De ce?! Doar fiindcă.

(Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”)

            Fiindcă știm să facem soarele să râdă. Pentru noi nu contează că Steaua a pierdut meciul noaptea trecută, că salteaua cea nouă a fost prea tare și ne dor coastele după o noapte de (ne)somn, că vecinu' de sus a zbârnâit cu maneaua pân' la 3 în zori iar la 6 sună cocoșu' să mergem la birou sau că berea fumată înainte de culcare ne trage dis de dimineață burțile la un somn pălălăit – nu, pentru noi soarele zâmbește la fel de cald și de senin în fiecare dimineață și asta fiindcă îl răsplătim cu același zâmbet dulce. Fiindcă râdem cu sufletul și cu ochii, cu pielea și cu degetele, cu fiecare fibră ce freamătă în noi. Sunt și zile fără soare. Ei bine, acelea sunt momentele lui de apoteotică abdicare; se dă în spate, discret și pe nesimțite, pentru a ne lăsa pe NOI, femeile, să strălucim nestingherite în lume. Când soarele râde, o face din cauza noastră. Când nu râde, o face pentru noi. Cum să nu ne iubiți, deci?!

                           

            Fiindcă nimeni nu cunoaște mai bine decât noi înțelesul prieteniei. Putem renunța la rochița aia sexy din colecția nouă de la H&M, putem renunța la un week-end în afara orașului, putem renunța la o cină într-un restaurant fițos, putem renunța la un vis, la o dorință, la un moft, la un pretext, putem renunța la un bărbat (da, putem renunța ORICÂND la voi), dar nu putem renunța la o prietenă. Putem renunța la un sărut de al vostru pentru îmbrățișarea necondiționată a unei prietene, putem renunța la o noapte cu voi pentru o noapte de distracție ingenuă cu fetele, putem renunța la o plimbare de mână cu voi prin parc pentru a fi alături unei prietene singure, care are nevoie de un umăr, o mână, o vorbă sau măcar o clipă de tăcere în batacanda respirațiilor sincrone a unei nopți pline de durere. Cum să nu ne iubiți, deci?!

(Laura)

(Flo)

(Simysha)

            Fiindcă suntem sexy, iar asta nu depinde cu nimic de voi. Nu ne uităm în oglindă ca să ne dăm seama cum ne vedeți voi, nu ne schimbăm culoarea părului sau frizura ca să remarcați voi, nu ne asortăm hainele ca să vă testăm simțul estetic și nu ne studiem zâmbetul ca să îl sincronizăm cu al vostru. Suntem sexy pentru că suntem femei. Suntem sexy pentru că putem, chiar dacă de multe ori nici nu știm. Cum să nu ne iubiți, deci?

            
          Fiindcă putem face din fiecare zi o sărbătoare a eleganței. Eleganța unei femei nu stă în rochia de seară aflată în armonie cu tocurile cui, în rujul de un roșu cărnos, în decolteuri și transparență, în falduri de parfum și volane serafice de fond de ten, ci în atitudine. Eleganța unei femei stă în capacitatea de a fi mereu alta, și totuși mereu aceeași. Eleganța unei femei stă în capacitatea de a sta la coadă la pâine cu aerul că pozează pentru un photo-shooting; în capacitatea de a merge in Bamboo în teniși și blugi zdrențuiți, dar cu un zâmbet plin de stil și fundiță delicată la chiloțelul dantelat cu animal print; în capacitatea de a arăta ca ruptă de pe coperta unei reviste în drumul ei spre piață; în capacitatea de a se simți zi de zi ca pe străzile faimosului SATC fără vreun motiv aparent. Cum să nu ne iubiți, deci?!

           

            Fiindcă suntem misterioase. Cu cât vă spunem/ lăsăm să aflați mai multe despre noi, cu atât știți mai puține. Cu cât încercați mai abitir să elucidați aura care ne înconjoară, cu atât ne adâncim mai mult în taină. Cu cât ne luminăm mai tare zâmbetul, cu atât ne ascundem mai dibaci privirea în umbră. Suntem un etern mister în viața voastră despre care nu vă veți sătura în veci să afirmați că îi veți da de cap. Iar noi vă oferim bucuria speranței. Cum să nu ne iubiți, deci?!

