My photo
Trai(nui)esc frumos. Munțomănesc. Visez. Zâmbesc cu ochii. Râd cu sufletul.

Monday, February 28, 2011

Mențiunile fluturașului

(Henri Charrière, „Papillon”)



            Cred că se cuvin câteva mențiuni acestui post, care m-a bucurat să văd că v-a plăcut. Postul despre care vorbesc îl puteți găsi aici.

1. Pentru început, cred că se cădea să menționez că „papillon” în limba franceză înseamnă fluture, deoarece unii dintre voi mi-ați spus că nu prea vedeți legătura cu fluturele din titlu și apoi de pe parcursul postului. Greșeala mea, până la urmă nici eu nu știam asta când am început să citesc romanul și am aflat-o dintr-o notă de subsol a traducătorului (franceza mea e de toată jena, știu să conjug verbul être și cam atât). Papillon este deci porecla pe care a primit-o naratorul (pentru că mă încăpățânez să nu cred că ar fi autorul) în închisoare, datorită unui tatuaj cu un fluture pe care îl avea pe piept.

2. Pentru cei cărora le-am stârnit interesul cu postul trecut și vor să afle mai multe despre cercetările care s-au făcut pe seama veridicității celor scrise de autor, am găsit două site-uri destul de interesante și instigatoare prin pertineța lor, pe care le puteți găsi aici și aici. La o simplă căutare veți găsi infinit mai multe, dar din cele câteva pe care mi-am aruncat privirea, acestea două erau chiar bine gândite și mai ales bine cercetate.

3. Prietena mea Florina, după ce a citit cartea a fost curioasă să refacă traseul parcurs de Papillon în evadările sale și a făcut aceasta cu ajutorul lui Google Maps (aveți mai jos un print screen după însemnarea hărții).

CLICK PE IMAGINE PENTRU A O VEDEA MAI BINE
             Ca să vă faceți o idee mai clară, o să încerc să detaliez puțin pașii punctați de Florina pe hartă. Aventura lui Papillon începe de la Conciergerie (închisoare din Paris) unde este acuzat de crimă și trimis apoi la închisoarea centrală din Caen și mai apoi la ocnă, trecând prin Saint-Martin-de-Ré, pentru a ajunge la Saint-Laurent-du-Maroni. După o primă evadare ajunge pe Insula Porumbeilor, de unde continuă să înainteze spre Trinidad, apoi Curaçao, pentru a sfârși în închisoarea din Rio Hacha, de unde evadează din nou și se alătură tribului de indieni din Peninsula Guajira, Columbia. La plecare este prins și dus la închisoarea din Santa Marta și apoi transferat la Baranquilla de unde de asemenea evadează, e prins și băgat din nou la ocnă în Guiana franceză. Drept pedeapsă, primește doi ani de recluziune în Insula Saint-Joseph, parte a Insulelelor Salvării din Guiana franceză (compuse din 3 insule). Mai târziu este trimis pe Insula Royale, de unde vrea să evadeze dar este prins chiar înainte să încerce și trimis la recluziune. În urma unei întâmplări, i se permite din nou să se întoarcă pe Insula Royale. Mai târziu ajunge din nou pe Saint-Joseph și, în final și pe cea de-a treia insulă, Insula Diavolului. Evadează și de aici și ajunge într-o junglă unde pregătește marea evadare până la Georgetown, reușește, dar hotărăște să plece mai apoi (deși găsise libertatea mult căutată), ajunge în Venezuela și este închis la ocna El Dorado din Ciudad Bolivar, dar, într-un final, este eliberat și devine cetățean al Venezuelei. Nu sunt sigură 100% de acuratețea și mai ales de ordinea acestor evadări, deși am făcut traseul cu romanul în mână, deci dacă observați că m-am înșelat undeva, vă rog să îmi spuneți. În orice caz, locurile pe care le-a străbătut Papillon în căutarea mult doritei libertăți sunt de un interes mult mai scăzut decât sunt evadările în sine, adevărate opere migăloase ale unui artist, nici pe departe a unui biet pușcăriaș, așa cum vă spuneam de altfel și în postul anterior.

4. Ultima mențiune pe care vreau să o fac este de departe cea mai importantă. Vă spuneam mai deunăzi de ce este așa de importantă această carte pentru mine. Nu știu cum să formulez (și nici dacă să mă bucur sau să îmi pară rău), dar... m-am înșelat. Am căutat cartea tatei, în ideea de a-i face o poză pentru post și când am găsit-o... am văzut că e cu totul alta, nicidecum „Papillon” al lui Charrière!!! Știu sigur că aceea este cartea, pentru că îmi amintesc perfect coperta ei. Deci nu îmi pot explica cum s-a produs eroarea, în ce moment am început să cred că se numește așa și nu altfel! (nu o să dau numele cărții, o să o fac mai târziu, după ce o voi citi, pentru a nu fi influențată iarăși de păreri... deși cred că deja este prea târziu fiindcă, dacă îmi amintesc bine, este cartea preferată a uneia dintre prietenele mele...). Poate ceea ce vă mărturisesc aici este cu totul irelevant pentru voi, însă eu mă simțeam ca și când v-aș fi mințit cu bună știință. Într-un fel mă bucur că m-am înșelat, simțeam eu că nu avea cum să fie aceasta cartea preferată a tatei, dar pe de altă parte îmi pare rău să văd că de ani de zile am crezut cu tărie că știu, când de fapt habar nu aveam...

Vă mulțumesc pentru lectură și vă rog, din nou, să mai contribuiți cu informații utile cititorilor mei dacă ați citit cartea, sau cu păreri pre-lectură dacă nu ați făcut-o, sper eu, încă.
O săptămână minunată!

Sunday, February 27, 2011

Saturday, February 26, 2011

Fluturaaaș?! (Nu tu, molie!)

(Henri Charrière, „Papillon”)



1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nici fluturii nu mai sunt ce au fost odată...

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Mi-am propus să fac mișcarea asta încontinuu când citesc o carte ca să-mi pierd așteptările printre pași. E greșit, atât de greșit când plec la drumul lecturii cu capul împuiat de supoziții. Era cartea preferată a tatei (Dumenezeu să îl ierte), mereu o lua cu el când mergea în spital (și o învelea într-o coală albă, așa de mult ținea la ea...), era cartea preferată a tatei, spuneam, o persoană mult prea bună pentru lumea asta de căcat (îmi cer scuze), deci, am zis eu, nu poate fi decât o carte pe măsura lui – prima greșeală. Mă sună Flo într-o zi „mamă, că să vezi că ce carte mișto citesc, n-am mai citit niciodată așa ceva, nu pot să o las deloc din mână, că wow și vai!”; îi place așa mult Florinei, zic, iar nouă ne plac cam aceleași chestii (mai ales în materie de cărți), ce fain! – a doua greșeală. Vine Flo în Brașov în iarnă, știe că nu o citisem încă, mi-o face foarte entuziasmată cadou de Moș Nicolae – greșeala numărul trei. Trebuia să citesc cartea tatei, cred că ar fi fost mai bine.



