strâmbe, unde se aventurează la brațul lui Aglo, imaginea ei din oglindă. Toate personajele au nume care le descriu personalitatea dar care sunt scrise invers, deoarece totul era invers de partea cealaltă a oglinzii. Pentru a ajuta un tânăr care lucra la fabrica de oglinzi, Neteirp, să scape de o injustă condamnare la moarte, cele două fete sunt sprijinite de mătușa Agard, și de servitorul Bor, în timp ce împotriva lor se interpun Rutluv, Iocsorb și tânăra Arepiv (vă rog observați semnificația numelor). Toate acestea se petrec la curtea împăratului Topsed al VII-lea, care controla întreg regatul prin mii de oglinzi strâmbe care îi arătau pe schilozii nemâncați cu zilele, jerpeliți și biciuiți ca fiind bine făcuți, frumoși și sănătoși, iar fărmitura de pâine pe care o primeau ca simbrie ca fiind o jimblă grasă și rumenă. De asemenea, împăratul mic, urât și gras se transforma într-o mândrețe de conducător destoinic!

        

        În ochii copilului din mine, aceasta era o poveste despre adevăr și dreptate, care indiferent de împedimente biruiau mereu, o poveste despre două fetițe curajoase, cu inimi mari și pline de iubire pentru semenii lor, care nu mai cunosc frica și deznădejdea, teama de întuneric, de lilieci și șobolani sau înfometarea atunci când au ca unic scop să salveze un biet nenorocit din ghearele morții (și uite așa marmota făcea ce știe ea cel mai bine să facă...). Învățasem și cântecelul pe care obișnuiau să îl fredoneze cele două fete pentru a-și alunga teama și a-și insufla curaj în călătoria lor:

„De piedici mari, când țelu-i clar,         Tu nu te-nspăimânta.         Tot înainte așadar,         Cum cere țara ta!         Să nu te-oprești în loc de fel,         Păstrează-ți gândul viu.        Spre culmi te duce către țel,        Drapelul purpuriu.        Întocmai cum e ceru-n zori        El flutură în vânt,        Aprinde-n față aurori

Și-n inimă avânt!          Și sună pasul ne-nfricat          Când știi că-i larg desfășurat,          Pe cer, drapelul tău!          Precum părinții ne-au crescut,          Întocmai ca și ei,          I-om fi de-a pururi țării scut,          Nădejde și temei.          De greu să nu te temi de fel!          Te poartă, veșnic viu,          De-i zi ori noapte, către țel          Drapelul purpuriu!”

            Cât de patetic mi se pare acum! Poate că dacă (și bine că nu!) m-aș fii aflat în situația de a fi unul dintre șoimii sau pionierii patriei când eram mică (adică ȘI mai mică), realitatea din spatele poveștii mi s-ar fi revelat mai curând. Cu nespusă părere de rău observ acum că basmul copilăriei mele nu este altceva decât un imn mascat (și nu prea bine!) închinat Uniunii Sovietice și conducătorilor ei (de fapt nici nu știu prea bine dacă închinat Uniunii sau împotriva ei și nici nu vreau să aprofundez!). O lucrare tipic comunistă/ capitalistă, în care drapelul purpuriu și cravata roșie au puterea de a conduce lumea și de a arăta cetățenilor că susține adevăratele valori ale patriei bla bla întru binele lor. La finalul povestirii, Olga îl învinge pe prea-temutul Rutluv, în ochii căruia nimeni nu se poate uita fără a-și atrage apoi pieirea, cu ajutorul cravatei ei de pionier, care îl îngenunchează și ucide pe neînfricatul personaj prin simpla-i existență la gâtul fetei (marmota preia conducerea și înlocuiește deja desuetul staniol cu mătase purpurie și roșie). Cântecul pe care îl fredonau asupriții sorții din împărăție (cei care lucrau la fabricile de oglinzi mincinoase, robii, bucătarii împăratului etc.) este un imn similar, însă la nivel de „oameni mari”.

„Trăim slujindu-i pe bogați,

Minciuna vrea să ne doboare,

Dar afle gâzii blestemați,

Că Adevărul moarte n-are!

Spre Adevăr mereu să tinzi!

Să nu rămâi supus al sorții!

Deci jos cu strâmbele oglinzi,

Jos cu temutul Turn al morții!”