                              

            Fiindcă dăm șanse și nu ne pare rău.

           Cam așa am ajuns să citesc atât de faimoasa și pe val (la vremea aceea) carte a lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”. Nu aș fi crezut în veci că mi-ar putea place o scriere dintre ale sus-numitului. Intuiția mea pre- (sau anti-) lectură s-a umflat și mai și în puf când mi s-a spus, prin timpul masteratului, că romanul acesta atât de faimos nu e de fapt decât un soi de plagiat al mai vetustului „Las Ciudades Invisibles” al lui Italo Calvino (desigur cu paralela metamorfozată femei avute versus orașe văzute). Am purces, deci, la drumul lecturii cu ambele dintre ele, cu un deznodământ bine închegat în minte chiar mai înainte de a da prima pagină. M-am înșelat. Romanul lui Cărtărescu a fost mai revigorant decât mi-aș fi imaginat. Nici cel al lui Calvino nu a fost de lepădat, dar nu el face subiectul postului de astăzi. De ce iubim femeile, se întreabă Cărtărescu. De ce ne iubiți, vă întrebați și voi de multe ori. De ce ne iubesc, ne întrebăm până și noi uneori. Nu știu dacă narațiunea în discuție oferă un răspuns, dar cel puțin o perspectivă, da. Din unghiul din care am ales eu să înțeleg substanța romanului, acesta spune în mare cam ceea ce am spus eu mai sus. O formă ceva mai misogină și narcisistă a aceluiași fond. Nu m-am simțit jignită și nici lezată în feminismul meu de tăișul penelului lui Cărtărescu. Prin misoginismul și narcisismul stilului său eu am ales să înțeleg capitularea lui în fața noastră. Pun armele jos, dar le pun de bună voie, cu gura mare și cu capul sus! Cum ar putea să nu ne iubească, deci?!

            Fiindcă avem răbdare. Nu ne pripim. Așteptăm să ajungem la finele cărții înainte să tragem linie. Și dacă am parcurs atâtea pagini fără să pricepem nimic, la un moment dat ni se explică (deși dacă am ajuns în stadiul ăla, nu prea mai merităm să ne iubiți că înseamnă că suntem cam înguste la minte...). De ce, deci?!

● Pentru că poar­tă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asor­tează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles.

● Pentru că îşi desenează şi-şi pic­tează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.

● Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele.

● Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare flori­cele şi danteluţe.

● Pentru că-ţi spun „te iubesc" exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie.

● Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei fe­mei sau a altui bărbat.

● Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale.

● Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.

Cum să nu ne iubiți, deci?!

     Fiindcă știm că o îmbrățișare poate schimba lumea.

    Fiindcă știm că un gând bun poate deschide porți și suflete.

    Fiindcă știm că un chip senin poate ferici ziua cuiva.

    Fiindcă știm că un telefon dat unei persoane dragi nu are nevoie de motiv – „Am vrut doar să îți aud vocea.”

    Fiindcă știm să fim ștrengărițe.

           

    Fiindcă și atunci când plecăm capul, sufletul nostru privește doar în sus!

   Fiindcă știm să privim dincolo de lume.

   Fiindcă nu putem face un bagaj, dar putem îndesa un dulap întreg într-o poșetă plic. Și o putem închide!

    Fiindcă putem lua decizii capitale într-o clipită, dar avem nevoie de 10 minute să alegem o bere din meniu.

    Fiindcă ne lăsăm surprinse mai ceva ca un copil.

   Fiindcă suntem exact ceea ce trebuie să fim.

            De ce vă iubim noi pe voi, dar?

          Fiindcă zâmbiți ironic și sceptic în timp ce citiți cele de mai sus. Fiindcă nu le admiteți, dar le știți prea bine. Fiindcă nu vă vin la îndemână, dar ce comoară a fost vreodată la îndemână? Fiindcă vă prefaceți ca să nu ne faceți pe plac. Fiindcă le știți pe toate, iar iubirea pentru noi e cea dintâi. Pentru asta vă iubim, deci. Fiindcă ne iubiți. Și fiindcă o știți.


[Photo-shooting adhoc la Festivalul ArtMania, Sibiu, alături de prietenele mele dragi.]