My photo
Trai(nui)esc frumos. Munțomănesc. Visez. Zâmbesc cu ochii. Râd cu sufletul.

Wednesday, October 5, 2011

te LOVEsc de mor!

(Lisa See, „Dragostea Florii-de-Bujor”)


               

De câte ori nu v-aţi pomenit spunând cu exasperare unei persoane care nu mai contenea să se lamenteze de suferinţa ei „las’ că nu mori din asta!” sau „îţi trece pân’ te măriţi!” sau „nimeni n-a murit de prea multă iubire!”? Nu ştiu de câte ori am spus-o eu, însă ştiu că am auzit-o de nenumărate ori. Şi nu cred că eşti insensibil sau nepăsător dacă consideri asta, ci pur şi simplu e realitatea lumii în care trăim. Că tot am început cu clişee, „ce nu te ucide, te face mai puternic” întăreşte cumva veridicitatea celor de mai sus, din nou, tot în contextul actual al unei lumi în care iubirea nu face victime în mod direct. Că eşti tu nebun (sau de cele mai multe ori nebună) şi te arunci în faţa trenului că ăla pe care-l iubeai pleacă cu alta, asta nu înseamnă să fii victima iubirii, ci victima prostiei şi e poveste de Ştirile de la ora 5, nu de roman (deocamdată, cel puţin. Nu e exclus ca Esca să dispară din manualele de istorie şi să apară în cele de limba română).
            Dar a fost odată (zic cărţile, nu eu!) o vreme în care iubirea se năştea cu forţa intrinsecă de a ucide. Nu lipsa iubirii ucidea, ci abundenţa ei. Vă sunt familiare, sunt convinsă, romanele occidentale din perioada romantică şi victoriană, dar şi romanele de început din literatura română, în care personajele mureau pe capete de friguri. Şi nu pentru că nu aveau încălzire centrală. Nu zicea nicăieri că e iarnă, de fapt. Nici măcar frig! Frigurile erau consecinţa unei iubiri neîmplinite. De cele mai multe ori împărtăşită, însă neîmplinită din, de regulă, considerente sociale sau etice. Mereu mi s-a părut superfluu un astfel de aspect. Niciodată nu am considerat că este de impact, ci doar forţat. Cum să te ia frigu’ de la iubire şi să mori?! Încerc să fac cumva o legătură şi mă gândesc că neaoşul „te lovesc de mori (eventual şi un „fă”)!” a pornit de la un mai abstract „te LOVEsc de mor! (sau până mor)”. Deci „să mor eu” (de dragul tău) a devenit „să mori tu” (din cauza mea). Cunoscute sunt, deci, căile iubirii! Şi accesibile!
           
Situaţie. (Sau declaraţie):
Atunci:
Ea: Te LOVEsc de mor, dragul meu! Tu mă LOVEşti?
El: Eu te LOVEsc mai tare, draga mea! Te LOVEsc cu toată puterea!
Şi se îmbrăţişează. Şi se scrie roman frumos.

Acum:
Ea: Mă LOVEşti?
El o loveşte.
Andreea Esca are rating. Nu e momentul să se apuce de scris romane. Încă.

Într-un fel sau altul, se pare că din iubire chiar se moare. Deci frazele clişeu din primul paragraf al acestui post ar trebui regândite şi adaptate epocii. Ideea e că se moare, numai că se moare diferit. M-a uimit destul de mult să citesc în cartea Lisei See, „Dragostea Florii-de-Bujor” că şi în literatura orientală dragostea făcea victime pe capete şi că există şi la ei un echivalent al frigurilor noastre. Fetele (că doar de fete era vorba, băieţii lor nu erau, pare-se, aşa sensibili ca ai noştri...) se stingeau încetul cu încetul, fiind răpuse de o „boală de primăvară”. Scurt şi brut, „boala de primăvară” apărea odată cu iubirea şi dispărea odată cu sexul. Problema e că de cele mai multe ori fata nu consuma actul, ci boala consuma fata până nu mai rămânea nimic din ea.


Nu o să vă spun foarte multe despre acest al doilea roman al Lisei See pe care l-am citit fiindcă nu am reuşit defel să mă detaşez de excelenţa celui dintâi (despre care am scris aici), fapt pentru care cred că i-aş face mai multă nedreptate decât justeţe. Cred că e important să menţionez, totuşi, că „Dragostea Florii-de-Bujor” este mai mult decât un roman, sau mai puţin decât un roman. Depinde de perspectivă. Pe de-o parte este romanul unui alt roman, „Pavilionul Bujorilor” de Tang Xianzu, apoi romanul aceleiaşi drame puse în scenă şi, pe de altă parte, un metaroman, fiindcă fecioara moartă din iubire le învaţă pe următoarele soţii ale iubitului ei ce înseamnă arta descifrării unui text literar, precum şi arta punerii pe hârtie a gândurilor şi sentimentelor.