       

           Turnul ăsta al morții e un fel de nivel și condiție de trai pentru românul prezentului  care nu îl crede pe Băsescu când îi pune oglinda strâmbă în față și îi spune că trăiește bine! Îi face cioburi oglinda, cioburi mănâncă, cum s-ar zice. Asta poate fiindcă nimeni nu s-a gândit încă să lupte împotriva guvernului cu cravata de pionier într-o mână și cu scutul tricolor în alta, în timp ce cântă poezioare comuniste. (Dar nu-i bai, vreme mai este, marmota să fie sănătoasă!)

            

           Romanul e plin de paralelisme de soiul acesta, dar cred că s-a înțeles ideea și deja prea m-am întins la vorbă. Că întreg romanul este o propagandă împotriva capitalismului este evident și subliniat și prin faptul că fetele observă incompetența regelui Despot și că acesta este în permanență mânuit și jonglat de ajutoarele lui, cele care de fapt țin frâiele țării. Faptul că până la urmă cele două fete îi înving pe călăii societății sugerează nevoia de libertate asumată a Rusiei. Dacă e să extindem alegoria aceasta veche de peste 60 de ani ne dăm seama că de fapt astăzi este mai actuală ca niciodată și că și noi trăim în aceeași împărăție a oglinzilor strâmbe și că marmotele se înmulțesc pe zi ce trece. Mă întristează doar că până și cartea atât de dragă copilăriei mele s-a întors acum să mă bată pe umăr pentru a-mi reaminti asta (nu uitasem, doar că nu mă interesa și continuă să nu mă intereseze, la fel cum puțin îmi pasă în ce mod ajunge ciocolata în staniol, atâta timp cât știu în ce mod să mă folosesc de ea când ajunge la mine!).

            O oarecare dezamăgire era imposibil să nu survină după recitirea romanului, însă, din fericire, nu a avut puterea necesară de a suprima bucuria pe care mi-a produs-o lectura acestuia în anii copilăriei. Îmi place să cred că nimic nu este de fapt greșit sau ascuns în acest roman, că nu există niciun substrat și că singura ofensă adusă poveștii este cauzată de mine, pentru că mi-am încălcat pactul și am recitit cartea. Fără aceasta, articolul pe care l-aș fii postat ar fi fost întru totul diferit. Nu cred să vă fii produs totuși niciun deserviciu – aceia dintre dumneavoastră care „au crescut” sunt deja familiarizați cu problemele expuse în carte, pe care le vor lua ca atare și nu vor fi deranjați sau dezarmați de ele, pe când cei care ați rămas copii veți închide ochii și vă veți face că nu le vedeți/ înțelegeți. În asentimentul celei din urmă constatări și aruncând cele scrise mai sus în analele unei conștiințe care tindea să devină prea conștientă și deci nedezirabilă mie, vă recomand într-o clipă de singurătate lectura cărții domnului Gubarev (până la urmă, vacile vor continua să fie purpurii cu pete albe iar marmotele să își facă treaba nestingherite atâta timp cât fiecare dintre noi le va permite asta).

[Addenda: Ca tot omul secolului 21, m-am gândit să Google-esc să văd ce găsesc despre autor și carte. Surprinzător, dacă am găsit 2 vorbe, pe ici pe colo, însă am dat peste o ecranizare a romanului, al cărui scenariu a fost scris tot de autor. Voi urmări zilele viitoare filmul, sunt foarte curioasă cum a fost gândit și voi reveni cu link-ul unde îl puteți urmări și ceva noi detalii.]

Uite stilu’, nu e stilu’...

(Dana Budeanu, „Manual de stil”)

           Deci da. Tocmai ce am terminat de citit „Manualul de stil” al Danei Budeanu. Mi-am dorit extraordinar de mult cartea de când am auzit de lansare și, când am primit-o de ziua mea acum 2 ani, am fost în extaz. Am ales însă să nu o citesc „chiar” atunci fiindcă am simțit că trebuie să mai aștept puțin. „Cââât?!”, mă întreba exasperat prietenul meu care mi-o făcuse cadou la cât îl bătusem la cap cu ea. „Puțin”, ziceam eu, „simt că nu am starea corespunzătoare să o citesc, îmi trebuie un feeling anume”. Și uite așa m-am uitat la coperta ei aproape 2 ani de zile, umilă și distantă, așteptând ceva, naiba știe ce. Până când mai ieri m-am trezit făcând o baie cu multă spumă și cu cartea în mână. Aveam niște emoții, ceva de speriat, nu pot concepe cum o carte poate să inducă asemenea stări unui om normal, încep să cred că ceva nu e în regulă cu mine... Probabil că nici dacă aveam garanția că Dumnezeu însuși a scris-o nu aș fii fost mai timorată și tulburată decât eram atunci, cu gândul la minunile de stil ce urmau să mi se reveleze în toată somptuozitatea lor estetică prin fiecare buche din acea Biblie a modei. Care Dumnezeu?! Nu e de Dumnezeu, e de Dana Budeanu! Uau.

