Preview cabalistic

(John Fowles, “Magicianul”)

‎"Ştiu cum este când oamenii se despart. O săptămână de iad, o altă săptămână de groază, apoi începi să uiţi şi apoi parcă nici nu s-a întâmplat, s-a întâmplat altcuiva şi dai din umeri. Spui să fiu al naibii, aşa-i viaţa, asta-i lumea. Ce prostie! Ca şi cum nu tu ai fi pierdut ceva pentru totdeauna." 

‎"Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei." 

‎"(...) nu poţi să spui nimănui 'm-am hotărât, ar trebui să te iubesc!' (...) Pentru mine va fi ceva de neuitat. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu pierdem ceea ce ne-a fost dat. Ştiu că s-a terminat. Şi, indiferent pe cine vom iubi, acele câteva clipe de la marginea apei şi a cascadei nu vor înceta să existe."

‎"- Mi-a fost un dor nebun de tine.
- Aş fi murit dacă nu veneai astăzi, îmi şopti ea.
- Aste este realitatea. Restul poate să fie ireal."

"Când mă iubeşti (nu când faci dragoste cu mine), e ca şi când Dumnezeu mă iartă de toate greşelile şi de neroziile mele." 

"Bărbaţii văd obiecte acolo unde femeile văd relaţiile dintre obiecte; relaţii generate de nevoia pe care obiectele o au unul de celălalt, de nevoia de dragoste şi de dorinţa de armonie. Este o dimensiune în domeniul sentimental care bărbaţilor le lipseşte cu desăvârşire."

‎"Încerc doar să descopăr dacă îmi petrec noaptea cu un măgar cu inimă de piatră sau cu un înger cu inima zdrobită."

"Dacă pe drumul pe care îl urmezi de multă vreme o maşină se opreşte să te ia, asta nu poate schimba decât ora sosirii, nu poate explica şi motivul pentru care ai apucat-o în direcţia aceea."

“(…) dragostea rezultă mai ales din aptitudinea de a iubi, existentă în noi înşine, şi nu neapărat din faptul că partenerul are reale calităţi pentru a fi iubit.”

[Preview la 2 viitoare posturi:
              1. romanul lui John Fowles pe care îl citesc in prezent, "Magicianul, care m-a dezarmat prin modul atât de simplu şi natural în care mă face să mă raportez la ordinea universală a lucrurilor în momente în care am senzaţia că "numai eu pot trece prin asta". Citatele sunt aşezate în ordine cronologică.
              2. vacanta în Turcia de luna trecută despre care nu am găsit încă răgazul să scriu. Pozele sunt făcute de prietena mea, Florina, pe strada Istiklal şi în curtea Palatului Dolmabahce, Istanbul.]


O săptămână magică!

La pas cu fericirea

(Gabriela Melinescu, „Ghetele fericirii”)

„Fericirea este ceva care nu se atinge niciodată, dar în căutarea ei merită să alergi toată viața” – așa începe una dintre melodiile cele mai dragi adolescenței mele. Un vers plin de adânci însemnătăți și lecții tacite de viață, la vremea respectivă. Dar timpul trece, percepțiile asupra lucrurilor mai mult sau mai puțin însemnate pentru existența noastră se alterează, o dată cu pantofii pe care îi purtăm în timpul acestor schimbări. Avem nevoie de fericire și mă bucur să văd cum zi după zi o mai descopăr în ceva. Am renunțat să mai alerg în căutarea ei, fiindcă cu cât goneam mai tare, cu atât mai abitir se ascundea de mine. De asemenea, am renunțat să cred că mai există un punct mort unde se aglomerează toată fericirea din lume și odată cel îl voi găsi, al meu va fi. Am înțeles atunci că versul atât de drag mie pus pe repeat ani de zile e doar o utopie prin însăși utopicul pe care îl afirmă. Fericirea e realizabilă! Important e să știi în ce să te încalți când te pui pe alergat.