1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nu mă las până nu învăț cumva să aplic același grad de obiectivitate (sau subiectivitate, numai să fie în același grad!) la fiecare dintre cărțile citite, pentru a nu mai apărea atâtea discrepanțe la finele lecturii. M-a deranjat foarte tare încă de la primele pagini asemănarea cu „Contele de Monte-Cristo” al lui Alexandre Dumas, carte ce a fost preferata mea timp de câțiva ani. O sun și pe Flo să văd dacă a avut aceeași impresie – nu citise „Contele” (să știi că e pregătită să o iei când vii la BrașovJ). Mi-am propus să termin capitolul pe care îl citeam și apoi să caut pe net care dintre cei doi autori e precursor celuilalt. Nu a fost nevoie, însă, pentru că la câteva pagini mai târziu autorul îl citează pe Dumas, spunând că va aplica persecutorului său aceeași pedepsă pe care a aplicat-o și personajul lui Dumas. No, pe mine chestia asta m-a scos din sărite și mai tare!
            Și aici intervine problema obiectivității cam neasumate de care vorbeam mai sus. Să o iau puțin înapoi. Am citit în liceu „Enigma Otiliei” a lui George Călinescu și m-am îndrăgostit iremediabil. Am citit mai târziu „Eugenie Grandét” a lui Balzac, și am aflat cum m-am îndrăgostit eu de un desăvârșit și nesimțit plagiat, dar căruia nu i s-a spus copie, ci roman de inspirație balzaciană (fâs!). Am împroșcat nițel în stânga și în dreapta cu simțul meu nobil și afectat, dar până la urmă am capitulat, fiind de părere că prima dată mi-a plăcut „Enigma Otiliei”, asta e, cu asta rămân. De aici și incorectitudinea de care vorbesc și de care vreau să mă descotorosesc. Probabil dacă, cronologic vorbind, citeam mai întâi „Papillon”, când aș fi citit apoi „Contele de Monte-Cristo” nu aș mai fi fost așa deranjată de modelul care i-a servit drept inspirație lui Charrière. Plus că oricum nu există grad de comparație între cele două cazuri! La Charrière, într-adevăr, începutul detenției personajului în Guiana Franceză aduce foarte mult cu cel al lui Edmond Dantés (viitorul Conte de Monte-Cristo), dar apoi lucrurile iau o întorsătură foarte distinctă, iar narațiunea se bifurcă radical. La Călinescu însă, acțiunea, descrierile, personajele, totul rămâne la fel ca la Balzac, doar că din Paris face București și românizează numele. Am arătat, cred, destul de clar, în defavoarea cui se ridică de fapt talerul balanței. Oricum, trebuie să mai lucrez și la asta. Deci, mai multă obiectivitate și fără supoziții pre-lectură sau așteptări nefondate (mental note).

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Și dacă mi-aș petrece toată viața, de azi începând, făcând rondul ăsta zilnic și tot nu aș putea accepta pentru câți ani a făcut-o Papillon. Să afirme cu tărie în fața cititorilor săi că ceea ce a scris în roman este purul adevăr, că aceea a fost viața lui, că nu e nimic fictiv ci pură autobiografie, e ca și când i-ar scuipa în față! Și a scuipat cu o vervă, ceva de speriat, și acum sunt împroșcată cu flegmă de sus până jos. Și nu se cade! Ce a reușit să mă cucerească pe mine la cartea aceasta este fantasticul pe care îl presupune neobosita luptă pentru viață și libertate a lui Papillon, tăria cu care ține piept timp de 13 ani unei vieți imposibil de imaginat în canoanele unei existențe reale, fie ea cât de unică. Și mi-a luat și aceasta!   
            Cum să afirmi că așa ceva e real? Cum să afirmi că așa ceva ți s-a întâmplat cu adevărat și acum ești bine mersi la casa ta, giuvaer al societății, și ne scri nouă, timorații care nici pe schiuri sau role nu avem curaj să ne dăm, cum săreai tu de la zeci/ sute de metri înălțime de pe un pisc în mare pe doi saci umpluți cu nuci de cocos și cum dupa vreo 3-4 zile de „navigat” cocoțat pe cocos ajungeai bine mersi la mal?! Cum ne spui tu nouă, claustrofobi și în lift, că ai trăit timp de doi ani într-o celulă micuță, fără geam, cu apă, pâine și nițică zeamă de legume, fără voie să sufli măcar o vorbă, să respiri mai tare sau să întrezărești o rază de soare, doar cu puterea minții și a celor 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! repetați și răsrepetați de mii de ori zilnic, timp de 730 de zile?! Cum ne spui tu nouă, oameni educați și cunoscători de mai multe limbi străine și care mergem în cutare țară și cu tot efortul și strădania de multe ori tot nu putem afla unde e stația de autobuz, că tu ai trăit un timp îndelungat printre triburi poligame primitive de indieni din Columbia, cu care te-ai înțeles prin desene pe piatră (și totuși nu ai fost pictor, ci scriitor!) și prin semne, încât ai ajuns să fii unul de-al lor, să ți se construiască locuințe, să primești femei pe degeaba și să umbli nonșalant în fundul gol?!

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și tot așa o duce tot romanul, înțesat de întâmplări uluitoare și fascinante, care te țin în suspans tocmai prin irealitatea lor, nenumărate evadări, unele reușite, altele eșuate, închisori și insule schimbate ca mănușile, și oameni care mai de care, toate însă plăsmuite cu siguranță de mintea ingenioasă a unui om înzestrat, și nicidecum de mâna unui zeu. Nu neg că Henri Charrière ar fi fost închis! Sau că ar fi încercat să evadeze! Sau că ar fi fost împiedicat de unii și ajutat de alții. Probabil că și locurile descrise în carte sunt reale, nu am verificat. E însă peste putința mea să accept măcar jumătate din veridicitatea amănuntelor, a stratagemelor de evadare și a naturii persoanelor (care variază de la o extremă la alta) pe care le întâlnește. Imposibil de acceptat e și faptul că dacă una (una singură și nimic mai mult!) din evadările descrise ar fi fost „pe bune”, ar mai fi avut ocazia să o facă și pe a doua (apăi pe toate nouă)! Fluture, fluture, da nici tu nu poți scăpa printre degetele sorții întreaga-ți viață, odată și odată tot trebuie să o molești! (a moli = o molie care o mierlește.)

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Mișcarea asta l-a ajutat să ajungă la o concluzie bună – „totul în viață e deseori chestie de comparație”, pe modelul caprei vecinului și ăsta e un adevăr care mie mi-a plăcut. Lăsând la o parte ipocriții, pudicii de adevăr scârnav și ipohondrii de onestitate, asta e viața noastră. Suntem amărâți că nu avem bani să ne cumpărăm o mașină nouă, dar vai cum ne mai crește inima când vedem că vecinul nu are bani nici de motorină la mașina veche. Ne simțim cam stingheriți când ieșim în club și trebuie să ne drămuim puținii bani ca să ne ajungă de două beri, dar ce mai chicotim când aflăm că proasta aia de la 3 nici măcar bani de intrare în club n-a avut. Și desigur, paralela se poate extinde la orice nivel al vieții, pe principiul eu n-am, dar dacă tu n-ai nici atât, mi-e deja mai bine.

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! Nu i-a trebuit mai mult de atât să uite de nevasta pe care a lăsat-o în Franța când a fost arestat, sau de următoarele două soții-surori pe care le-a luat din tribul de indieni și pe care, după ce le-a lăsat însărcinate, le-a părăsit promițându-le că dacă va scăpa viu se va întoarce la ele (viu ca fluturele într-o dimineață cu rouă a fost, dar, meschin ca molia, s-a făcut că nu mai știe pe cine unde a lăsat și de ce). Efort mai mare de un 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! nu a fost necesar nici ca să se îndepărteze de următoarea soție, o arăboaică voluptoasă și cuminte din Georgetown, pe care a lăsat-o, hotărând să plece în căutarea adevăratei libertăți, de unde s-a ales cu Rita, cea căreia îi și este dedicată cartea, alături de comunitatea venezueleană care l-a adoptat. Deci fluture, fluture, da' vine vorba, de aia avem aripi, să zburăm, nu?!