            Impresiile post-lectură sunt cel puțin contradictorii. Deznodământ anticipat – ultima pagină dată, ochi închiși, carte strânsă la piept, suflet și minte împăcate și unite întru bunul simț estetic al modei universale și al stilului personal, promisiune de a reveni asupra ei ori de câte ori mă voi simți într-un impas vestimentar, noțiuni în domeniu îmbogățite, așezate pe răftulețe frumos colorate și mereu, dar mereu șterse de praf (am alergie). Deznodământ efectiv – Serios?!

            Fără doar și poate nu e ceea ce m-am așteptat. Deși o știam pe Dana Budeanu exclusiv din rubrica de bine/ prost îmbrăcați din revista „Ciao!” pe care o cumpără bunica mea, eram fascinată. Faptul că ea își pusese semnătura pe coperta unei cărți, în ochii mei garanta excelența de necontestat a acelei cărți, cel puțin din punct de vedere estetic, stilistic, de disciplină, educație și bun simț al frumosului, al cărui mentor și critic desăvârșit în România se dorește (și se autointitulează) a fi. Mă gândesc, poate, că așteptările mele de la acest manual au fost prea exacerbate și de aici nemulțumirea. Sunt curioasă dacă cei (de fapt cele) care ați citit-o veți subscrie la propria-mi impresie. Dar să revin. O să vă spun în linii mari ce nu mi-a plăcut (asta nu înseamnă că e greșit și că eu fac dreptate, ci doar că mie nu mi-a plăcut), apoi ce mi-a plăcut (să ne înțelegem – Dana Budeanu este tot Dana Budeanu și după ce am citit cartea ei, doar că mă așteptam la mai mult, la mai bun și la mai demn) și, în final, ce nu am înțeles (e retoric).

BULINA NEAGRĂ:

            • Pentru început, trebuie să știi că această carte nu ți se adresează ție. Se adresează persoanelor cu un venit extrem de generos (știi cum e când auzi că cutare a cumpărat cutare lucru cu cutare sumă și tu te miri că nici nu credeai să existe suma aia aievea? No, deci lor.) care oricum nu au nevoie de cartea Danei Budeanu fiindcă ori nu le pasă de modă, ori o au deja pe Dana ca stilist personal (sau și mai bine pe Laura Vărgălui, dar nici Dana nu e de lepădat). Acum, dacă dintre toate înșiruirile de nume de designeri și branduri și materiale de genți și feluri de diamante poți trage niște concluzii care să-ți flateze viitoarele outfituri și să te ajute să mai tai niște greșeli vestimentare de pe propria listă, ei bine consider că ăsta este meritul tău, și mai puțin al ei. Îmi place să cred că asta se datorează existenței unui oarecare bun simț estetic și a unui gram de cultură în domeniul vestimentar care puțini, prea puțini știu cu ce se mănâncă.

            

           • Am avut apoi strania senzație pe întreg parcursul lecturii că se striga la mine: Trebuie! În niciun caz! Fă aia! Nu poți să faci aia! Cum să faci aia?! Nu trebuie să faci aialaltă! Niciodată! etc. Pe lângă toate imperativele acestea, numeroase sintagme scrise cu majuscule în mijlocul propoziției; scopul era evident, însă sentimentul pe care mi l-a indus mie a fost de a duce mâinile la urechi, pentru a mă apăra de zgomot. (Nu da, că arunc blugii ăia conici, promiiit!!)

            • Cartea e un elogiu adus proverbului „Don’t judge a book by its covers”. Calitatea este desăvârșită, într-adevăr, paginile sunt groase, lucioase, aerisite (poate prea aerisite), design-ul este pe măsură, aproape fiecare pagină este individualizată sub acest aspect, iar desenele sunt foarte minimaliste și numeroase, mi-au plăcut mult. Cu alte cuvinte,  plătești hârtia și culorile, (ca o carte pentru copii, cu multe poze și fără scris, că ăia-s mici și nu știu citi) nicidecum informația.