   

            În urmă cu doi ani am primit de ziua mea de la prietenii mei dragi, Rodica și Adi, o colecție de nuvele a autoarei Gabriela Melinescu, numită „Ghetele fericirii”. Voi fi foarte scurtă în menţiuni, deoarece nu țin minte să îmi fii inspirat nimic notabil. Povești simple, abia schițate, personaje neindividualizate, stil cel puțin precar, lectură cât se poate de accesibilă (ca limbaj, viteză, vocabular, implicație mentală), banalitate la fiecare nivel presupus artistic. Prozaism, dacă e pe așa, am întâlnit și la Max Blecher, și la Anton Holban, din plin la Mircea Cărtărescu (ca să mă mențin în sfera literaturii române), dar ei au știut să facă din asta o egidă a stilului lor. Gabriela Melinescu a rămas pentru mine la gradul pur de subliminal. Ca cititor, sunt foarte ușor impresionabilă. Conștientizez dificultatea actului creator, de aceea mă entuziasmez cu sprinteneală de aproape orice carte. Cerințele mele de la o lectură sunt minimaliste. E suficient să exceleze pe o parte, ca să dau șanse tuturor celorlate aspecte mai precare ale ei. Din păcate, cartea Gabrielei Melinescu a fost lineară sub toate aspectele și pe toate planurile.

         

            Sumar – naratorul își schimbă identitatea radical în fiecare dintre cele 9 nuvele, însă oferă niște indicii care să permită cititorului să înțeleagă că este vorba doar de înfățișări diferite dacă nu ale aceleiași persoane, atunci cel puțin ale aceluiași suflet. Căutarea fericirii și împlinirea ei prin iubire este tema care corelează toate cele 9 povestiri. Planul „la îndemână” al acțiunii se vrea a fi cumva surescitat prin inserțiile de fantastic, element căruia eu nu i-am putut găsi noimă în acest context. Un soi de „Întâmplări în irealitatea imediată” a lui Max Blecher, dar la un nivel la care prozaismul și plictsul dictează cursul narațiunii. Oameni plini de lehamite și supărați pe viață, dar care chipurile caută împlinirea la nivel divin prin iubire și, până atunci, prin varii fantasmagonii. Dar, vrednici de interes ori ba, acești oameni au ceva în comun – căutarea fericirii (din câte scrie pe coperta posterioară a cărții, însă, din câte am constat la majoritatea cărților contemporane, acolo e locul în care se aberează în totală necunoștință de cauză...). Asta și faptul că poartă pantofi, ghete, cizme, sandale, șlapi, espadrile, teniși, şoşoni sau ce or mai purta. Cu alte cuvinte, o dată ce ţi-ai asigurat mergătorii (frumoşi, pestriţi, potriviţi cu poşeta, dar nu asortaţi!) nimic nu ar trebui să mai stea în calea găsirii fericirii!

Revenind la cele afirmate la începutul acestui post, am ajuns la un punct (vorba aceleiaşi trupe „au trecut ani, şi viaţa s-a schimbat”...) în care chiar cred cu tărie că fericirea este realizabilă! Nu uşor. Nu pe termen lung. Nu întotdeauna alături de persoanele care ne-am dori sau în mediile în care am visa. Nu cu ajutorul altora. DAR! Fără regrete şi compromisuri. Fără temeri şi incertitudini. Fără planuri mocnite în dureri şi nevoi. Fericirea e simplă! Important e să știi ce încălțări să porți când pornești în căutarea ei! Și, cum viața e construită pe asimetrii și din extreme care se completează, fericirea pe care o caută o carte în toată simplitatea ei trebuie în mod necesar să poarte încălțările insolitului, nu-i așa? Fericirea, până la urmă, poartă stigmatul insolitului pentru fiecare dintre noi. Dacă ar fi altfel, am aspira toţi la fericirea universală, pe care oricum, cel mai probabil, nici nu am şti să o recunoaştem. Ce contează, şi asta doar am încercat să păstrez în minte din cartea altfel fastidioasă a Gabrielei Melinescu, este aceea că personajele şi-au găsit până la final, fiecare în felul şi după posibilităţile sale, fericirea. Sau ceea ce definea fiecare ca fiind fericirea lui. Pentru asta doar, şi nu regret lectura cărţii.