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! până ce fluturele se face molie. Și nu judec. Să stai 13 ani cu un tub (aluminiu, 6 centimetri lungime și de grosimea degetului mare al unui bărbat) în rect (și uneori cu două simultan!!) anatemizează orice fluture, fie el cât de zburdalnic! (Vă propun un exercițiu de imaginație – plimbați-vă câteva ore prin cameră, 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur!, 1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur! și tot așa încontinuu, imaginându-vă că dețineți cele două comori de mai sus, poziționate conform descrierii. După ce vă obișnuiți cu gândul ăsta, imaginați-vă evadările lui Papillon rezumate mai sus, în aceleași condiții.) Eu nu aș mai judeca moliile, ba chiar parcă încep să le simpatizez nițel...

1, 2, 3, 4, 5, stânga-mprejur!, am obosit să mă fâțâi cadențat așa că voi încheia. Vă recomand sincer cartea și măcar pentru că a fost preferata tatei. Până la urmă el mai bine ca nimeni a știut ce înseamnă să fii un fluture într-o lume înțesată de molii. (Mi-e dor de tine în fiecare zi, deși nu am spus-o niciodată cu glas tare în acești 14 ani.)

Sper să aveți parte de un week-end liniștit!

Friday, February 25, 2011

Wednesday, February 23, 2011

Sexy me up!

Sexy me up!
Sexy me up! by buchiseli featuring stamped jewelry

This set was created in a Mini Editor on buchiseli.blogspot.com


Stil la 5 lei!

(Doina Berchină, „MODĂ ȘI FRONDĂ. Stiluri și atitudini”)


            Moda (și de fapt nu moda în sine, ci ceea ce poate face stilul fiecăruia din ea) se numără de mulți ani printre pasiunile mele, însă educația pe care mi-o făceam în acest sens se rezuma la reviste de specialitate și eventual la Fashion TV. Desigur mai urmăream (și încă urmăresc) și câteva emisiuni, care dau însă dovadă mai degrabă de diletantism, în detrimentul unei pregătiri temeinice. Le privesc, deci, eventual pentru a mă amuza și pentru că, uneori, se fac o serie de remarci pertinente, însă ele sunt auzite doar de cei care au urechi să le audă și să le și înțeleagă, iar aceia sunt prea puțini.

cu toții ne „ascundem” urechile în anumite momente...
             Să luăm spre exemplu „Shoppingul, pasiunea mea” de pe Euforia TV, emisiune la care mi-am propus de mai multe ori să particip când s-a filmat în Brașov, dar, pe lângă emoțiile fantastice pe care le-aș avea, mai există și gradul ridicat de penibil în care poți cădea odată ce te înhami la o astfel de participare. Rareori persoanele din juriu știu ce vorbesc și și mai arareori au prestanța (fizic vorbind) de a se prezenta acolo; nu mi se pare corect să faci cu ou și oțet o copilă (e drept, prost îmbrăcată) când tu, care te autointitulezi designer sau critic vestimentar ești ca vai de pălăria ta... La cealaltă extremă, să spui „merge, e OK, se asortează, bravo mami” fiecărei salate cu sclipici, lac, dantelă, paiete, stofă cu blană și lycra, blugi rupți, piele lăcuită, franjuri și accesorii de plastic roz, poate face și Nea Gheo de pe stradă în schimbul unei pungi de semințe la care să o ronțăie în timpul emisiunii și poate o halbă după. Nu e de mirare că toate fufetele care pleacă de acolo ajung fie să se creadă fashion icon-uri rupte din stele fie devin frustrate.
            Mai e apoi emisiunea „What not to Wear” de pe Travel & Living, unde concurentei nu doar că i se schimbă radical stilul, dar i se și inoculează noi precepte, noi moduri de a gândi și de a se raporta la lume, asta în schimbul a 5.000 de euro din care își poate cumpăra doar o mâna de haine, deoarece emisiunea se realizează la New York iar cumpărăturile se fac în 2-3 magazine alese „pe sprânceană” (aș zice de fapt „peste sprânceană”...). Că cei 2 moderatori, Stacey London și Clinton Kelly chiar știu ce vorbesc iar prestanța lor este mereu desăvârșită, nu justifică și atitudinea pe care o arborează mereu – noi am făcut școală și știm, tu taci că noi te îmbrăcăm și dezbrăcăm ca la carte!
            Emisiunile de gen și revistele (mă refer la cele competente – Vogue, Glamour, Bazzar, Cosmo, Style, Elle etc.) nu îți pot face o educație vestimentară, cel mult îți pot arăta ce mai poartă cutare și cutare și care sunt noile trenduri. Recunosc că nu m-am gândit niciodată la aceasta până ce nu am mers anul trecut cu prietena mea Caty la un târg de carte, unde, accidental, am dat peste cartea Doinei Berchină despre care vreau să vă povestesc astăzi. Sincer, nici prin gând nu mi-a trecut să o cumpăr, m-am uitat numai la ea, când domnul de la stand mă îmbie să o iau, spunându-mi că nu e decât 5 lei (da, 5 lei!). Am luat-o mai mult de rușine, nu credeam să ajung să o citesc, prima impresie pe care mi-a făcut-o fiind că este o carte de modă... demodată (plus că punguța de la Societatea Română de Radiodifuziune în care a pus-o vânzătorul părea să fii costat mai mult decât cartea în sine...)!