            • Stilul cărții este foarte șleampăt. Curat și accesibil, da, de acord, însă mult prea sărac. Dacă am face un bilanț al cuvintelor folosite (poate chiar o să o fac într-o zi...) cred că am putea împărți cartea în 2 părți relativ egale; prima conține cuvintele „superb” (de regulă la plural că e vorba de pantofi, mai mereu), „masiv”, „trebuie” (cu sau fără negație dar obigatoriu cu semnul exclamării), „ador” și „urăsc”, iar a doua parte, restul cuvintelor din carte (care da, sunt mai mult de cinci, dar nu mult mai multe). Pe lângă asta, ceva expresii stereotipe și clișee. Deci nu. Nu se cade.

           • Cartea nu e un manual de stil, ci un rețetar. Pas cu pas ce trebuie să faci și să nu faci și ce se întâmplă dacă totuși faci când ți s-a spus să nu faci.

            • Mi-a displăcut prefața Mihaelei Rădulescu, dar asta nu e vina Danei. Mi-a plăcut în schimb postfața, semnată Răzvan Ciobanu. Nici nu se putea altfel.

            • Cel și cel mai tare m-a deranjat faptul că din toată cartea transpare senzația că stilul se cumpără. Ai un Hermes Birkin, ai stil. Nu ai, mai învață! Păcat că nu învățând ți-l poți achiziționa, că dacă așa ar merge treaba, aș putea numi cel puțin 5 persoane din jurul meu care ar înota în Hermesuri.

            • De asemenea, n-ai breton, degeaba faci umbră pământului! (Wtf?!)

BULINA ALBĂ:

               • Manualul debutează cu niște reguli de bază (destul de stufoase, chiar OK), niște repere, un „must have” de câteva piese pe care le poți combina în feluri variate în așa fel încât să poți obține multe ținute cu haine relativ puține și care să fie potrivite și la job, și la un cocktail, și într-un club, la un teatru, o plimbare etc. (desigur, hainele sunt aceleași, combinațiile însă fac diferența!). Le găsesc binevenite și cred că asupra acestei părți din manual voi reveni în viitor cu niște aspecte și păreri/ poze personale, deoarece este într-adevăr instructivă și mă pasionează.

           • S-au precizat o serie de aspecte de bun simț. De atât de bun și infinit bun simț, încât dacă acesta îți lipsește și prin urmare nu știai (și aplicai!) aceste aspecte până acum, înseamnă că oricum nu vei ajunge să îți cumperi o carte de stil, deci nu vorbesc cu tine acum. Să exemplific câteva – geantă mare și încăpătoare ziua (desigur că nu din vinilin, desigur ca nu din Brintex/ Obor) versus geantă mică cu lanț/ plic/ clutch seara și nu invers; unghii roșii/ negre/ alte culori închise sau transparente, scurte, și nu sidefate/ cu sclipici/ roz/ galben/ flori aplicate/ ursuleți/ fluturași/ Dumnezeu-mai-știe-ce-alte-kitchoșenii și lungi și rotunde ca de vrăjitoare (de oja scorojită nu mai zic.); ștrampi 15/ 20 DEN, o oroare care continuă să mai fie purtată (acum parcă și mie îmi venea să scriu cu majuscule) și comercializată versus ștrampi mați, de preferință negri sau, și mai bine, deloc; un mare nu pentru manichiura franțuzească (nu am înțeles niciodată moda asta..) alături de unghiile LUNGI la picioare (acum chiar nu m-am mai putut abține, chiar am țipat!); păr platinat ars, breton șuvițat sau șuvițe care încadrează fața (stil André) în loc de frizură decentă de femeie matură și asumată; buric gol, chiloți pe afară, sutien mic mic și corpuri grăsuțe în haine cu câteva numere mai mici; haine cu logouri maaari la vedere, machiaje stridente, toate în locul unei simple și curate decențe etc. Dacă ceva vă pare nou sau nu vă pare bine, atunci e tragic.