   Sweet Child of Mine. Toastmasters. O limbuţă pe obraz de la Muffin. Brăţări cu ţinte şi cercei negri. Japoneză. Sunshine in the Rain. O carte bună. Un sărut şi o îmbrăţişare plină de dor. „Danza Kuduro” în faţa oglinzii în piajamale. Călătorii. Cumpărături. Karaoke. Complimente. Un pui la cuptor cu nucşoară. Sibiu. Poze. Bowling. Ping-Pong. Modă. Literatură. Inele mari. Râs, mult râs. Zâmbete calde. Şi putinţa de a te face să zâmbeşti. Da, pe TINE! Amaretto. Speranţă. Cafea. Soare şi dimineţi. Iarăşi. Planuri. Oameni noi şi prieteni vechi. Locuri noi şi amintiri vechi. Zi de zi, îmi pun pantofi frumoşi şi ies la plimbare în căutarea fericirii!

Voi ce faceţi astăzi? Eu tocmai am ieşit la alergat! Sunt pe urmele ei!

Fiindcă ştiu că mă veţi întreba:

1.      Balerini coral H&M + plic colorat (Turcia)

2.      UGGs crem (China)

3.      Pumps albaştri Stradivarius + clutch cu mărgele colorate Leonardo

4.      Peep-toes nude Deichmann + plic ţinte Takko/ poşetă maro cu dungi New Yorker

5.      Pantofi maro Poema + clutch negru de dantelă Accessorize

Toamna asta mi-e frig

(pentru că fără tine e toamnă. urâtă şi cenuşie. şi tristă şi rea. aşa e fără tine…)

Stefan Octavian Iosif, „Toamna”

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli

De vânt pe la fereşti,

Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,

Te-nfiorezi de tristele-i poveşti…

El povesteşte despre moarte foi

Pe care le goneşte ca pe-un roi,

Ca pe-un convoi

De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geam.

El stinge crini, şi roze, şi zambile,

El frânge ramuri,

Şi plânge, şi se tânguieşte zile

întregi şi nopţi întregi, necontenit.

Acuma stins şi parcă ostenit

Abia suspină,

Ca plânsul violinei în surdină,

Apoi îşi schimbă fără veste tonul.

Şi uimit 1-auzi cum suie

Din nou diapazonul

Şi şuieră, şi fluieră, şi vuie,

Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme

Într-un amestec înfiorător

De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!

Ah, ce frumos, ce potolită vreme,

Ce veac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită

De visul cald al somnoroasei veri,

Aşa bogată-n fermecate vise,

Dormea, dar s-a trezit…

Văzând fugita

Vicleana vară care-o amăgise,

Acum, când întelege adevărul,

Se zbate ca o mamă părăsită

Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!…

(pentru că frunzele sunt ude. şi e noroi. şi brumă. şi Muff îşi murdăreşte lăbuţele mereu. aşa e fără tine…)

(şi plouă. şi e frig. şi e dor. şi e toamnă. înăuntru şi afară...)

Mihai Eminescu, „Afară-i toamnă”

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândesti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată ;
Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată.
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri, rânduri;

Deodat’ aud foşnirea unei rochii,

Un moale pas abia atins de scânduri…

Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

(şi geamurile se murdăresc întruna. şi pe dinăuntru şi pe din afară…)

(soba rece, pipa rece, mâna rece, gura rece. dar nu e de la toamnă…)

Ion Minulescu, „Cu Toamna în odaie”

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie…

Şi la fel ca-n fiecare an,

M-a rugat s-o las să intre în odaie,

Că-mi aduce o cutie cu Capstan

Şi ţigări de foi din Rotterdam…

Am privit în jurul meu şi-n mine:

Soba rece,

Pipa rece,

Mâna rece,

Gura rece,

Doamne!… Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?

Dacă-n toamna asta, poate,

Toamna-mi bate

Pentru cea din urmă oară-n geam?