            Pe scurt, așa am ajuns să citesc prima mea carte de modă și bine am făcut! Când citești prima ta carte dintr-un domeniu nou, ea ajunge să aibă o mare influență asupra ta și asupra alegerii viitoarelor lecturi, de aceea sunt cu atât mai bucuroasă că aceasta a fost prima carte despre stil/ modă care mi-a căzut în mână și, până în prezent, a fost de departe cea mai adecvată. Deși am vrut să evit comparațiile, nu mă pot abține – așa cum Dana Budeanu a încercat să așeze puținul pe care îl avea de spus în multe pagini (scris mare, lăbărțat, pagini goale, multe poze), așa Doina Berchină a încercat să înghesuie foarte multă informație în cartea sa, prin urmare paginile sunt aglomerate, cu scris mult și înghesuit, puțintele poze (și și acestea sunt alb-negru), per total nu e așa de atrăgătoare precum „Manualul de stil” al Danei Budeanu (postul despre această carte îl găsiți aici), dar după ce o închizi rămâi cu o oarecare mulțumire față de tine și mai bogată, dacă nu cu Hermesul celei dintâi, cel puțin cu cunoștințele celei din urmă.
            Aș avea multe de spus despre această carte, o să încerc să rezum și să ordonez cât de cât coerent ideile. Mi-a plăcut, în ansamblu, modul dezinvolt și prietenesc cu care se adresează scriitoarea cititorului și, cumva, fără a da de înțeles că ar cunoaște neștiința acestuia în domeniul modei, îi vorbește despre câte lună și în stele și nu se sfiește defel să îi explice noțiuni, să îi exemplifice prin desene, sau chiar să revină asupra aceleiași idei, însă cu informații noi. Fiecare nouă prezentare e însoțită de un glosar, aparent inofensiv și futil, fiindcă termenii definiți ne par foarte cunoscuți și uzuali. Așa și este, însă de multe ori îi folosim greșit, fiindcă i-am auzit într-un anume context și de acolo am dedus semnificația fără a mai verifica apoi acuratețea ei. Eu una am învățat multe lucruri noi din aceste mini-glosare, am întâlnit termeni care de mult vroiam să aflu ce înseamnă și apoi uitam să caut (de exemplu blazer, baba cool, haute couture, prêt-à-porter etc.), alții de care nu eram foarte sigură, am aflat de ce cutare lucru se numește așa și de la cine, de la ce vine cutare expresie pe care astăzi o folosim ca atare deși la origine avea mai multă logică etc. În plus, la acei termeni care se referă la stiluri și creații vestimentare, pe cât posibil, este oferit și numele unei persoane cunoscute care îl afișează și designerii care i-au dat viață sau transformat de-a lungul epocilor. Vreau să mai adaug doar că aceste explicații nu sunt asemeni unor intrări din dicționar, ci sunt particularizate pentru imaginea cititorului pe care autoarea l-a avut în minte. Și mă bucur!
             Am spus deja, cuprinsul cărții este foarte variat. Se vorbește despre stilurile și atitudinile ultimilor 100 de ani în modă, pornind de la Mița Biciclista anilor 1900, trecând prin erezii romantice, glamour interbelic, sobrietate pre-război și eleganță post-război, perioada de sex, droguri și rock and roll a hippioților și până la haosul vestimentar care a dominat anii 2000 (și Doamne ce bine îmi amintesc ce însemna să fii, sau să vrei să fii adolescent la modă pe vremea aia!). Pentru cei care au nevoie de nume, de noțiuni clare prin care să-și poată determina stilul, autoarea oferă foarte multe variante, fiecare fiind însoțită de descrieri, de tipuri de haine pe care le porți dacă te încadrezi în acea categorie și, eventual, de exemplificări prin persoane cu nume sonore. Nu sunt neapărat de acord cu atâtea titluri și etichetări, însă e ceva mai bine decât ceea ce aud zilnic în stânga și în dreapta, că „stilul meu e sport”, „ba al meu e elegant” etc. Alea nu sunt stiluri, sunt tipuri de haine, hainele sunt sport sau elegante, nu stilul!


            Multe aspecte de bun gust și bun simț, pe care, chiar dacă le știm sau ni se pare că sunt evidente, nu strică totuși să le mai cântărim odată – cum să te îmbraci în funcție de forme și dimensiuni, în așa fel încât hainele să te servească și nu să ți se transforme în dușmani, ce culori te avantajează în funcție de trăsăturile tale, de anotimp și de ocupație, cum îți poți găsi stilul vestimentar în funcție de genul de persoană (visătoare, cochetă, misterioasă etc.), ce elemente trebui să conțină garderoba ta obligatorie (unele aspecte de aici mi se par nițel perimate) și care sunt piesele de bază pe care trebuie să le conțină o garderobă (se referă la acele piese atemporale, de care vei avea nevoie mereu indiferent de fluxul modei și pe care vei avea mereu posibilitatea să le „împrospătezi” cu ceva nou). Oferă idei (idei, nu soluții!) cum să te îmbraci când mergi în cutare loc sau ce trebuie să iei în calcul dacă îți dorești să îți schimbi stilul, sau tocmai, dacă nu dorești, dar ar cam trebui, dintr-un motiv sau altul. Nu este așa că vi se pare că știți toate acestea și că nu mai aveți nevoie să vi le spună nimeni?! Sunt curioasă câte dintre voi, după ce vor citi cartea, vor rămâne la aceeași impresie.
  
forma corpului tău, în funcție de litera pe care o descrie
sugestii de cromatică, în funcție de trăsături
            Bonusul pe care mi l-a oferit mie această minunată carte sunt ultimele ei pagini, în care se vorbește sumar despre femeile lumii care au generat stiluri. M-a bucurat să le găsesc pe preferatele mele printre ele – Coco Chanel (prima, desigur), Audrey Hepburn, Marilyn Monroe sau Vivienne Westwood, dar și pe mai recentele Madonna, Jennifer Lopez sau Britney Spears care, care, deși îmi sunt total neplăcute (atât muzical, cât și stilistic), nu pot nega că au fost puternice fashion icon-uri pentru perioada lor de glorie (și, judecând după aparițiile sale mondene, aș putea adăuga că Jennifer Lopez încă mai este).


            Nu pretind că lectura acestei cărți ne va scăpa de pițiponcism, de Brintex și Obor (da, am o problemă), de afișări lucioase și transparente în miez de zi, de păr ars și tapat, de sprâncene tatuate, de buze cu contur maro/ negru și rujate cu roz (pe scurt de măști în loc de fețe), de grăsimi inestetice care se scurg din fustițe lambada, de picioare deșănțate care bălăngăne incert pe tocuri cui de lac, de neputința generală de a înțelege că tu ești cea care (și voi folosi femininul, îmi cer scuze) care faci haina, că tu poți da viață acelei haine dacă te simți bine în pielea ta, însă tot așa de bine haina te poate face pe tine și, în loc să îți dea drepturi, ți le ia, pentru că prima impresie e atât de puternică mereu. Nu pretind deci că ne va scăpa de asta, pretind doar că, la fel ca multe altele, cartea Doinei Berchină este scrisă pentru aceia care știu că mai au de învățat, care sunt dispuși să se debaraseze de preconcepții, de hazardări vestimentare, de kitsch-ul stării de a nu avea habar ce e cu tine și mai ales pe tine. E o carte scrisă de o femeie puternică pentru femei puternice, care au puterea de a schimba ceva în ele și la ele înainte de a aștepta schimbări din partea lumii. Noi, femeile, avem atât de multe avantaje față de bărbați, ne sunt permise ca fiind naturale atât de multe, noi nu avem dreptul să pierdem, nu avem dreptul să nu arătăm bine când lumea ne-a făcut să fim astfel!