CE ŞI DE CE
Floare-de-Bujor urmează să se căsătorească, conform tradiţiei, cu un bărbat pe care nu îl cunoaşte, ales de tatăl ei. Şi nu are absolut nicio problemă cu asta! Întâlnirea cu un străin de care se îndrăgosteşte are, însă, puterea de a-i schimba întreg universul. Boala de iubire care o consumă pe fată puţin câte puţin îi dă lovitura finală în ziua nunţii, nu înainte de a o lăsa să înţeleagă că bărbatul pentru care a ales să moară (continui să consider că e vorba de o alegere, nu de un dat) era tocmai bărbatul sortit să îi fie soţ. De aici încolo, perspectiva aucturială se mută pe un plan superior, de unde tânăra vede multe, dar înţelege puţine. Şi aş putea zice că din cauza asta noi, cititorii şi mai puţine. Cel puţin eu una de la un punct am început să ridic întrebări. Cum nimeni însă nu a coborât cu răspunsurile, am continuat lectura aşa, acumulând lacune întrebătoare până la finele romanului. Nu aş putea spune că nu a fost ce mă aşteptam, fiindcă nu mă aşteptam la ceva anume, dar totuşi nu la asta.


DE CE NU (CHIAR)
Reuniunea din cer a nenumăratelor fete moarte din cauza aceleiaşi boli de primăvără şi care practic şi-au indus singure această stare prin prisma lecturii romanului lui Tang Xianzu (nu iubirea lor le cauza moartea, ci iubirea lui Liniang, personajul romanului menţionat!) mi s-a părut cel puţin redundantă. Apoi, m-au ameţit peste poate toate regulile spiritelor, care aveau voie să facă una, dar alta le era interzis, şi excepţii, şi trişeli (deci şi acolo merge...) care m-au obosit enorm. Chiar şi aşa, mi se pare că romanul abundă în idei care la un punct ajung să se bată cap în cap. Ce m-a deranjat poate cel mai mult la acest roman este lipsa desăvârşită de realism. Nu se vrea roman fantastic şi nici afabulaţie mitică, ci poveste de iubire reală, care a continuat să fie reală chiar şi după ce a transces graniţa dintre lumi. Te LOVEsc pe pământ, dar te LOVEsc la fel de mult şi din cer. Frumos. Şi el a continuat să o LOVEască. Deşi nu s-a dat în lături să le LOVEască la fel de bine şi pe succesoarele ei. Dar nu cu asta am o problemă. Ci cu faptul că nu m-a convins să cred „da, aşa se spune de mii de ani, înseamnă că asta era iubirea şi asta se întâmpla cu ea şi cu posesoarea ei dincolo de moarte”. Nu. Ansamblul, structura post-moarte, reorganizarea lumii celor dispăruţi mi s-a părut o aberaţie. Ori a fost prost gândită de ăi bătrâni, ori prost spusă de autoare, ori prost înţeleasă de mine. Una din trei, dar nu ştiu care.


DE CE DA (TOTUŞI)
În altă ordine de idei, m-a bucurat să văd că părerea pe care mi-am făcut-o despre stilul autoreai nu s-a dezminţit defel. La cele enunţate în postul anterior, adaug acum caracterul versatil al stilului ei de scriere. Cu excepţia câtorva pasaje de descriere (la fel de crâncenă şi dureroasă ca în „Fetele din Shanghai”) care o dădeau de gol, aş fi putut jura că romanul a fost scris de un autor chinez şi nu de unul american. Mulajul pe personaje al Lisei See mi se pare extraordinar. Fetele din Shanghai s-au mutat în America şi şi-au acceptat condiţia. Lisa See a scris în consecinţă. Floare-de-Bujor, în schimb, e chinezoaica adând înrădăcinată în tradiţiile familiei sale, care fusese întreaga ei lume. Lisa See scrie în consecinţă.
Trebuie de asemenea menţionat că pentru mine şi acesta a fost un roman de prima dată! Deşi povestea în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, unicitatea ei nu poate fi discutată. M-au cucerit întrepătrunderile de sacru şi profan, atât de natural împletite. Acum Floare-de-Bujor o învăţa pe una din noile soţii să aducă ofrande străbunilor, acum intra în corpul ei şi o obliga aproape să facă „nori şi ploaie” cu soţul sau să „îi cânte la fluier” (cred că metaforele folosite în roman nu necesită explicaţii suplimentare). Acum era duhul benevolent şi îndatoritor, acum plănuia răzbunări luciferice. Acum îndura stoic martiriul foametei, acum se lupta mai ceva ca un câine pentru nişte coji putrezite etc.