“Donnez-vous la peine d’entrer, Madame…”

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă

Ca o mincinoasă profeţie

De Sibila…

A intrat…
Şi-odaia mea-ntr-o clipă

S-a încalzit ca un cuptor de pâine

Numai cu spirala unui fum de pipă

Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine

O să moară… vai!…

Bolnavă de gripă…

(perna rece, braţul rece, ceaiul rece, zâmbetul rece. dar nu e de la toamnă…)

(caut umbră.)

Nichita Stănescu, „Emoţie de toamnă”

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

(dragoste de umbră. mare. cât un urs de mare! cu umbră. în umbra. din umbră…)

(e în carte. şi zâmbetul. şi mângâierea. şi sărutul pe pleoape. şi eu. dar ce păcat că tu nu citeşti…)

George Călinescu, „Frunza”

Din frunzele ce-n geam

Azi s-au lovit într-una,

Căzând sub pom morman,

Ţi-am pus în carte una,

Bătând în roşiatic,

Ca un ţesut domnesc,

Cu fire de jăratec

Ce încă mai sclipesc.

E moale ca atlazul,

Şi ca o gură mută

Ce străbătând obrazul

Pe pleoape te sărută.

Precum într-un ghioc

Asculţi al mării hohot,

În foaia mea de foc

Cad frunzele cu şoşot.

Auzi foşnirea lină,

Suspinul lor uşor,

Atunci când prin grădină

Le-mpinge un picior.

Sau când le-alungă vântul

Pe drumuri şi-n oraşe,

Cântând pe tot pământul

Preludii uriaşe.

O, Til, ţi-am pus în carte

O frunză de atlaz,

Prin care de departe

Te mângâi pe obraz.

(şi gândurile. şi amintirile. şi râsetele. şi şoaptele. şi dorul. dar ce păcat că tu nu citeşti…)

(e toamnă iar. şi nu îmi pare rău. fiindcă a fost vară. atât de vară...)

George Bacovia, „Nervi de toamnă”

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.
Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.
Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

(e toamnă, deci. şi nu îmi pare rău. şi nu pentru că mi-e mai puţin dor ca ieri. ci pentru că azi sunt mai înţeleaptă.)

te LOVEsc de mor!

(Lisa See, „Dragostea Florii-de-Bujor”)

               

De câte ori nu v-aţi pomenit spunând cu exasperare unei persoane care nu mai contenea să se lamenteze de suferinţa ei „las’ că nu mori din asta!” sau „îţi trece pân’ te măriţi!” sau „nimeni n-a murit de prea multă iubire!”? Nu ştiu de câte ori am spus-o eu, însă ştiu că am auzit-o de nenumărate ori. Şi nu cred că eşti insensibil sau nepăsător dacă consideri asta, ci pur şi simplu e realitatea lumii în care trăim. Că tot am început cu clişee, „ce nu te ucide, te face mai puternic” întăreşte cumva veridicitatea celor de mai sus, din nou, tot în contextul actual al unei lumi în care iubirea nu face victime în mod direct. Că eşti tu nebun (sau de cele mai multe ori nebună) şi te arunci în faţa trenului că ăla pe care-l iubeai pleacă cu alta, asta nu înseamnă să fii victima iubirii, ci victima prostiei şi e poveste de Ştirile de la ora 5, nu de roman (deocamdată, cel puţin. Nu e exclus ca Esca să dispară din manualele de istorie şi să apară în cele de limba română).

            Dar a fost odată (zic cărţile, nu eu!) o vreme în care iubirea se năştea cu forţa intrinsecă de a ucide. Nu lipsa iubirii ucidea, ci abundenţa ei. Vă sunt familiare, sunt convinsă, romanele occidentale din perioada romantică şi victoriană, dar şi romanele de început din literatura română, în care personajele mureau pe capete de friguri. Şi nu pentru că nu aveau încălzire centrală. Nu zicea nicăieri că e iarnă, de fapt. Nici măcar frig! Frigurile erau consecinţa unei iubiri neîmplinite. De cele mai multe ori împărtăşită, însă neîmplinită din, de regulă, considerente sociale sau etice. Mereu mi s-a părut superfluu un astfel de aspect. Niciodată nu am considerat că este de impact, ci doar forţat. Cum să te ia frigu’ de la iubire şi să mori?! Încerc să fac cumva o legătură şi mă gândesc că neaoşul „te lovesc de mori (eventual şi un „fă”)!” a pornit de la un mai abstract „te LOVEsc de mor! (sau până mor)”. Deci „să mor eu” (de dragul tău) a devenit „să mori tu” (din cauza mea). Cunoscute sunt, deci, căile iubirii! Şi accesibile!