            Vă propun, deci, o carte care oferă multe răspunsuri, la întrebări pe care nici nu vi le-ați pus încă și asta e bine, fiindcă distruge incertitudinea încă din matcă. E o carte pentru cei care doresc să știe câte ceva despre istoria modei, pentru cei care poate nu au niște noțiuni de bază (gen cine a inventat blugii/ fusta scurtă/ little black dress-ul etc) dar ar fi bucuroși să le afle, pentru cei (mai mult cele) care încă mai cred aberația preconcepută conform căreia omul nu poate face haina decât dacă are silueta slabă și contul în bancă gras, pe principiul „obrazul subțire cu cheltuială se ține”.
              Auzim atât de des în jurul nostru sintagme deja clișeu precum „stilul nu are vârstă”, „stilul ești tu”, „stilul nu se cumpără”, „stilul bate moda” etc. și ne-am învățat să ni le agățăm în piept asemeni unor broșe frumoase, fiindcă sună bine și ne face să părem că știm ce spunem, când colo nu facem decât să le vidăm și mai mult de conținutul deja searbăd. Eu sunt de părere că la bază, acele sintagme spun de fapt foarte multe, trebuie doar să învățăm să le găsim sensul iar cartea Doinei Berchină, dacă apreciată la adevărata ei valoare, cred că poate fi un prim pas hotărât înspre aceasta.
            Sunt sătulă (și o zic cu curaj, chiar dacă ceva persoane mai mult sau mai puțin dragi mie se vor simți poate ofensate de asta), sunt sătulă, deci, de femei frustrate, care stau ascunse în cochilia lor, care trec prin viață cu mâinile la ochi, sperând ca astfel omaneii din jur să nu le observe. Dar ghiciți ce?! Oamenii vă văd, viața însă pare să închidă ochii pe măsură ce treceți prin ea. Sunt sătulă de femei complexate care cred că ele nu sunt frumoase, și prin urmare că de ce ar purta o rochie frumoasă sau de ce și-ar da cu puțin rimel. Nu există femei urâte (acum nu mă refer, desigur, la acele cazuri izolate și într-adevăr tragice), există doar femei care se urâțesc cu bună știință. Sau, există femei urâte în măsura în care există femei perfecte. Aș putea să vă vorbesc ore în șir despre defectele mele fizice care m-au obsedat ani de-a rândul și m-au bântuit și la un moment dat aproape m-au doborât, dar de ce să fac asta când v-aș putea vorbi zile, nu ore, despre cum pot folosi aceste imperfecțiuni în favoarea mea sau despre cum pot lucra cu ele ca să le maschez și să mă simt bine în pielea mea. Sunt sătulă, deci, de femei care nu vor să se vadă și astfel le refuză și celorlalți dreptul de a le vedea. Sunt sătulă să văd femei atât de frumoase pe interior care țin cu orice preț să se urâțească pe exterior. Sunt sătulă de femei care cred că ele nu pot și gata, asta e, iar când văd că altele pot, în loc să le servească de imbold, preferă să le jignească și să le considere superficiale și egocentriste. Sunt sătulă de femei care se ascund în spatele pretextelor – nu am bani, nu am timp, nu mă pricep, nu mă interesează moda, nu am de ce, nu am pentru ce, nu am cu ce – pentru că astfel nu fac decât să se ascundă de ele însele. Sunt sătulă de femeile care nu vor să fie femei.
            Poate gândurile mele oarecum reprimate pe care le-am reprodus mai sus nu sunt chiar cele mai potrivite pentru a încuraja pe cineva să citească această carte, însă clocoteau acolo de ceva vreme și contextul acesta mi s-a părut destul de convenabil pentru a le pune în cuvinte. Consider că viața e ca un lanț alcătuit din multe zale, unele mai mici, altele mai mari, prin urmare de multe ori ajungem să nu acordăm importanță celor pe care le considerăm a fi foarte mici. Problema este că lanțul tot la fel se rupe, indiferent care dintre zale cedează mai întâi, deci trebuie să le oferim atenție tuturor și să acceptăm că modul în care ne ingrijim de una oferă beneficii și celorlalte două din vecinătatea ei. Fiecare realizare pe un anumit plan funcționează ca un motoraș pentru următorul nivel și tot așa iar, după părerea mea, nivelul de bază, cel pe care le construiești apoi pe toate celelalte este încrederea în tine și mulțumirea în ce știi, cum arăți și cum te prezinți lumii. La asta trebuie lucrat în primul rând, iar ca femeie cu atât mai mult pentru că felul în care arăți spune poate mult mai multe decât ți-ai dori despre tine. În această idee și nu numai, vă recomand cu cea mai mare căldură cartea Doinei Berchină. Cu toatele avem nevoie de ea (și nu numai), e doar o chestiune de timp să admitem asta.



Addenda
1. Vă propun un joc de imaginație. Vreau să vă gândiți – doamnelor, domnișoarelor, fetelor – dacă vă simțiți frumoase și mulțumite de voi (să rămânem cu mulțumirea în sfera elementelor cărții). Dacă da (și vă felicit!), mi-ar face plăcere să știu cum faceți asta, sau dacă pur și simplu așa vă simțiți, fără vreun motiv concret. Dacă răspunsul este nu (și cel mai probabil că acolo unde va fi nu, nimeni nu va scrie...), aș vrea să vă întrebați de ce și mai ales de ce nu faceți nimic pentru a schimba asta (măcar dacă ajungeți să vă puneți întrebarea aceasta vouă însele în liniște și să încercați să găsiți un răspuns pentru voi și tot e bine, chiar dacă nu îl împărtășiți cu noi). O ultimă întrebare – credeți că modul în care vă îngrijiți, îmbrăcați, aranjați, într-un cuvânt modul în care scoateți capul în lume vă influențează cu ceva existența pe termen lung? Mulțumesc!

2. Nu știu ce șanse aveți să găsiți undeva cartea aceasta, dacă sunteți interesați (bănuiesc că mai mult interesate...) să o citiți, deci nu ezitați să mi-o cereți oricând.

3. Dacă ați citit vreo carte interesantă în domeniu, v-aș fi mai mult decât recunoascătoare să mi-o recomandați. Cartea Doinei Berchină are darul de a deschide foarte tare apetitul! Mulțumesc!

4. Ca un bonus la acest post am adăugat profilului meu de blog aplicația Polyvore, un mini editor care vă permite să creați ținute autentice. Eu am ales 100 de piese din ținutele ultimelor colecții ale marilor designeri, cu care să vă puteți face de cap. Mi se pare foarte distractiv, trebuie doar să trageți hainele și accesoriile care vă plac din listă și să le așezați în ramă cum doriți, iar la final să salvați și să dați nume ținutei. Distracție plăcută!
(Aștept ceva impresii și despre mini editor, vă rog.)

5. Un fel de paranteză la paranteză – se discută și în această carte despre noțiunea de vintage la care m-am burzuluit eu într-un post mai vechi (aici). Mi-am amintit acum de o fază în legătură cu asta care nu are nicio legătură cu postul meu, dar pe care nu pot să nu vi-o spun fiindcă e cel puțin ilară, motiv pentru care am ales să o scriu acum la sfârșit, după încheierea postului. Era într-un episod din serialul „Gilmore Girls”, unul dintre favoritele mele. Una dintre cele 2 Gilmore (Lorelai, mama celeilate Gilmore) mânca de zor la o acadea în timp ce se plimba mână în mână cu soțul prin oraș. După ce se satură de ea, o scoate din gură și i-o oferă soțului care, cu o mutră puțin deranjată spune: „But... it’s used...”. Arborând un ton foarte serios, Lorelai dă replica: „It’s not used. It’s vintage!”. Dixit.

