(Taichi Yamada, „Străini”)
O carte poate fi bună din felurite motive. Am citit câteva cărți bune de-a lungul timpului. Dar nu cred că pot explica de ce mi s-au părut astfel. Pur și simplu am dat ultima pagină și am conchis asta cumva detașat de necesitatea unei noime. Unei cărți proaste, sau mai puțin bune încerc să îi găsesc dacă nu scuze, cel puțin rațiuni de conjunctură, ridic întrebări, mă întrețin cu autorul în argumente și încerc să aplanez conflictul cu cititorul din mine care se simte oarecum lezat în efemeritatea lui temporală de o carte cu care practic și-a pierdut timpul (pentru că nu, nu din fiecare lectură înveți ceva, chiar nu!). Dar o carte bună nu naște niciodată întrebări, ci mai degrabă oferă răspunsuri celor ridicate de cărțile mai puțin bune. O carte bună nu e neapărat o revelație. Nu orice carte bună reorganizează canoane. Nu orice carte bună e o carte preferată. O carte bună cu adevărat emană asta din stropii de cerneală, cerneală cu care nimic altceva nu se ve mai putea scrie vreodată, lasă urme adânci pe foi, și nu pe un palimpsest, pentru că o dată trași sorții unicității, o carte bună nu mai poate fi rescrisă așișderea.
Am citit o carte bună, zic. Nu extraordinară, dar bună. Stilul nu e neapărat foarte bine individualizat, e stilul linear și curat al autorilor japonezi (nu vreau să generalizez, asta am observat din lecturile mele de până acum), personajele par a se pierde în mulțime, mi-a fost destul de greu să le vizualizez chipurile și gesturile, iar povestea scoasă din context (așa cum apare ea rezumată pe coperta posterioară a romanului) pare a fi banală și insipidă. Dar e o carte bună! Și de această dată pot explica și de ce. În urma lecturii, am realizat că primisem exact ceea ce aveam nevoie pentru a emite o astfel de judecată. Citisem o carte scrisă cu exact atâția de „i” cât trebuie. La început, am descoperit o carte interesantă, dar nu a fost mare lucru; multe sunt astfel. Pe parcurs, am observat că mergea cu pași repezi spre insolit și ieșit din comun, se transforma într-o poveste cu totul distinctă de ce citisem până atunci și a sfârșit prin a fi surprinzător de imprevizibilă. Nu știu exact dacă acestea sunt condițiile care fac o carte să fie bună, dar pentru romanul lui Taichi Yamada nu puteau exista altele mai potrivite!
Scrieri despre nebuni am întâlnit destule de-a lungul timpului. Scrise de nebuni, chiar și mai multe, parcă! Nu am mai citit însă astfel de scrieri în care nebunia să transforme normalitatea însăși în ceva absurd și nelalocul ei, pentru a-și găsi sieși justificare în lume. Hideo e un om neinteresant, care duce o viață neinteresantă, care devine chiar și mai neinteresantă în urma divorțului. Nu tu soție și copil, nu tu părinți, nu tu casă, nu tu nimic. Doar gânduri, întrebări, frământări și „ce-ar fi fost dacă”-uri. Deci da, neinteresant. Viața lui e animată într-o oarecare măsură de întâlnirea cu o femeie (aparent din aceeași sferă a neinteresantului) cam ciudată, cu care se leagă o frumoasa (a se citi fuck-buddie) prietenie. Momentul, însă, în care autorul pune punctul primului „i” este acela în care îl așează pe personajul principal față în față cu părinții lui, morți de ani de zile. Dacă urmarea acestei întâlniri ar fi generat scârțâituri de podele, prezențe fantomatice, vise halucinatorii, nădușeli și semne de nebunie, atunci ar fi fost vorba doar de o altă carte interesantă, dar destul de comună și previzibilă.