           

Situaţie. (Sau declaraţie):

Atunci:

Ea: Te LOVEsc de mor, dragul meu! Tu mă LOVEşti?

El: Eu te LOVEsc mai tare, draga mea! Te LOVEsc cu toată puterea!

Şi se îmbrăţişează. Şi se scrie roman frumos.

Acum:

Ea: Mă LOVEşti?

El o loveşte.

Andreea Esca are rating. Nu e momentul să se apuce de scris romane. Încă.

Într-un fel sau altul, se pare că din iubire chiar se moare. Deci frazele clişeu din primul paragraf al acestui post ar trebui regândite şi adaptate epocii. Ideea e că se moare, numai că se moare diferit. M-a uimit destul de mult să citesc în cartea Lisei See, „Dragostea Florii-de-Bujor” că şi în literatura orientală dragostea făcea victime pe capete şi că există şi la ei un echivalent al frigurilor noastre. Fetele (că doar de fete era vorba, băieţii lor nu erau, pare-se, aşa sensibili ca ai noştri...) se stingeau încetul cu încetul, fiind răpuse de o „boală de primăvară”. Scurt şi brut, „boala de primăvară” apărea odată cu iubirea şi dispărea odată cu sexul. Problema e că de cele mai multe ori fata nu consuma actul, ci boala consuma fata până nu mai rămânea nimic din ea.

Nu o să vă spun foarte multe despre acest al doilea roman al Lisei See pe care l-am citit fiindcă nu am reuşit defel să mă detaşez de excelenţa celui dintâi (despre care am scris aici), fapt pentru care cred că i-aş face mai multă nedreptate decât justeţe. Cred că e important să menţionez, totuşi, că „Dragostea Florii-de-Bujor” este mai mult decât un roman, sau mai puţin decât un roman. Depinde de perspectivă. Pe de-o parte este romanul unui alt roman, „Pavilionul Bujorilor” de Tang Xianzu, apoi romanul aceleiaşi drame puse în scenă şi, pe de altă parte, un metaroman, fiindcă fecioara moartă din iubire le învaţă pe următoarele soţii ale iubitului ei ce înseamnă arta descifrării unui text literar, precum şi arta punerii pe hârtie a gândurilor şi sentimentelor.


CE ŞI DE CE

Floare-de-Bujor urmează să se căsătorească, conform tradiţiei, cu un bărbat pe care nu îl cunoaşte, ales de tatăl ei. Şi nu are absolut nicio problemă cu asta! Întâlnirea cu un străin de care se îndrăgosteşte are, însă, puterea de a-i schimba întreg universul. Boala de iubire care o consumă pe fată puţin câte puţin îi dă lovitura finală în ziua nunţii, nu înainte de a o lăsa să înţeleagă că bărbatul pentru care a ales să moară (continui să consider că e vorba de o alegere, nu de un dat) era tocmai bărbatul sortit să îi fie soţ. De aici încolo, perspectiva aucturială se mută pe un plan superior, de unde tânăra vede multe, dar înţelege puţine. Şi aş putea zice că din cauza asta noi, cititorii şi mai puţine. Cel puţin eu una de la un punct am început să ridic întrebări. Cum nimeni însă nu a coborât cu răspunsurile, am continuat lectura aşa, acumulând lacune întrebătoare până la finele romanului. Nu aş putea spune că nu a fost ce mă aşteptam, fiindcă nu mă aşteptam la ceva anume, dar totuşi nu la asta.