Monday, February 21, 2011

Bibliotecă mare, pricepere literară mică

(Tadeusz Dolega Mostowicz, „Vraciul. Profesorul Wilczur”)



            Cred că aș putea aduna cel puțin jumătate din cărțile de beletristică pe care le-am citit vreodată sub umbrela sintagmei pe care am ales-o drept titlu pentru această postare. Cu cititul e simplu – alfabetul îl știu, plăcere există (și cred că e anormal acolo unde nu există), timp se găsește pentru cine îl caută, iar de cărți bune e plină lumea; problema apare în momentul în care vreau să pun în cuvinte ceea ce am citit, mai bine zis impactul asupra mea a ceea ce am citit și constat că pur și simplu vocabularul meu nu are termenii necesari pentru aceasta. Dacă e de rău, merge ca uns; dacă e mediocru, facem cumva să se urnească, dar când e de la desăvârșit în sus, acolo începe să îmi piară graiul, ori mai bine de jumătate din cărțile citite fac parte din această ultimă categorie (nu, nu sunt așa de norocoasă de le-am nimerit tocmai pe acelea, ci pur și simplu am hotărât că dacă o carte nu-mi place îi dau o șansă de 20 până la 50 pagini și dacă nu mă convinge, iau alta!).
            Mai am și o altă problemă, pe lângă priceperea literară mică, anume o memorie dată naibii și auto-selectivă. Sunt atât de multe cărți minunate pe care le-am devorat practic de-a lungul timpului dar despre care nu îmi mai amintesc mare lucru în afară de aceea că mi-au plăcut la nebunie. Pentru mine e suficient și, eventual, și pentru prietena mea Florina care mă crede pe cuvânt și citește cartea respectivă, e mai greu însă când vreau să vă recomand vouă o anume carte. De-a dreptul tragic este momentul în care cele două, hai să le spunem dizabilități literare, își bagă coarnele la aceeași carte și devine tragi-comic când cea în discuție este una dintre cărțile mele preferate!
            Acesta este și cazul cărții pe care o am în vedere astăzi, maninul „Vraci” al lui Tadeusz Dolega Mostowicz. Mi-e teamă că nimic din ceea ce aș putea spune nu va avea efectul scontat, ci cel advers. Nu poți îmbrăca în cuvinte mici o asemenea mare capodoperă, iar toate, dar absolut toate cuvintele bune au fost deja luate de autor... E doar una dintre acele cărți pe care, indiferent de gusturi, de pasiuni, de slăbiciuni sau reticențe trebuie să o citești, fără pic de teamă că nu te va cuceri în totalitate. Nu știu cum aș putea să vă conving de calitățile ireproșabile ale acestei cărți, despre care vreau să scriu încă de la primul post, dar pur și simplu îmi pierd cuvintele. Se pare că nu cărțile proaste sunt cele care generează posturi scurte și expeditive, ci tocmai cele desăvârșit de bune, deci dacă e pe așa, vor mai urma multe alte posturi mititele precum acesta.


            Pot să vă spun (deși e fad și sterp și mojic de distonant, dar ceva trebuie să vă spun!) că stilul cărții este unul alert, acțiunea este densă și intensă, întâmplările se succed cu repeziciune, nici nu ai timp să le asimilezi și nici nu vrei să te oprești din lectură pentru a-ți oferi acest răgaz, răsturnările de situație nu sunt defel patetice sau siropoase iar gradul de previzibilitate este destul de redus, chestiune pe care eu o apreciez cu precădere. Povestea în sine, apoi, este extrem de interesantă și inedită (nu vreau să sumarizez, ci doar să scot puțin nasul nadei deasupra apei și să aștept peștele să vină la ea). Povestea, spuneam, îl are în centru pe profesorul Rafal Wilczur, una dintre cele mai emerite figuri ale Varșoviei, chirurg și profesor de renume, director de spital și autor de cursuri de specialitate, stimat, iubit și admirat, care în urma unor întâmplări nefavorabile ajunge să își piardă memoria și să ia identitatea țăranului Antoni Kosiba. De aici, smerenia și intuiția iau locul vastelor cunoștințe de specialitate în domeniul medical, noblețea, altruismul și dezinteresul pentru orice fel de beneficiu personal al vraciului detronează câștigurile materiale ale reputatului chirurg, ciocanele și daltele din trusele de scule ale țăranilor egalează aparatura de ultima oră de la Varșovia, iar dragostea, dăruirea și simplitatea cuceresc inimi și vindecă boli.
            „Poți să te înșeli, prietene”, îi spune la un moment dat un consătean ceva mai sceptic în ceea ce privește calitățile sale de vraci și încrederea cu care le propagă. „Pot, dar prefer să nu”. Nu am cuvintele potrivite (și se pare că oricât mă căznesc, tot nu le pot afla) pentru a scrie despre acest roman, am însă certitudinea că nu mă înșel când afirm că nu se poate să nu îl iubiți! O bibliotecă mare, așa cum spunea George Călinescu, pe care l-am citat în titlul postului de față, nu îți oferă garanția unei competențe literare pe măsură. Un bun cititor nu este în mod deloc necesar un bun scriitor (sau măcar recenzent), cu atât puțin unul mediocru precum sunt eu. Prin urmare, ceea ce rămâne în urma lecturii are neșansa de a rămâne preponderent la mine, datorită incapacității mele de a da cursivitate gândurilor și sentimentelor izvorâte în urma asimilării tuturor elementelor ce însumează natura unui asemenea roman.
            Am deci, mai întâi rugămintea de a-mi ierta nepriceprea literară, și cel mai bun mod de a face aceasta este prin a mă crede pe cuvânt și a citi romanul lui Tadeusz Dolega Mostowicz, deci prin a da o șansă cuvintelor mele stângace care se codesc să spună ceea ce le cer și se încăpățânează să rămână atât de taciturne. Mai am apoi rugămintea de la cei care ați citit deja cartea să spuneți câteva vorbe care să îmi vină în ajutor, să mai umple din lacuna lăsată de neputința mea și să mai spele din rușinea tăcerii sau, și mai rău, a unor cuvinte atât de vitrege și inerte precum au fost cele din acest articol. Vă mulțumesc și... nu, nu vă urez lectură plăcută. E ca și când ai ura „poftă mare” unui gurmand nemâncat de zile bune și căruia i se așează în față cele mai savuroase delicatese din lume.

Saturday, February 19, 2011

Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării (V)

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)          

          Iată că am ajuns și la final cu alegoria mea. Înainte de a-i introduce pe ultimii 3 zei, o să vă ofer link-urile pentru primele posturi, dacă vreți să citiți descrierea de la cap la coadă. Aici veți găsi prima parte, mai precis motivul pentru care am ales să fac această alegorie și cartea care mi-a folosit drept inspirație. Aici veți găsi prima serie de zei, cu referire la minunata mare albastră a Greciei și la soarele ei dogoritor. Următoarea serie de zei, aici, cu referire la vestigiile arheologice de pe insula Thassos și la pescărușii care îi încântă pe vizitatori. Aici veți găsi penultimul articol, cel despre călătoria pe cont propriu pe care am făcut-o în jurul insulei într-o mașină închiriată, despre plaja Goldean Beach a insulei și despre hotelul la care am fost cazați. Iar acum, vă invit să citiți ultima serie de alegorii.


10. Hermes, my god J

            Hermes este, desigur, preferatul meu. Zeu al comerțului, foarte inventiv și căruia îi plăcea la nebunie să păcălească și să joace renghiuri, Hermesul de astăzi, pare-se face mare cinste Hemesului de ieri! (pentru cititorii mai noi, un post foarte drag mie în care amintesc de câteva ori despre Hermesul de azi, aici) Fără doar și poate, alegoria potrivită pentru el este călătoria la Kavala, unul dintre cele mai mari porturi ale Greciei continentale și al treilea oraș ca mărime, călătorie menită să ne facă să ne întoarcem acasă cu buzunarele goale și cu sacoșele de firmă pline. Mi-aș fi dorit să se întâmple asta, însă, din păcate, timpul scurt și magazinele nesatisfăcătoare au împiedicat asta. Îmi amintesc faptul că am achiziționat două rochițe care oricum nu mi-au plăcut, doar ca să știu că am cumpărat ceva, însă nu am avut parte de niciuna; pe prima am făcut-o cadou prietenei mele știind că eu nu o voi purta iar ei îi plăcea, ia pe cea de-a doua am ținut-o vreun an în dulap și, când în sfârșit am decis să o port, m-am așezat pe un scaun stropit cu clor la 10 minute după ce am pus-o pe mine și apoi am umblat cu fundul pătat roz toată ziua (ironia face că a fost o zi plină de evenimente) neavând habar ce s-a întâmplat. Îmi mai amintesc că tot atunci a fost prima dată când am intrat într-un magazin Zara și am fost fascinată (la vremea aceea la noi nu cred că exista... Când zic la noi, vreau să zic la noi în România, nu la noi în Brașov, că în Brașov acum îl plănuiesc...).

