Toamna asta mi-e frig

(pentru că fără tine e toamnă. urâtă şi cenuşie. şi tristă şi rea. aşa e fără tine…)

Stefan Octavian Iosif, „Toamna”

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli

De vânt pe la fereşti,

Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,

Te-nfiorezi de tristele-i poveşti…

El povesteşte despre moarte foi

Pe care le goneşte ca pe-un roi,

Ca pe-un convoi

De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geam.

El stinge crini, şi roze, şi zambile,

El frânge ramuri,

Şi plânge, şi se tânguieşte zile

întregi şi nopţi întregi, necontenit.

Acuma stins şi parcă ostenit

Abia suspină,

Ca plânsul violinei în surdină,

Apoi îşi schimbă fără veste tonul.

Şi uimit 1-auzi cum suie

Din nou diapazonul

Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,

Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme

Într-un amestec înfiorător

De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!

Ah, ce frumos, ce potolită vreme,

Ce veac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită

De visul cald al somnoroasei veri,

Aşa bogată-n fermecate vise,

Dormea, dar s-a trezit…

Văzând fugita

Vicleana vară care-o amăgise,

Acum, când întelege adevărul,

Se zbate ca o mamă părăsită

Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!…

(pentru că frunzele sunt ude. şi e noroi. şi brumă. şi Muff îşi murdăreşte lăbuţele mereu. aşa e fără tine…)

(şi plouă. şi e frig. şi e dor. şi e toamnă. înăuntru şi afară...)

Mihai Eminescu, „Afară-i toamnă”

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândesti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată ;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată.
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri, rânduri;

Deodat’ aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri…

Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

(şi geamurile se murdăresc întruna. şi pe dinăuntru şi pe din afară…)

(soba rece, pipa rece, mâna rece, gura rece. dar nu e de la toamnă…)

Ion Minulescu, „Cu Toamna în odaie”

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…

Şi la fel ca-n fiecare an,

M-a rugat s-o las să intre în odaie,

Că-mi aduce o cutie cu Capstan

Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:

Soba rece,

Pipa rece,

Mâna rece,

Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?

Dacă-n toamna asta, poate,

Toamna-mi bate

Pentru cea din urmă oară-n geam?

“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă

Ca o mincinoasă profeţie

De Sibila…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă

S-a încalzit ca un cuptor de pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă

Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine

O să moară… vai!…

Bolnavă de gripă…

(perna rece, braţul rece, ceaiul rece, zâmbetul rece. dar nu e de la toamnă…)

(caut umbră.)

Nichita Stănescu, „Emoţie de toamnă”

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

(dragoste de umbră. mare. cât un urs de mare! cu umbră. în umbra. din umbră…)

(e în carte. şi zâmbetul. şi mângâierea. şi sărutul pe pleoape. şi eu. dar ce păcat că tu nu citeşti…)

George Călinescu, „Frunza”

Din frunzele ce-n geam

Azi s-au lovit într-una,

Căzând sub pom morman,

Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,

Ca un ţesut domnesc,

Cu fire de jăratec

Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,

Şi ca o gură mută

Ce străbătând obrazul

Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc

Asculţi al mării hohot,

În foaia mea de foc

Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,

Suspinul lor uşor,

Atunci când prin grădină

Le-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul

Pe drumuri şi-n oraşe,

Cântând pe tot pământul

Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte

O frunză de atlaz,

Prin care de departe

Te mângâi pe obraz.

(şi gândurile. şi amintirile. şi râsetele. şi şoaptele. şi dorul. dar ce păcat că tu nu citeşti…)

(e toamnă iar. şi nu îmi pare rău. fiindcă a fost vară. atât de vară...)

George Bacovia, „Nervi de toamnă”

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

(e toamnă, deci. şi nu îmi pare rău. şi nu pentru că mi-e mai puţin dor ca ieri. ci pentru că azi sunt mai înţeleaptă.)