            • Mi-a plăcut mult capitolul alocat noțiunii de „vintage”. M-am săturat să aud în jurul meu la tot pasul, că aia și cealaltă e vintage. Sună mai bine așa, decât să zici că aia e veche și stă să cadă, iar cealaltă e ruptă și uzată, dar e de demult, are istorie! Ca să rezum în propriile cuvinte spațiul destinat de Dana acestei noțiuni: e adevărat că tot ce este vintage este și trebuie să fie vechi, dar sub nicio formă și sub nicio circumstanță nu tot ceea ce este vechi este vintage! (și Flo, mobila NU este vintage!)

            • Am apreciat foarte mult faptul că promovează rochiile și feminitatea în detrimentul oricărui alt artificiu. Părerea mea este că femeia care știe să fie femeie într-o rochiță, poate fi femeie mereu, invers însă nu! (Știți vorba aia – maimuța îmbrăcată în catifea tot maimuță e...)          

           • Pune mult accent pe ceea ce iubesc eu cel mai mult la o ținută – accesoriile. Gândurile mele întocmai, când spune că trebuie să ai multe, foarte multe accesorii, care te încarcă fără să știi de energie pozitivă (nu, nu știu câte brățări am pe mână acum!) și când insistă pe frumusețea și utilitatea broșelor, accesorii minunate pe care aproape nimeni nu le mai poartă, poate doar dacă sunt din acelea gata aplicate pe o rochie sau bluză (oribil și leneș!).

             • Despre șaluri și fulare: „Nu trebuie să ai multe, dar trebuie să ai”. Atât J.

            • Are 2 capitole de ponturi, gen cu ce te poți îmbrăca când mergi la un cocktail sau teatru sau cum îți poți descoperi stilul (la asta nu m-a lămurit, e ceva foarte generic și cel puțin vag, pe mine nu m-a ajutat cu nimic să îl găsesc, bine că mă mai trage el din când în când de mânecă).

ALBA NEAGRĂ:

            • Aspectele de genul „așa nu-i bine și gata” nu mă mulțumesc. Vreau să știu întâi de ce; nu poți schimba ceva (chiar de bunăvoință există) fără să înțelegi rațiunea. Prin urmare, mi-e foarte neclar care e problema în a purta cizme înalte și rochii ¾ (deasupra sau dedesubtul genunchiului), combinație vestimentară pe care eu o aleg destul de frevcent.

            • Păr lung = feminitate. Păr scurt = anti-feminitate. Recent m-am tuns foarte scurt și niciodată nu m-am simțit mai feminină și mai sexy. E o chestiune de atitudine, și nicidecum de lungime a părului (uitați-vă la Emma Watson cât de minunat arată tuns băiețește!).

            • Dacă vrei să fii sau să înveți să fii feminină, te uiți la filme retro, nu la seriale (am parafrazat). Nici pe asta n-am înțeles-o.

           • Cam toate ținutele sunt accesorizate cu cât mai multe brățări pe o mână, indiferent de stilul/ vârsta/ statutul persoanei în discuție. Am ajuns, pare-se, trend-setter de la 16 ani fără voia mea! J

            • Tot nu pricep care e treaba cu bretonul.

           • Păr roșcat = nasol. De acord.     (Am pus-o la categoria asta fiindcă tocmai m-am roșcovănit. Dar trece curând. Plus că trebuia făcută și asta cândva.)

          • Nu înțeleg cum cineva poate vorbi cu un pom (bonsai), cu atât mai puțin o să înțeleg pe cineva care vorbește cu diamantele...

            • Citez din Dana Budeanu: „Stilul nu are vârstă, are doar substanță. Stilul se construiește cu multă răbdare și informație”. Simpatic spus, nu suficient de simpatetic exemplificat.

[P.S. Am citit cu câteva zile în urmă pe internet o tiradă destul de aprigă la adresa Danei Budeanu, cum că ar fi plagiat fără pic de rușine o carte de stil a unei autoare străine (îmi scapă acum numele) și că de aici a apărut practic „Manualul (ei) de stil”. Chiar îmi comandasem on-line ceva mai înainte niște cărți, și întâmplarea face ca una dintre ele să fie chiar cartea în discuție. Cu bunăvoința Poștei Române, într-o săptămână, cel mult două, ar trebui să intru în posesia lor și voi reveni ulterior cu un post despre cealaltă carte de stil, indiferent de veridicitatea acuzațiilor pe care le-am citit. Mulțumesc pentru răbdare și interes.]