în ferry-boat, în drum spre Kavala

            Deși scopul călătoriei au fost cumpărăturile, eu am ales să mă bucur de privelișile panoramice oferite de orașul Kavala. Dispunerea orașului este cea care m-a atras din prima clipă fiind un oraș așezat pe o colină imensă, foarte aglomerat și înghesuit (în sensul bun al cuvântului), plin de străduțe lungi, înguste și foarte abrupte (numai bune de coborât cu rolele, dar proaste pentru orice ar trebui să urce).


            Din păcate timpul mult prea scurt a făcut imposibilă și vizitarea atracțiilor, pentru care trebuia să mergem destul de mult pe jos de unde ne-a lăsat autocarul și apoi să ne și întoarcem în timp util, plus că nu aveam nici hărți și, sincer, nici măcare idee unde ar trebui să ajungem și ca să vedem ce (am o baftă la excursii bine organizate...). Așa că ne-am mulțumit cu ce am putut găsi în plimbarea noastră printre magazine și terase, anume apeductul roman, zidurile fortăreței din Kavala, biserica Sfântul Nicolae și centrul orașului pliiiin de porumbei prietenoși.


11. Apollo, dansul vapoarelor în larg 

            Frate geamăn lui Artemis (vezi mai multe aici) și zeu al muzicii (printre altele), mi-a fost cel mai dificil să îi găsesc o paralelă în excursia mea, deoarece, din păcate, nu a fost călătorie cu prea multă muzică, ci eventual cu cântec (...), așa că am încercat o alegorie mai mult metaforică, și m-am gândit la Apollo ca la muzica lină a bărcilor și vapoarelor în prozaicele lor alunecări pe pânza netedă a Egeei. Fie cu barca, cu vaporul sau ferry-boatul, în excursia aceasta am călătorit foarte mult pe mare și, deși am rău de mare și această necesitate permanentă m-a speriat, am reușit până la urmă să îmi înfrâng temerile și să mă las legănată alene de fiecare dintre aceste mijloace de transport maritim. Cred că ceea ce mi-a fost cel mai de folos și ce m-a încurajat a fost dansul distinct executat de fiecare ambarcațiune în parte.
           

12. Ares, zeul mâțelor turbate
           
           Nu am agreat niciodată câinii vagabonzi care își plimbă covrigii pe străzile României, dar anul în care am locuit la Sibiu m-a făcut să îi urăsc și mai mult, având in vedere că strada mea a fost în reconstrucție aproape toată perioada șederii mele acolo, iar groapa în care s-a transformat ajunsese să găzduiască zeci de maidanezi zilnic, care se încăierau și făceau ca toți dracii de îmi era teamă și să deschid geamul, apăi să ies singură seara. Dacă România e țara căinilor fără stăpân, Thassos e fără doar și poate cea a pisicilor. Faptul nu m-a deranjat defel, ba din contră, m-a sensibilizat peste măsura și mă aplecam asupra fiecărei pisicuțe să o mângâi și să văd dacă pot găsi ceva să îi dau de mâncare. Dar, surpriză, toate parcă erau turbate!!
            Zeu al războiului sângeros și nedrept, simbolurile lui Ares sunt câinii, vulturii și sulița, deci paralela este mai mult decât potrivită. Fiu al lui Zeus și al Herei (mai multe aici), el este renegat de părinții săi tocmai datorită caracterului său infam și violent. Așa cum nimic din înfățișarea sa nu trăda cruzimea ce îi clocotea în suflet, la fel și oropsitele pisicuțe ale Thassosului nu lăsau să se vadă imediat cum chiar mâța blândă zgârie rău...
            Prima întâlnire cu un astfel de specimen îndrăcit am avut-o într-o seară când am ieșit la o terasă. Un pisoi mic și pricăjit stătea sprijinit de un perete. M-am apropiat încet să nu se sperie, însă el a ridicat ochii mari și triști la mine și s-a apropiat temător așa că l-am luat încet în brațe. Până să mă dezmeticesc, m-a zgâriat pe brațe și pe piept și a luat-o la goană.


            În altă zi, când am făcut turul insulei, am dat de un grup de pisoi care se odihneau la umbra unor palmieri; bineîțeles că au făcut ca toți dracii când m-am apropiat.

vă rog observați privirea diabolică!
            Alta, mâța-biker s-a scofârlit la mine de mi-a stat pulsusl că acum acum mă atacă!    

        
         Altele au fost mai răbdătoare; au așteptat cuminți să le hrănesc și numai după aceea au sărit să mă zgârie. Îmi plac foarte mult pisicile, mereu au fost animalele mele preferate, însă nu pot nega cât sunt de parșive și lingușitoare!



            Nici pe departe experiența dorită, cred totuși că fiecare astfel de călătorie are o însemnătate și, chiar dacă nu îți oferă ceea ce ți-ai imaginat (sau chiar ceea ce ai plătit să ți se ofere), are măcar rolul de a te face să apreciezi alte evenimente viitoare și, mai presus de toate, te învață să extragi tot ce e mai bun din ceva aparent sec și sterp. Sper că alegoria la care m-am gândit și pozele care au însoțit-o să fii transformat totuși acest post anost într-unul interesant. Sunt sigură că mulți dintre cei care îmi citiți posturile ați fost în Grecia, aș aprecia dacă ne-ați spune câteva vorbe despre locul în care ați stat, ce ați văzut și care sunt impresiile. Vă mulțumesc!

Thursday, February 17, 2011

Alegorie divină printre măslini, pietre și bălării (IV)

(Alexandru Mitru, „Zeii”/ „Legendele Olimpului”)


           În postul de astăzi, numai de bine!

7. Afrodita, frumoasa depravată

            Pentru a răscumpăra fapta mamei lui Hefaistos care a vrut să îl înece din cauza sluțeniei sale (mai multe amănunte puteți citi aici), tatăl său i-o dă în căsătorie pe Afrodita, zeiță absolută a  frumuseții, voluptății, fecundității și a iubirii. Sunt sigură că aveți cunoștință de legenda care spune că Afrodita s-a născut din spuma mării, în care fusese aruncat organul masculin de reproducere al zeului Uranus (deși de la Homer știm că ea este fiica lui Zeus și a Dianei - despre Zeus, aici), și însăși numele său sugerează aceasta dintâi – „cea ieșită din mare”. Prin urmare, ea este considerată a fi și zeitate marină, protectoare a mărilor și a porturilor. Luând în calcul aceste două valențe, cred că alegoria cea mai potrivită pentru zeița Afrodita este cea cu plaja Golden Beach, de departe cea mai minuată plajă a insulei Thassos.