Ei bine, nimic din toate acestea. Apariția părinților lui părea să se potrivească mai ceva ca niște piese lipsă de puzzle în viața lui Hideo. Totul se aranja natural. Tânărul mergea din când în când în satul natal să îi viziteze, stătea la o bere și o poveste cu tata în timp ce mai aruncau un ochi la meci iar mama îi certa că nu vin odată la masă; se mira că le lipsesc anumite facilități din locuință și le furniza el cu o bucurie nespusă că îi poate ajuta; îi invita la masă în oraș; se uita neputincios cum uneori părinții se ciondăneau între ei fără motiv (deh, ca părinții) și apoi pleca mulțumit acasă, unde își petrecea timpul cu iubita lui, puțin suspicioasă și reticentă față de ciudățeniile pe care el i le povestea ca fiind perfect normale, însă nu suficient de suspicioasă și reticentă (mi-aș fi dorit să remarc asta atunci!). De fapt, era și greu să fii altfel! Ca cititor cel puțin. Fiecare literă a istorisirii subliniază parcă naturalețea și simplitatea acesteia. Insolitul, ineditul, irealul acestui roman poartă straiele celui mai genuin prozaic. Ieși din comun la brațul lui Hideo pentru a intra în comuna părinților săi. Da, din comun în comună – cam asta e distanța mentalo-metaforică pe care apuci să o parcurgi în drumul personajului între lumi, cu nimic mai lungă decât, să zicem distanța dintre două încăperi ale aceluiași apartament.
Încetul cu încetul încep să se contureze cele două lumi paralele între care gravitează personajul, și asta prin prisma modului în care este el afectat de existența lor. Pe măsură ce Hideo se simte mai bine, mai voios și mai împlinit cu turnura pe care a luat-o viața lui, din umbră se poate observa procesul de eroziune alertă la exterior, care începe să mocnească și în interior. Avem tendința de a ne-o lua ca aliat pe Kei, iubita lui, și să filtrăm toate schimbările survenite în comportamentul lui Hideo prin ochii ei sinceri, de femeie îndrăgostită și îngrijorată de bunăstarea mentală și fizică a bărbatului ei. Ne luăm reperele ei de bun simț și măsurile de precauție sugerate tacit de ea. Ne îngrijorăm, așa cum vrea ea, din cauza entităților pe care Hideo îi numește părinți. Încercăm, așa cum crede ea de cuviință, să îl ținem departe de prezența lor. Îl mângâiem cu înțelegerea și sprijinul nostru, așa cum ne învață ea. Ne luăm deci gândul de la Kei, ca entitate, și îl proiectăm exclusiv asupra lui Hideo. Măiestria cu care Taichi Yamada ne-a constrâns să vedem doar ceea ce el ne-a permis, i-a permis lui, la rândul său, să pună punctul pe cel de-al treilea „i” al povestirii și să ne arunce în față o doză consistentă de imprevizibil care să încheie apoteotic romanul.
Hideo Harada a fost un scenarist de succes. Și-a pierdut părinții într-un accident cu zeci de ani în urmă. Apoi soția, care l-a părăsit. Cu ea s-a dus și băiatul lor. Oricum nu erau prea apropiați. A început apoi să piardă contracte. Scenariul vieții lui începea să fie scris din ce în ce mai prost. Așa că a decis să și-l scrie singur și să fie propriul regizor al vieții sale. A ales să și-o umple cu actori cunoscuți, cu oameni de care credea că are nevoie pentru a-i furniza emoții și sentimente pierdute, oameni care până la urmă l-au detronat din propria-i existență, transformându-l într-un străin. Un străin nebun.
Am citit o carte bună, spuneam. Descrierile nu au fost covârșitor de sugestive, nu aș putea aminti nici măcar o pictogramă pasageră care să îmi fii atras atenția. Narațiunea nu a fost alertă și nici suspansul nu a fost teribil. Personajele nu au fost conturate suficient încât să le pot întrezări chipul – poate chiar asta a fost ideea. Stilul autorului nu mi-a oferit șansa să îl individualizez sub niciun aspect. Și totuși a fost o carte bună. Numai bună!
Despre alte cărți bune:
● Prima dată [Lisa See, „Fetele din Shanghai”]
● Cealaltă parte [Margaret Mitchell, „Pe aripile vântului”]
● La 3 fugi! [Almudena Grandes, „Castele de carton”]
● Eu când vreau să urlu, urlu! [John Fowles, „Colecționarul”]
● Muzica tăcerii [Yasunari Kawabata, „Vechiul oraș imperial”]
