La pas cu fericirea

(Gabriela Melinescu, „Ghetele fericirii”)

„Fericirea este ceva care nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața” – așa începe una dintre melodiile cele mai dragi adolescenței mele. Un vers plin de adânci însemnătăți și lecții tacite de viață, la vremea respectivă. Dar timpul trece, percepțiile asupra lucrurilor mai mult sau mai puțin însemnate pentru existența noastră se alterează, o dată cu pantofii pe care îi purtăm în timpul acestor schimbări. Avem nevoie de fericire și mă bucur să văd cum zi după zi o mai descopăr în ceva. Am renunțat să mai alerg în căutarea ei, fiindcă cu cât goneam mai tare, cu atât mai abitir se ascundea de mine. De asemenea, am renunțat să cred că mai există un punct mort unde se aglomerează toată fericirea din lume și odată cel îl voi găsi, al meu va fi. Am înțeles atunci că versul atât de drag mie pus pe repeat ani de zile e doar o utopie prin însăși utopicul pe care îl afirmă. Fericirea e realizabilă! Important e să știi în ce să te încalți când te pui pe alergat.

   

            În urmă cu doi ani am primit de ziua mea de la prietenii mei dragi, Rodica și Adi, o colecție de nuvele a autoarei Gabriela Melinescu, numită „Ghetele fericirii”. Voi fi foarte scurtă în menţiuni, deoarece nu țin minte să îmi fii inspirat nimic notabil. Povești simple, abia schițate, personaje neindividualizate, stil cel puțin precar, lectură cât se poate de accesibilă (ca limbaj, viteză, vocabular, implicație mentală), banalitate la fiecare nivel presupus artistic. Prozaism, dacă e pe așa, am întâlnit și la Max Blecher, și la Anton Holban, din plin la Mircea Cărtărescu (ca să mă mențin în sfera literaturii române), dar ei au știut să facă din asta o egidă a stilului lor. Gabriela Melinescu a rămas pentru mine la gradul pur de subliminal. Ca cititor, sunt foarte ușor impresionabilă. Conștientizez dificultatea actului creator, de aceea mă entuziasmez cu sprinteneală de aproape orice carte. Cerințele mele de la o lectură sunt minimaliste. E suficient să exceleze pe o parte, ca să dau șanse tuturor celorlate aspecte mai precare ale ei. Din păcate, cartea Gabrielei Melinescu a fost lineară sub toate aspectele și pe toate planurile.

         

            Sumar – naratorul își schimbă identitatea radical în fiecare dintre cele 9 nuvele, însă oferă niște indicii care să permită cititorului să înțeleagă că este vorba doar de înfățișări diferite dacă nu ale aceleiași persoane, atunci cel puțin ale aceluiași suflet. Căutarea fericirii și împlinirea ei prin iubire este tema care corelează toate cele 9 povestiri. Planul „la îndemână” al acțiunii se vrea a fi cumva surescitat prin inserțiile de fantastic, element căruia eu nu i-am putut găsi noimă în acest context. Un soi de „Întâmplări în irealitatea imediată” a lui Max Blecher, dar la un nivel la care prozaismul și plictsul dictează cursul narațiunii. Oameni plini de lehamite și supărați pe viață, dar care chipurile caută împlinirea la nivel divin prin iubire și, până atunci, prin varii fantasmagonii. Dar, vrednici de interes ori ba, acești oameni au ceva în comun – căutarea fericirii (din câte scrie pe coperta posterioară a cărții, însă, din câte am constat la majoritatea cărților contemporane, acolo e locul în care se aberează în totală necunoștință de cauză...). Asta și faptul că poartă pantofi, ghete, cizme, sandale, șlapi, espadrile, teniși, şoşoni sau ce or mai purta. Cu alte cuvinte, o dată ce ţi-ai asigurat mergătorii (frumoşi, pestriţi, potriviţi cu poşeta, dar nu asortaţi!) nimic nu ar trebui să mai stea în calea găsirii fericirii!

Revenind la cele afirmate la începutul acestui post, am ajuns la un punct (vorba aceleiaşi trupe „au trecut ani, şi viaţa s-a schimbat”...) în care chiar cred cu tărie că fericirea este realizabilă! Nu uşor. Nu pe termen lung. Nu întotdeauna alături de persoanele care ne-am dori sau în mediile în care am visa. Nu cu ajutorul altora. DAR! Fără regrete şi compromisuri. Fără temeri şi incertitudini. Fără planuri mocnite în dureri şi nevoi. Fericirea e simplă! Important e să știi ce încălțări să porți când pornești în căutarea ei! Și, cum viața e construită pe asimetrii și din extreme care se completează, fericirea pe care o caută o carte în toată simplitatea ei trebuie în mod necesar să poarte încălțările insolitului, nu-i așa? Fericirea, până la urmă, poartă stigmatul insolitului pentru fiecare dintre noi. Dacă ar fi altfel, am aspira toţi la fericirea universală, pe care oricum, cel mai probabil, nici nu am şti să o recunoaştem. Ce contează, şi asta doar am încercat să păstrez în minte din cartea altfel fastidioasă a Gabrielei Melinescu, este aceea că personajele şi-au găsit până la final, fiecare în felul şi după posibilităţile sale, fericirea. Sau ceea ce definea fiecare ca fiind fericirea lui. Pentru asta doar, şi nu regret lectura cărţii.

   Sweet Child of Mine. Toastmasters. O limbuţă pe obraz de la Muffin. Brăţări cu ţinte şi cercei negri. Japoneză. Sunshine in the Rain. O carte bună. Un sărut şi o îmbrăţişare plină de dor. „Danza Kuduro” în faţa oglinzii în piajamale. Călătorii. Cumpărături. Karaoke. Complimente. Un pui la cuptor cu nucşoară. Sibiu. Poze. Bowling. Ping-Pong. Modă. Literatură. Inele mari. Râs, mult râs. Zâmbete calde. Şi putinţa de a te face să zâmbeşti. Da, pe TINE! Amaretto. Speranţă. Cafea. Soare şi dimineţi. Iarăşi. Planuri. Oameni noi şi prieteni vechi. Locuri noi şi amintiri vechi. Zi de zi, îmi pun pantofi frumoşi şi ies la plimbare în căutarea fericirii!

Voi ce faceţi astăzi? Eu tocmai am ieşit la alergat! Sunt pe urmele ei!

Fiindcă ştiu că mă veţi întreba:

1.      Balerini coral H&M + plic colorat (Turcia)

2.      UGGs crem (China)

3.      Pumps albaştri Stradivarius + clutch cu mărgele colorate Leonardo

4.      Peep-toes nude Deichmann + plic ţinte Takko/ poşetă maro cu dungi New Yorker

5.      Pantofi maro Poema + clutch negru de dantelă Accessorize