            
            Dezavantajul major al acestei plaje era acela că exista un singur mijloc de transport maritim până acolo, care circula destul de rar și care făcea prima cursă destul de târziu, iar ultima destul de devreme, cu ceva timp înainte ca soarele să apună și nu prea îți permiteai să o pierzi fiindcă nu există niciun alt mijloc de a te întoarce în Limenas. Chiar și așa, nu se poate să mergi în Thassos (asta dacă chiar insistați să mergeți...) fără a face măcar o plimbare până în Golden Beach. Drumul pe marea calmă și perfect netedă a Egeei este aboslut divin (iar când își bagă Poseidon coada e și mai și!), presărat cu stânci falnice ici colo, care nu tulbură cu nimic liniștea mării, ba îi dă nițică savoare asemeni unei măsline verzi în paharul îmbietor de Martini.


             Ceea ce face ca plaja Golden Beach să surclaseze detașat celelalte plaje ale insulei este în primul rând vegetația (palmieri și alți pomi tropicali, garduri de iederă tunse și îngrijite), și  nisipul, care era atât de fin, de parcă ar fi fost făcut din pulbere de stele dată prin sită, în comparație cu plajele stâncoase și neprietenoase piciorului care erau în apropierea hotelului nostru. Apoi bucuria liniștii. Nu vreau să spun că plaja nu ar fi fost plină de oameni, ba da, sigur că da, însă erau mult mai puțini români șleampeți pe partea aceea, dat fiind faptul că aceasta necesita un efort – de informare în primul rând, interes în al doilea rând și, desigur, financiar (transportul costa, închiriera umbrelelor și a șezlongurilor de asemenea, masa etc.), ceea ce este deja mult prea mult de așteptat din partea viezurilor care nu au venit decât să își burdușească burțile la greci. Toate acestea au făcut ca soarele să strălucească mai cu foc pe plaja Golden Beach iar marea să fie încă și mai minunată!


            Se spune despre Afrodita că nu s-a mulțumit cu hâdul său soț șchiop și că a avut nenumărați amanți, atât din rândul zeilor cât și din cel al muritorilor. Involuntar am văzut paralela cu plaja Golden Beach, o depravată și ea, care nu doar că iubește zilnic mii de oameni, dar îi schimbă ca pe șosete (hai să zicem ca pe niște șosete sezoniere) și le mai și cere o grămadă de bani pentru asta! Ce înseamnă să fii frumoasă și să știi asta...

 9. Demetra, zeița peregrină

             (Adi, fi pe fază!)
           Plăcută a fost și călătoria pe care am întreprins-o într-o zi în jurul insulei Thassos, într-un Opel Corsa închiriat cu ziua, însă, din păcate, nici pe departe atât de fabuloasă pe cât mi-a fost descrisă. Nici vorbă de vegetația luxuriantă și exotică la care ne așteptam și nici alte evenimente sau locuri ieșite din comun, chiar deloc. Este adevărat, însă, că fiecare colț de pământ cu vedere la mare oferea priveliști spectaculoase și că, de la acea înălțime îmbârligată (un fel de Tranfăgărășean autohton) nuanțele mării erau chiar și mai intense, iar stâncile și vegetația lor, pe care le zăream bine, însă nu în amănunt aveau darul de a mă transpune, pe moment măcar, în excursia pe care mi-am imaginat-o inițial. Alegoria cu Demetra își are punctul de plecare în aceea că ea este zeița agriculturii, a holdelor, a recoltei, a roadelor pământului în general, ori întreg drumul în jurul insulei a fost pavat cu vaste culturi de măslini, de vii, și nenumărați alți pomi fructiferi și, ni s-a spus, recolta acolo este mereu foarte bogată. Impresionante cu adevărat erau suprafețele pe care se întindeau acestea. De asemenea, nu pot să nu meționez abundența de vegetație care străjuia drumul pe ambele părți, ceea ce denotă, de asemenea, existența unui sol foarte fertil și propice dezvoltării plantelor de orice fel.

mașinuța pe care am închiriat-o cu vreo 30 de euro pe zi
una dintre cele mai minunate priveliști de deasupra Thassos-ului

             Deși nu ceea ce m-am așteptat, călătoria a fost totuși plăcută. Am vizitat mai multe orășele și sătucuri de pe drum (din păcate nu pot insista cu mai multe informații fiindcă nu mi le mai amintesc), ne-am oprit pe mai multe plaje (care, deși erau mai frumoase și mai nisipoase decât cele din Limenas, totuși erau mult mai nepopulate) unde ne-am răcorit vârându-ne picioarele în apa cristalină a Egeei sau unde ne-am înzdrăvenit cu câte o cafea la una din terasele de pe plajă (foarte pustii și ele) și am mâncat cea mai bună budincă din lume, asta după una dintre cele mai delicioase prânzuri (mi-am popus să nu uit numele restaurantului, însă bineînțeles că am uitat și numele orașului...). Așa cum am mai spus, nimic ieșit din comun, însă, per total, a fost o experiență plăcută (acesta, cred, a fost și momentul în care am realizat că „plăcut” și „nu ieșit din comun” nu este ceea ce mă caracterizează și că am nevoie de mult, mult mai mult pentru a fi mulțumită. Și e bine că am aflat asta!).

o dimineață superbă, pe o plajă pustie


9. Hestia, un fel de acasă

            Asemuită lui Artemis datorită dorinței ei de a rămâne fecioară pentru totdeauna (alegoria întruchipată de zeița Artemis, aici), Hestia a fost considerată centrul religios al locuinței divine, vatra, obârșia, locul în care te vei întoarce mereu, atras de puritatea și siguranța pe care ți-o dă vâlvătaia focului din cămin. Acesta a fost pentru noi hotelul de două stele din inima Limenasului (capitala insulei), la care am fost cazați.

exteriorul hotelului
             Îmi amintesc cât de încântați eram de micul-dejun (pe o farfurie ni se aduceau 2-3 felii de salam, cașcaval și șuncă, și ne puteam lua de la un bufet unt, gem și cafea/ ceai/ suc) și cât de variat ni se părea. De asemenea, am fost entuziamați peste măsură de faptul că aveam o mică terasă/ balcon în cameră și că putem ieși dimineața să ne uităm afară sau să bem ceva (nu că am fi avut ce...) la mica măsuța de plastic ce trona nestingherită pe cimentul terasei. Mă amuză și în același timp mă pune pe gânduri când, retrospectiv, văd și înțeleg cu cât de puțin mă mulțumeam la un moment dat și nu doar că supraviețuiam, dar chiar prețuiam mai mult decât acum atât lucrurile simple, cât și pe cele generoase. Îmi mai amintesc că hotelul de vis-a-vis, pe care îl puteam vedea de la mica terasă a camerei avea piscină. Ni se părea atât de woow! Nu mai zic că aveam un soi de bilet de trecere, cu care puteam sta la piscina hotelului respectiv, dacă arătam că suntem clienții celui de vis-a-vis și dacă comandam o băutură de la barul piscinei. Bineînțeles că nu am făcut asta niciodată, ci doar am tot plănuit că mâine, mâine... Ne gândeam că poate suntem prea fițoși, și ne simțeam prost față de clienții celuilalt hotel care, credeam noi, au mai mult drept să stea la piscină (de parcă le sorbeam apa din piscină sau le acaparam razele soarelui...).

aici vă prezint balconul/ terasa :)
aici cantina/ sala unde luam acel modic mic dejun
camera (de fapt oglinda...)
ușile și televizorul...
și ce am păpat noi în ziua aceea ploioasă de care vă povesteam pe balcon
      Bineînțeles că acum mi s-a făcut foame... Poftă bună celor care nu au luat încă micul dejun și o zi frumoasă!

(VA URMA)