DE CE NU (CHIAR)

Reuniunea din cer a nenumăratelor fete moarte din cauza aceleiaşi boli de primăvără şi care practic şi-au indus singure această stare prin prisma lecturii romanului lui Tang Xianzu (nu iubirea lor le cauza moartea, ci iubirea lui Liniang, personajul romanului menţionat!) mi s-a părut cel puţin redundantă. Apoi, m-au ameţit peste poate toate regulile spiritelor, care aveau voie să facă una, dar alta le era interzis, şi excepţii, şi trişeli (deci şi acolo merge...) care m-au obosit enorm. Chiar şi aşa, mi se pare că romanul abundă în idei care la un punct ajung să se bată cap în cap. Ce m-a deranjat poate cel mai mult la acest roman este lipsa desăvârşită de realism. Nu se vrea roman fantastic şi nici afabulaţie mitică, ci poveste de iubire reală, care a continuat să fie reală chiar şi după ce a transces graniţa dintre lumi. Te LOVEsc pe pământ, dar te LOVEsc la fel de mult şi din cer. Frumos. Şi el a continuat să o LOVEască. Deşi nu s-a dat în lături să le LOVEască la fel de bine şi pe succesoarele ei. Dar nu cu asta am o problemă. Ci cu faptul că nu m-a convins să cred „da, aşa se spune de mii de ani, înseamnă că asta era iubirea şi asta se întâmpla cu ea şi cu posesoarea ei dincolo de moarte”. Nu. Ansamblul, structura post-moarte, reorganizarea lumii celor dispăruţi mi s-a părut o aberaţie. Ori a fost prost gândită de ăi bătrâni, ori prost spusă de autoare, ori prost înţeleasă de mine. Una din trei, dar nu ştiu care.


DE CE DA (TOTUŞI)

În altă ordine de idei, m-a bucurat să văd că părerea pe care mi-am făcut-o despre stilul autoreai nu s-a dezminţit defel. La cele enunţate în postul anterior, adaug acum caracterul versatil al stilului ei de scriere. Cu excepţia câtorva pasaje de descriere (la fel de crâncenă şi dureroasă ca în „Fetele din Shanghai”) care o dădeau de gol, aş fi putut jura că romanul a fost scris de un autor chinez şi nu de unul american. Mulajul pe personaje al Lisei See mi se pare extraordinar. Fetele din Shanghai s-au mutat în America şi şi-au acceptat condiţia. Lisa See a scris în consecinţă. Floare-de-Bujor, în schimb, e chinezoaica adând înrădăcinată în tradiţiile familiei sale, care fusese întreaga ei lume. Lisa See scrie în consecinţă.

Trebuie de asemenea menţionat că pentru mine şi acesta a fost un roman de prima dată! Deşi povestea în sine nu a fost tocmai pe gustul meu, unicitatea ei nu poate fi discutată. M-au cucerit întrepătrunderile de sacru şi profan, atât de natural împletite. Acum Floare-de-Bujor o învăţa pe una din noile soţii să aducă ofrande străbunilor, acum intra în corpul ei şi o obliga aproape să facă „nori şi ploaie” cu soţul sau să „îi cânte la fluier” (cred că metaforele folosite în roman nu necesită explicaţii suplimentare). Acum era duhul benevolent şi îndatoritor, acum plănuia răzbunări luciferice. Acum îndura stoic martiriul foametei, acum se lupta mai ceva ca un câine pentru nişte coji putrezite etc.

Multe chestiuni ar putea fi aduse în discuţie, deoarece complexitatea subiectelor abordate şi multi-faţetismul fiecăruia dintre ele este unul dintre aspectele care m-au surprins în mod plăcut la acest roman. Nu vreau să pară că îl recomand spre lectură, acum pe ultmele rânduri ale acestui post, dar nici că l-am defăimat în cele de mai sus. E poate doar una dintre acele cărţi care ar merita şansa unei a doua lecturi. Şansă pe care ştiu că de la mine nu o va primi, dar din faţa căreia nu vreau să pară că vă sfătuiesc să vă retrageţi şi voi. Până la urmă, orice perspectivă asupra iubirii e binevenită. Că aşa-i în viaţă. Acum loveşti cu piciorul în ea iubire şi te juri că gata eşti, nu-ţi mai trebe cât ăi trăi, până... până te LOVEşte de nu te vezi şi o iei de la capăt...