Multe chestiuni ar putea fi aduse în discuţie, deoarece complexitatea subiectelor abordate şi multi-faţetismul fiecăruia dintre ele este unul dintre aspectele care m-au surprins în mod plăcut la acest roman. Nu vreau să pară că îl recomand spre lectură, acum pe ultmele rânduri ale acestui post, dar nici că l-am defăimat în cele de mai sus. E poate doar una dintre acele cărţi care ar merita şansa unei a doua lecturi. Şansă pe care ştiu că de la mine nu o va primi, dar din faţa căreia nu vreau să pară că vă sfătuiesc să vă retrageţi şi voi. Până la urmă, orice perspectivă asupra iubirii e binevenită. Că aşa-i în viaţă. Acum loveşti cu piciorul în ea iubire şi te juri că gata eşti, nu-ţi mai trebe cât ăi trăi, până... până te LOVEşte de nu te vezi şi o iei de la capăt...

10 comments:

  1. Efectul lasat de Zburatorul din mitologia romaneasca seamana printr-o analogie usor fortata cu "Boala de primvara".

    "Transferul energetic, trece peste bariera mortii, si asta este un blestem, greu de iertat, caci incalca legea neimpreunarii viilor cu mortii" M Eliade

    Dragos

    ReplyDelete
  2. Asa e, ai perfecta dreptate!
    Trebuie sa recunosc ca am facut alte analogii cu literatura romana, dar peste Heliade Radulescu am trecut "in zbor" (ca sa pastrez specificul discutiei) si chiar nu am realizat asemanarea! Sa stii ca nu e fortata de loc analogia, cu atat mai mult cu cat la un punct chiar li s-a organizat o casatorie de spirite (ea - moarta, el - insurat cu noua sotie) si au creat pana si un idol care sa ii tina locul sotiei moarte. Cat despre impreunarea dintre vii si morti, asta e ceva ce ea isi dorea dar nu putea din anumite motive pe care nu le-am mai mentionat, insa putea sa se transpuna in corpul sotiei si sa o conduca dupa bunul plac.
    Wow, cate chestii imi par altfel acum, cu analogia asta in minte.
    Mersi frumos!
    Si mersi ca ma citesti!

    ReplyDelete
  3. Daca ai timp de aprofundat cauta despre "Samca si
    Zburatorul".

    Nici eu nu l-am prea citit pe Eliade - dar mi-am amintit acel citat.

    Iar pentru o alunecare spre misticism R. Monroe! :)

    Dragos

    ReplyDelete
  4. Da, asta e, Rocs! Mi-ai luat-o inainte cu raspunsul promis, citind deja cartea si acum, orice comentariu e de prisos. Ma bucur ca vedem lucrurile cam in acelasi fel.

    Nu vreau sa fac reclama, dar arunca un ochi, cand ai timp si dispozitia necesara pe blogul Sights, Sounds &Rants din blogrol-ul meu, unde se discuta si despre carti uneori. S-ar putea sa iti placa.

    ReplyDelete
  5. Nu, chiar nu este de prisos deloc!
    Sunt extrem de curioasa sa aud parerea dvs. despre roman atat in general, cat si raportat la "Fetele din Shanghai". Cand aveti putin timp si disponibilitate sa dezvoltati, va rog sa o faceti. Repet, chiar asteptam cu nerabdare parerea dvs. dat fiind ca amandoua am citit aceste 2 carti si ca, asa cum spuneati si dvs., vedem lucrurile destul de asemanator din multe puncte de vedere.
    Cat despre blogul mentionat, multumesc de sugestie, chiar acum ii voi arunca o privire!

    ReplyDelete
  6. Imi plac tare mult introducerile tale! Iar legat de ce ziceai - de vremurile in care din iubire se murea - cred ca acum nu se mai iubeste cu aceeasi pasiune. Povestea Florii de Bujor insa pare ca e una cu pasiune din plin,si cu un fir narativ original.

    ReplyDelete
  7. Sau, asa cum imi spunea mama Laurei mai deunazi, renuntam prea repede...

    ReplyDelete
  8. Renuntam, nu ne implicam indeajuns, sau mai bine zis, nu ne mai lasam asa de mult dusi de val.

    ReplyDelete
  9. Multumesc, data viitoare, sper :)

    ReplyDelete